Tatiana Niculescu: „Percepţia publică despre Carol şi Elena Lupescu, construită de campanii succesive de defăimare, e deformată”

 

Foto: Humanitas / Radu Sandovici

Ideea de a scrie o biografie a cuplului Carol al II-lea – Elena Lupescu, i-a venit Tatianei Niculescu în urma unei discuţii cu un librar. Întrebându-l ce „altceva despre Carol al II-lea” mai are, acesta i-a răspuns: „În afară de resentimente, altceva nu mai am.” Acela a fost momentul în care a realizat că vrea să afle ce este dincolo de bârfele și clișeele ce însoţesc, de aproape un secol, această relaţie, să afle care a fost viaţa lor reală, cum apare ea în documente de arhivă, în scrisori, în memorii şi jurnale, în presa internaţională. „Nu încerc nici să albesc, nici să înnegresc pe nimeni. Ceea ce m-a preocupat a fost să încerc să privesc lucrurile cu ochii lor, să le trăiesc povestea, vieţile în contextul epocii lor”, spune Tatiana Niculescu.

Înainte de apariţia cărţii, intitulată Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee, am invitat-o pe Tatiana Niculescu la un dialog despre acest volum care nuanţează şi demontează mituri ce au făcut istorie.

 

„Ce rămâne din viaţa cuiva după ce a trecut prin mistificări şi contorsionări ale adevărului?”

CV Tatiana Niculescu

Este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la Tanacu, Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA), semnate cu numele Tatiana Niculescu Bran.

Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012.

Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service.

La Editura Humanitas a mai publicat volumele Regina Maria: ultima dorinţă (2015, volum reeditat în 2016), Mihai I: ultimul rege al românilor (2016), Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas 2017), Tăierea fecioarelor (2018), care e o ediție revăzută a romanului În țara lui Dumnezeu (Polirom, 2012), iar acum, în pregătire, tot al Humanitas, Regele şi Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

(Sursă CV: Humanitas)

Vor fi condamnați de toți, bârfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Ce se află însă dincolo de bârfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator?”, vă întrebaţi în Argumentul noii dumneavoastră cărţi, Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee, care va apărea la Humanitas. Ce se află, deci, dincolo de bârfele și clișeele despre acest cuplu, Tatiana Niculescu?

Povestea lui Carol al II-lea şi a Elenei Luopescu poate fi un studiu de caz, în plus de actualitate, pentru că ei au fost, de-a lungul timpului, obiectul unor campanii succesive de defăimare. Prima campanie a fost cea pusă la cale de Guvernul Brătianu – detaliile le povestesc în carte –, a urmat campania legionară, apoi cea a regimului comunist care le-a desăvârşit pe precedentele. Deci percepţia de astăzi sau pe care eu cel puţin am avut-o în şcoală, cauzată de ceea ce se chema istoria oficială, era deformată de aceste campanii succesive de defăimare.

Şi atunci mi-am pus întrebarea: cine este de fapt o personalitate istorică? Este produsul unor proiecţii construite într-un laborator politic, ideologic sau mediatic, de către oameni care nu au cunoscut şi nu au întâlnit niciodată acea personalitate? Este rodul bârfelor, clişeelor, locurilor comune, folclorului urban? Ce rămâne din viaţa cuiva după ce a trecut prin mistificări, deformări, contorsionări ale adevărului? Pentru că noi trăim într-o epocă a ştirilor distorsionate, acesta e cumva un studiu de caz de actualitate.

Dar dincolo de bârfe și clișee se află un spaţiu greu de delimitat. Pentru a scrie această carte, am folosit mai puţin abordările istoricilor de meserie, pentru că aceştia clasează, judecă, evaluează evenimentele istorice şi sunt mai puţin preocupaţi de vieţile reale ale oamenilor; or, pe mine exact asta mă interesează. Așa că m-am îndreptat spre jurnale, memorii, amintiri, scrisori ale lor şi ale contemporanilor lor şi mai puţin către volume de istorie. Am folosit desigur și presa internaţională a vremii care a tratat din plin şi în diverse feluri subiectul. Ca mentalitate, ca forţă a vieţii, Carol şi Elena Lupescu au fost nişte personaje foarte moderne, mult înaintea timpului lor. Şi de aici au şi apărut o seamă de contradicţii cu epoca, cu familia regală a vremii, cu politicienii, cu un întreg context socio-cultural care le-a fost defavorabil.

