Sursă foto: Humanitas

Singur. Viața lui Mihail Sebastian (Humanitas, 2022) este cel de-al şaptelea volum din colecţia de biografii interbelice semnate de Tatiana Niculescu. Scris, la fel ca toate celelalte, spune, pentru a înţelege un om şi epoca sa, dincolo de etichete şi locuri comune.

Ne poate fi acest om care „a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic” un model de viaţă, de supravieţuire în aceste vremuri care amenință să devină tot mai tulburi, tot mai asemănătoare cu cele trăite de el? „Nu m-am gândit nici o clipă, când am început să scriu această carte, că viața lui le va vorbi atât de mult oamenilor din zilele noastre, din secolul XXI, după cele două războaie mondiale cumplite din secolul trecut. Ceea ce s-ar putea numi «metoda Sebastian» de păstrare a cumpătului în vremuri tulburate constă în construirea unui mic simulacru de normalitate”, spune, în acest interviu, Tatiana Niculescu.

„Citită sistematic, publicistica lui Sebastian m-a întâlnit cu un om mult mai interesant și mai complex decât credeam”

CV Tatiana Niculescu

Este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la Tanacu, Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA), semnate cu numele Tatiana Niculescu Bran.

Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012.

Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service.

La Editura Humanitas a mai publicat volumele Regina Maria: ultima dorinţă (2015, volum reeditat în 2016), Mihai I: ultimul rege al românilor (2016), Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas 2017), Tăierea fecioarelor (2018), care e o ediție revăzută a romanului În țara lui Dumnezeu (Polirom, 2012), Regele şi Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee” (Humanitas, 2019), Seducătorul domn Nae (Humanitas, 2020), Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale (bestseller Humanitas, 2021) şi Singur. Viaţa lui Mihail Sebastian (Humanitas, 2021).

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Tatiana Niculescu, la scurt timp după ce aţi publicat biografia lui Nae Ionescu, aţi început documentarea biografiei lui Mihail Sebastian, pe care ați publicat-o de foarte curând sub titlul Singur. Viața lui Mihail Sebastian. Este o alegere pe care aţi făcut-o ţinând cont de întretăierea destinelor lor, de legătura apropiată dintre ei sau v-aţi oprit la Mihail Sebastian, întâmplător după Nae Ionescu, dintr-un alt motiv?

Da, l-am ales pe Mihail Sebastian după Nae Ionescu evident pentru legătura dintre ei. Dar poate că nu l-aș fi adăugat acum pe Sebastian la colecția mea de biografii interbelice dacă alegerea nu mi-ar fi fost întărită de o cititoare care, după lectura cărții despre Nae Ionescu, mi-a trimis un mesaj: „Pe când biografia lui Mihail Sebastian?” Atunci mi-am zis că, iată, nu mă gândisem numai eu la această continuare și că exista, poate, o așteptare legată de Mihail Sebastian.

Documentarea pe care aţi făcut-o în acești ultimi doi ani, inclusiv în publicistica lui Mihail Sebastian – foarte bogată, ați descoperit –, a schimbat ceva în imaginea pe care o aveați despre Mihail Sebastian?

Cum mi se întâmplă de obicei când scriu biografii, documentarea fie mă vindecă de prejudecăți, fie îmi luminează aspecte ale vieții cuiva la care nu m-aș fi gândit. Aveam despre Sebastian o imagine fragmentată și fragmentară: citisem două-trei piese de teatru, romanul De două mii de ani și Jurnalul. Citisem prea puțin din sutele lui de recenzii, cronici, note de lectură, care umplu șase din cele opt volume ale operelor complete. Citită sistematic, publicistica nu numai că m-a apropiat de viața și de lecturile lui, dar m-a întâlnit, ca să zic așa, cu un om mult mai interesant și mai complex decât credeam. În plus, urmărind lecturile lui Sebastian, am constatat cu bucurie că împărtășeam o pasiune comună pentru biografii și jurnale, ca surse inestimabile de autenticitate în scrierea de romane.

Când și unde l-aţi „întâlnit” prima oară? În Jurnal, într-unul dintre romanele sale, pe vreo scenă de teatru?

Cred că am auzit de Mihail Sebastian prima oară în adolescență, când urmăream la televizor, marțea seara, un program de piese de teatru. Atunci am văzut Jocul de-a vacanța. Cu Florin Zamfirescu, dacă-mi amintesc bine. Apoi, la începutul anilor 90, am citit De două mii de ani, romanul autobiografic al lui Sebastian. Abia cu Jurnalul însă, publicat la Humanitas în 1996, am avut impresia că descopăr un mare scriitor.

