“Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, Andrew Solomon (Ed. Humanitas)

Volum finalist la Premiul Pulitzer, câştigător al National Book Awards şi inclus în lista The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului

„Ni se vorbise despre Andrew Solomon ca despre o legendă: privindu-l, încercam să-i ascult povestea, alcătuită nu din cuvinte mai întâi, ci din tonuri de lumină şi din mici străluciri ale canavalei pe care era pictat. Nu ştiam atunci – a trebuit să-i citesc cartea ca să aflu – că aveam în faţă un om care încercase de toate, căruia nimic omenesc nu-i era străin, care supravieţuise Africii negre şi pustiurilor de gheaţă de dincolo de Cercul Polar, care cunoscuse toate formele de amor şi toate nuanţele suferinţei umane, care-şi dereglase voit, asemenea lui Rimbaud, toate simţurile, care citise, asemenea lui Mallarmé, toate cărţile, care cartografiase, asemenea lui Lautréamont, toate iadurile minţii…
Fiziologia, chimia, sociologia, etnologia, tratamentul şi istoricul depresiei sunt comprehensiv presărate de-a lungul întregii scrieri, dar fără-ndoială că aspectul cărţii care rămâne cel mai puternic în amintire este cel de autobiografie spirituală a autorului, povestea vieţii lui întreţesute indiscernabil cu tema depresiei. Această privire retrospectivă asupra vieţii unui personaj de o extremă complexitate morală nu e doar o confesiune, adevăratul termen ce trebuie folosit e spovedanie.
M-am simţit îmbogăţit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât ştiinţă şi mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferinţă, o meditaţie despre scandalul etern al faptului că o conştiinţă trebuie să simtă durere şi să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la Premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment”, spune Mircea Cărtărescu.

“Ultima oprire, Rusia”, Natalia Kliuceariova (Ed. All)

Mânat de curiozitate, de o rară iubire de semeni şi de un excentric pariu cu sine, Nikita se urcă într-o zi în tren şi porneşte de-a lungul şi de-a latul ţării, ca să afle dacă există fericire în Rusia. Istorisirile pe care le adună pe drum, ca un vrednic povestaş, nu încetează să îl surprindă: prin faţa ochilor i se perindă o Rusie a călugărilor travestiţi şi a travestiţilor convertiţi, a poeţilor anarhişti şi a vagabonzilor filosofi, a revoluţionarilor dezabuzaţi şi a fataliştilor împăcaţi cu inacceptabilul. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colţ al buzei îndoit în jos. Curând însă, lucrurile se precipită, în aer se simte parfumul unei noi revoluţii, iar lui Nikita îi devine clar că nu mai poate rămâne un spectator pasiv al evenimentelor. Dar ce poate face atunci când întâmplările se împletesc cu amintirile, iar Rusia pe care o caută începe să semene tot mai mult cu Rusia de care încearcă să fugă?
Criticii ruşi au văzut cartea ca pe o provocare intelectuală, o farsă şi o enciclopedie a vieţii în Rusia. Călătoria cu trenul este un pretext narativ cu ajutorul căruia autoarea ne prezintă o surprinzătoare, amuzantă şi emoţionantă galerie de personaje: o actriţă porno care scrie poezie revoluţionară, un activist comsomolist trecut de prima tinereţe, un disident care lucrează pentru serviciile de securitate şi traduce din filosoful neomarxist Slavoj Žižek, un profesor de literatură care îşi vindecă studentul de existenţialism citindu-i din Henry Miller sau un muncitor căruia nu îi vine să creadă că statul l-a lăsat de izbelişte şi care rămâne să moară singur în satul lui, aşteptând în zadar un ajutor social care nu mai vine niciodată. Nikita ascultă toate poveştile celor pe care îi întâlneşte în călătoria lui, în timp ce încearcă să fugă de propriul trecut şi de golul pe care l-a lăsat în viaţa lui dragostea pentru Iasia cea cu părul colorat.

“Eseu despre luciditate”, Jose Saramago (Ed. Polirom)

Romanul Eseu despre luciditate debutează cu un scrutin general în capitala unei ţări imaginare, dar perfect obişnuite. La sfârşitul zilei, se numără voturile şi reiese că aproximativ şaptezeci la sută dintre electori nu aleseseră pe cineva. Duminica următoare oamenii sunt din nou chemaţi să voteze şi, de data aceasta, numărul de voturi fără opţiune depaăşeşte optzeci la sută. Membrii Guvernului intră în panică, o molimă pare să le submineze demersurile politice şi, dacă este aşa, atunci aceasta trebuie anihilată. Încercind să afle care ar putea fi explicaţia unui asemenea fenomen, ei încep o vastă operaţiune poliţienească, culminând, în lipsă de rezultate, cu instaurarea stării de asediu şi retragerea Guvernului din capitală – provizoriu, susţin mai-marii, până când populaţia capitalei va reveni la sentimente mai bune în ceea ce priveşte puterea politică, cea despre care se presupune că ar trebui să-i reprezinte. Izolaţi şi lipsiţi de îndrumare, cetăţenii capitalei au reacţii dintre cele mai imprevizibile.