Eu nu încerc, în această carte, nici să albesc, nici să înnegresc pe nimeni. Nu e treaba mea să le mai pun noi etichete peste cele deja puse. Dar ceea ce m-a preocupat a fost – iar ăsta e meşteşugul scrierii de biografii – să încerc să privesc lucrurile cu ochii lor, să încerc să intru în pielea lor, să le trăiesc povestea, vieţile în contextul epocii lor în aşa fel încât să-i înţeleg. Judecata – dacă e vorba de o judecată de valoare asupra lor, asupra deciziilor lor politice sau personale – îi rămâne cititorului care îşi va face singur propria părere.

 

„Percepţia publicului este cea pe care au construit-o campaniile succesive de defăimare”

În carte va fi abordată doar relaţia lor afectivă sau şi din perspectiva implicaţiilor avute în viaţa politică?

Inevitabil, ajung şi la relaţia cu Casa Regală în contextul mai larg al politicii timpului. Încerc să privesc lucrurile, personalitatea şi viaţa lor din perspectiva cuiva care ignoră toate etichetele ulterioare care le-au fost puse.

Vă spun o întâmplare pe care o relatez în Argument şi căreia, într-un fel, îi datorez scrierea acestei cărți. M-am dus la un târg de carte, într-un orăşel de provincie, şi, între lansări, am intrat într-o librărie. M-a întâmpinat un librar de modă veche, un domn respectabil care, se vedea, era un cititor pasionat, informat şi avizat. Printre cărţi am găsit un volum de documente despre Carol al II-lea. Aşteptând să plătesc, l-am întrebat pe librar: „Altceva despre Carol al II-lea mai aveţi?”. La care răspunsul lui a venit prompt şi cu spirit: „În afară de resentimente, altceva nu mai am.” Am rămas perplexă şi am ieşit cumva ruşinată, de parcă m-ar fi surprins flirtând cu „Regele Playboy” – cum l-a numit pe Carol al II-lea unul dintre biografii lui. M-a pus pe gânduri această evaluare atât de tranșantă. Librarul nu era cu mult mai în vârstă decât mine. Avusese parte de acelaşi mod de a privi istoria în şcoală şi ulterior, de care am avut şi eu parte, o anume perspectivă asupra lucrurilor din care ieşim cu greu, pentru că orice ieşire din ceva ce crezi că cunoşti te destabilizează, te tulbură, şi atunci preferăm lucrurile deja clasate  într-un dosar, alb sau negru, bun sau rău. În viaţă, însă, lucrurile nu sunt albe sau negre şi nici în viaţa acestor oameni nu au fost aşa.

Percepţia publicului despre Carol al II-lea şi Elena Lupescu este cea pe care au construit-o de-a lungul anilor campaniile succesive de defăimare pe care le-am menționat. O percepţie deformată. Nu spun că eu restabilesc deplinul adevăr sau că le refac complet profilul, dar m-am străduit să ajung cât mai aproape de ce vor fi trăit şi gândit ei şi de cum vor fi fost ei, bazându-mă pe mărturii ale contemporanilor, pe mărturiile lor din jurnale, din memorii, din scrisori. Această carte conţine documente pe care publicul larg nu le-a mai văzut: scrisori inedite, fotografii cu familia maternă a Elenei Lupescu, documente oficiale ale vremii ce vin să nuanţeze bârfele şi clişeele din care s-a construit imaginea acestui cuplu.

 

„Multe dintre suferinţele lui Carol al II-lea se leagă de neputinţa de a fi făcut mai mult pentru România”

A fost fericit Carol cu viaţa pe care o alesese sau a dus povara unei nefericiri a lui, a celor care nu l-au înţeles şi care au suferit din cauza asta, Mihai fiind exemplul cel mai elocvent?

Pe toţi i-au marcat şi suferinţele familiale, şi raporturile între ei. Noi, românii, avem o experienţă foarte limitată, totuşi, a regalităţii – care a fost o neaşteptată şi fericită grefă nu numai politică, ci şi culturală extarordinară, o mare şansă care, probabil, nu se va mai repeta curând. Or, având atât de puţin experienţa unei monarhii constituţionale, imaginea noastră despre aceşti oameni e deformată și de un idealism nebun. Ni-i închipuim ca pe nişte zeităţi care nu au trăiri, nu au drame şi suferinţe, ca pe nişte statui ale datoriei. Or, lucrurile nu stau aşa; e o copilărie să crezi asta.