„«Metoda Sebastian» de păstrare a cumpătului în vremuri tulburate constă în construirea unui mic simulacru de normalitate”

Ne poate fi Mihail Sebastian un model de viaţă, de supravieţuire în aceste vremuri care amenință să devină tot mai tulburi, tot mai asemănătoare cu cele trăite de el?

Dacă, în acești ani, mulți dintre noi s-au însingurat, dacă am trecut prin deznădejde și disperare, dacă ne-a fost frică de ziua de mâine, dacă am simțit aberația unor decizii politice și am urmărit cu luciditate ascensiunea unor partide și idei toxice și periculoase, în fine, dacă asistăm acum la o demență politico-militară de negândit până mai ieri – invadarea Ucrainei sub un pretext invocat de Hitler, în 1938, în cazul Cehoslovaciei, iar în 1939, invocat de Hitler și Stalin în cazul invadării Poloniei –, dacă am trăit și trăim toate astea și ne simțit neputincioși și dezorientați, atunci Sebastian este contemporanul nostru.

Nu m-am gândit nici o clipă, când am început să scriu această carte, că viața lui le va vorbi atât de mult oamenilor din zilele noastre, din secolul XXI, după cele două războaie mondiale cumplite din secolul trecut. Ceea ce s-ar putea numi „metoda Sebastian” de păstrare a cumpătului în vremuri tulburate constă în construirea unui mic simulacru de normalitate: îți continui proiectele, inventezi altele dacă e nevoie, înveți o limbă străină, încerci să te comporți ca în vremuri normale, asculți muzică, eviți cât poți panica și isteria, te mulțumești cu ce ai, te informezi despre mersul războiului din surse credibile, îi citești pe marii clasici ai literaturii universale, muncești și speri… Ceea ce nu înseamnă că nu ești vizitat de depresie – Sebastian o știa mai bine ca oricine –, dar o iei de la capăt în fiecare zi. E un fel de încrâncenare în a-ți păstra omenia.

„Ce încerc să fac în fiecare dintre cărțile mele este să înțeleg un om și o epocă, dincolo de etichete și locuri comune”

Regina Maria, Regele Mihai, Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca, Regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, Nae Ionescu, iar acum Mihail Sebastian – i-am menţionat în ordinea cronologică în care le-aţi scris biografiile. Toți, contemporani în interbelic. De ce interbelicul, şi nu La Belle Époque, de exemplu?

De fapt, majoritatea celor despre care am scris s-au născut fie spre sfârșitul secolului XIX, fie la începutul secolului XX, deci în perioada de relativă stabilitate și de avânt al științei, tehnologiei și industriei și, desigur, al culturii și artei europene, cunoscută sub numele de La Belle Époque. Mă gândesc, într-adevăr, că poate a venit vremea să scriu și despre vieți ajunse la maturitatea intelectuală, artistică sau politică, în epoca anterioară Primului Război Mondial. Interbelicul nu a fost, inițial, o opțiune deliberată. S-a întâmplat să încep scrierea de biografii cu povestea inimii Reginei Maria, din 1938. Apoi lucrurile, viețile, destinele s-au înlănțuit, s-au intersectat…

Care dintre ei v-a impresionat cel mai mult şi de ce? Sau, altfel spus, detașându-vă de obiectivitatea biografului, pe care îl preferați?

Când scriu și înainte de a trece la o nouă carte, preferatul meu este cel despre care scriu atunci. Pe el sau pe ea vreau să îl/o cunosc, să îl/o înțeleg, să îl/o povestesc. Retrospectiv, judec biografiile pe care le-am scris în funcție de calitatea scriiturii și a documentării. Unele mi se par mai izbutite, altele mai puțin. Biografia e un gen hibrid, situat la granița dintre literatură și istorie și nu e prea ușor de scris dacă nu vrei să cazi nici în monografie istorică ori jargon academic, nici în viață romanțată ori idealizare siropoasă. În plus, există, mai cu seamă în tradiția anglo-saxonă, multe feluri de a scrie biografii. Eu am ales o formulă care refuză anticiparea și evaluarea retrospectivă a evenimentelor unei vieți.

În documentarea şi scrierea acestor biografii aţi pornit de la ideea de a căuta informaţii care să vă valideze teorii, imagini pe care le aveaţi deja conturate sau din dorința de a încerca să invalidați unele mituri legate de aceste personaje, de a le scoate din zona abordărilor publice pătimașe?

Nici una, nici alta. Pentru mine, e cu totul fals și lipsit de interes un demers în care aș încerca să ilustrez printr-o biografie o idee anume sau concepția pe care aș avea-o eu despre o epocă sau despre o persoană. Pe de altă parte, nu mă preocupă polemicile intelectuale. Nu vreau să invalidez sau să validez mituri, păreri sau certitudini despre viața cuiva. Ce încerc să fac în fiecare dintre cărțile mele este să pătrund în intimitatea vieții despre care scriu, să înțeleg un om și o epocă, dincolo de etichete și locuri comune. Cum istoria noastră a fost măsluită timp de decenii, nu mă încred în perspectivele de manual ori de tratat istoric și nici nu am naivitatea de a crede că ele epuizează adevărul. Mă interesează istoria trăită. Amintirile, jurnalele, scrisorile, fotografiile, contextul social și politic îmi spun mult mai mult despre viața cuiva decât judecățile și încadrările făcute, cum s-ar zice „la rece”, de posteritatea critică.

„Pe toți cei despre care scriu îi intervievez imaginar”

Aţi fost jurnalist şi cred că deprinderile acestei profesii rămân şi după încheierea relaţiei contractuale cu presa. V-aţi dori să fi avut posibilitatea de a-i intervieva? Pe care dintre ei?

Da, cei 15 ani de BBC mi-au lăsat anumite deprinderi utile. Pe toți cei despre care scriu îi intervievez imaginar atunci când caut răspunsuri la întrebări pe care mi le stârnesc afirmații de-ale lor, amintiri consemnate în jurnale, exprimări dintr-o scrisoare, atitudini din fotografii, păreri exprimate de contemporani despre ei. Dacă aș fi trăit în vremea lor, aș fi făcut interviuri cu fiecare dintre ei, dar fără promisiunea de a scrie ceea ce se cheamă o biografie autorizată, adică scrisă cu acordul celui a cărui viață o povestești. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să fac un lung interviu cu Nae Ionescu. Aș fi adoptat metoda unui celebru jurnalist britanic de televiziune care i-a pus aceeași întrebare de vreo 12 ori la rând unui politician care evita un răspuns clar.

„N-aș ști să spun dacă Sebastian și-ar mai fi găsit locul și tihna creatoare în vremurile noastre”

Pe Mihail Sebastian ce l-aţi întreba? Ce a rămas fără răspuns chiar și după această documentare minuțioasă prin care i-ați radiografiat viața și opera?

A rămas necunoscut ceea ce el numea un „nenoroc” de natură erotică sau, mai corect spus, sexuală, care i-a marcat tinerețea. E vorba despre un episod nefericit din viața lui, întâmplat în adolescență, cu prilejul unei prime inițieri erotice, și care îl va urmări toată viața. Pe baza puținelor date existente și a obsesivei lui referiri la acest blocaj periodic, am făcut în carte unele deducții pe care le socotesc corecte. Cu prilejul unei călătorii în Franța, la fratele lui care era medic, Sebastian spera să afle un diagnostic. Din păcate, bagajul în care avea jurnalul ținut în acea călătorie i-a fost furat într-o gară și nu l-a mai recuperat niciodată. Mi-ar fi plăcut să citesc acele pagini de jurnal, cu speranța că își notase și ce a aflat despre „nenoroc”…

„Sebastian ar fi ales, poate, drept inscripţie pe mormânt, în ziua acelei întâlniri târzii, versul din Dante Gabriel Rosetti pe care şi-l însemnase cândva în Jurnal: «Look in my face: my name is Might-have-been». Uită-te în ochii mei: Neîmplinit mă cheamă”, scrieţi în finalul volumului. Să fi fost de vină pentru neîmplinirea, pentru singurătatea care îl apăsau şi timpul ce i s-a dat, parafrazând-o pe Annie Bentoiu? Şi-ar fi găsit oare Mihail Sebastian locul şi liniştea în vremurile noastre?

Cum și noi am ajuns să nu mai știm ce se poate întâmpla mâine, deși credeam că ne-am instalat într-o lungă epocă de stabilitate, n-aș ști să spun dacă Sebastian și-ar mai fi găsit locul și tihna creatoare în vremurile noastre. El era un sentimental civilizat. Noi suntem, mai curând, niște narcisiști cinici. Mi-l închipui privind la televizor nebunia invadării Ucrainei și coloanele de refugiați. Ar fi avut, probabil, sentimentul năucitor și exasperant al unui tragic déjà vu…

Interviu pubilcat şi în Puterea a Cincea.

• Citiţi şi: Tatiana Niculescu: „Nae Ionescu e ca o piesă de puzzle fără de care universul românesc interbelic nu poate fi întreg”