Dacă e să vorbim despre suferinţele lui Carol al II-lea, multe dintre ele se leagă de neputinţa de a fi făcut mai mult pentru România, de care realmente i-a păsat. Oricine îi citeşte jurnalele ori citește mărturii ale oamenilor care l-au cunoscut pe termen mai lung şi din apropiere realizează că era probabil cel mai strălucit şi mai inteligent reprezentant pe linie bărbătească al Familiei Regale. Asta nu înseamnă că a fost și întru totul responsabil. Dar, deşi a fost acuzat, parţial, pe bună dreptate, că a cedat, la presiuni internaţionale şi fără nicio luptă Basarabia, că România mare abia închegată în urmă cu 22 de ani s-a prăbuşit la finalul  domniei lui, dacă îi citim jurnalele vedem că deciziile pe care a fost nevoit să le ia nu i-au fost indiferente și că l-au durut toată viața. Într-o monarhie constituţională, chiar începătoare cum era cea a României, și chiar în contextul unui regim autoritar, monarhul nu era de capul lui, nu putea lua o decizie unilaterală, or Armata şi Consiliul de Coroană și partidele politice au fost de părere că România nu era pregătită să lupte pentru Basarabia. Există pagini din jurnalul lui Carol al II-lea – din păcate, prea puţin sau deloc citate – despre cum a trăit el acele momente istorice, când a fost prins între Hitler şi Stalin. M-am întrebat de multe ori: dacă nu ar fi fost Carol al II-lea rege în anii aceia dificili, 1938-1940, şi în momentul declanşării celui de al doilea război mondial, dacă ar fi fost Zelea Codreanu în fruntea statului sau generalul Antonescu ar fi fost alta soarta României, în contextul politic internaţional de atunci? Mă îndoiesc. Ba, poate că deznodământul ar fi venit chiar mai devreme. După plecarea din România, în jurnale, Carol al II-lea revine insistent asupra țării lui – şi întotdeauna e foarte informat – despre ce se petrece în ţară, despre abdicarea fiului lui…

 

Care, se pare, nu l-a iertat…

Da, nu l-a iertat, dar care, de fapt, îi datorează enorm, pentru că atunci când Carol al II-lea se întoarce în România, în 1930, găseşte un băieţel timid, care cu greu se deschidea către oameni, care trăia lângă fustele mamei și a cărui evoluție o îngrijora pe Regina Maria. Mihai, copilul şi adolescentul, îi datorează lui Carol al II-lea foarte mult, indiferent de ce a spus Familia Regală şi Mihai însuşi. De dragul lui, Carol al II-lea a înfiinţat așa-numita clasă palatină, a recreat cercetăşia prin organizaţia de străjeri, l-a luat cu el peste tot, de la partide de vânătoare la vizite politice, ca să-l antreneze și să-l instruiască în conducerea statului. Altfel, Mihai ar fi rămas un tânăr timid, retras, incapabil de inițiativă proprie și de risc, așa cum s-a dovedit mai târziu. Îi datorează tatălui lui întărirea voinței și instrucţia politică, din păcate scurtă, pe parcursul a zece ani. Dar Carol e cel care a făcut asta.

Regina-mamă Elena era neadaptată în România, nu ştia limba, avea cu totul altă educaţie şi altă cultură decât ale lumii în care se mişca. Carol a fost, în schimb, primul vlăstar al monarhiei despre care se poate spune că e cu totul român. A fost primul născut în România, botezat în Biserica Ortodoxă, primul care a vorbit fluent româneşte, încântat de toate neaoşismele, de la înjurături la vorbe buruienoase, care ar fi trăit bucuros cot la cot cu ţăranii şi cu soldaţii – această energie a apropierii de oamenii obişnuiţi care trăiesc dincolo de protocoale şi de morga etichetei aristocratice a epocii, a moştenit-o de la mama lui, Regina Maria. Biata regină Elena nu intra deloc în acest peisaj. Nici nu e de mirare că mariajul lor, o căsătorie aranjată, nu a durat. Şi nu e nimic surprinzător şi scandalos în asta; e un fapt de viaţă care trebuie acceptat ca atare.

 

„A existat între ei o mare solidaritate, o mare înţelegere reciprocă şi o mare dragoste”

A fost numit de unii „regele Playboy” şi, totuşi, Elenei Lupescu i-a fost fidel până la sfârşit…

Există nişte episoade controversate în viaţa lui, la întoarcerea în România, care nu se ştie cât au durat, variate aventuri de o noapte, dar e adevărat că ei doi au rămas legaţi – şi nu doar sexualmente, așa cum afirmă extraordinarul portretist, dar bârfitor nemaipomenit, Constantin Argetoianu. El a acrediat ideea că între cei doi a existat o dependenţă sexuală maladivă. O percepţie care a făcut istorie. Or, dacă citim scrisorile lui Carol al II-lea către Elena Lupescu, dacă citim mărturii ale contemporanilor care i-au cunoscut în intimitatea vieţii lor şi în perioada exilului, şi anterior, înţelegem că lucrurile nu stăteau aşa şi că, dincolo de latura erotică a relaţiei lor, a existat între ei o mare solidaritate, o mare înţelegere reciprocă şi o mare dragoste. Biografi şi oameni politici ai vremii care îi critică sunt nevoiţi să îşi pună întrebarea: ce i-a ţinut pe aceşti oameni împreună împotriva aparentelor nepotriviri şi a tuturor presiunilor imense şi de toate felurile exercitate asupra lor? În mod normal, ar fi trebuit să cedeze, ar fi fost mult mai uşor pentru amândoi să se despartă. Nu au făcut-o şi, atunci, mulţi recunosc, dezarmaţi, că în ciuda resentimentelor – cum spunea librarul meu –, trebuie să recunoşti că aceşti oameni au trăit, pur şi simplu, o poveste de dragoste autentică.

 

Alte surse acreditează ideea că Elena a fost extrem de dominatoare…

Carol al II-lea nu a fost o marionetă în mâinile Elenei Lupescu, nici ea, o victimă a lui. Din scrisorile lor reiese limpede modul în care se sfătuiau şi încrederea pe care o aveau unul în celălalt, din toate punctele de vedere, de la cele politice la cele mondene.

Şi imaginea ei, așa cum am moștenit-o noi, a fost enorm deformată întâi de toate de antisemitismul epocii, care nu a mai ţinut seama că părinţii ei se convertiseră la creştinism sau că familia ei paternă se afla în România de cel puţin două generaţii. Dar propaganda vremii lucra… Despre ea s-a scris ba că era prostituată, ba ţigancă, ba curtezană care umbla prin popotele ofiţereşti şi, săracă fiind, se vindea pe un codru de pâine, ba că era de o vulgaritate nemaipomenită şi că îl atrăsese pe Carol în nu ştiu ce sinistre promiscuități erotice etc. Dacă dăm la o parte toate aceste straturi de folclor urban, folclor politic, de propagandă şi căutăm în arhive, în scrisori, în documente ale vremii, descoperim o femeie mult mai interesantă şi mai complexă, care nu era nici prostituată, nici sărăntoacă, nici o persoană lipsită de cultură şi bun-simţ care l-ar fi acaparat brusc şi exclusiv sexual pe Carol al II-lea.

 

„I s-a întâmplat unui om născut pentru putere și datorie să nu vrea sau să nu poată renunţa la autenticitatea vieţii”

Deci, doi oameni care s-au iubit sincer, dar care s-au întâlnit într-un timp nepotrivit…

Da, se întâmplă în vieţile oamenilor și ale regilor… Ei situează începutul relației lor în 1924.

Peste 10-12 ani, în Anglia a avut loc un scandal similar, legat de Eduard al VIII-lea şi americanca Wallis Simpson; regele a renunţat nu doar la regat, ci la un imperiu pentru o femeie divorţată de două ori şi care, după criteriile noastre de Facebook, de selfie şi Photoshop de azi, era greu de definit ca fiind frumoasă. O ţară care avea deja peste 900 de ani de experienţă a monarhiei a trăit însă altfel acest şoc decât l-a trăit România, unde Carol al II-lea nici nu a abdicat, ci doar a transferat prerogativele monarhice fiului său, Mihai. În fond, comparat cu Edward al VIII-lea, cu care era văr de al doilea, Carol al II-lea nu face o figură așa de rea… I s-a întâmplat unui om născut pentru putere și datorie să nu vrea sau să nu poată să renunţe la autenticitatea vieţii în favoarea măştilor puterii. E un fapt şi trebuie acceptat ca atare.

 

În spatele acestei iubiri la care nu au renunţat au fost fericiţi?

Cei care i-au cunoscut în exil şi care nu erau neapărat români şi nu aveau legături cu România – exilul lor a fost, în sine, o mare aventură, din ţară în ţară, până când au rămas în Portugalia – mărturisesc în general lucruri foarte onorabile despre ei şi îşi declară admiraţia faţă de Carol al II-lea în primul rând şi faţă de cuplul lor care a rămas în picioare. De altfel, s-au căsătorit civil și religios. E limpede că el a iubit-o foarte mult şi că ea, la rândul ei, l-a iubit chiar dacă unele gesturi ale ei ar fi putut fi interpretate ca dominatoare, frivole sau manipulatoare. Dar, fără nicio îndoială, povestea lor e o poveste de dragoste autentică, indiferent dacă Familiei Regale i-a convenit sau nu.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS