Diplomatul și universitarul Vasile Popovici: „Dacă există vreo durabilitate în vieţile noastre, în cărţi este”

Publicatjoi, 4 noiembrie 2021 | Dialog | nu sunt comentarii | Scris de Melania CINCEA

Foto: Arhivă personală Vasile Popovici

Mai mult de 25 de ani şi i-a dedicat politicii şi diplomaţiei, ipostaze despre care spune însă că l-au deturnat de la traiectoria profesională pe care şi-o imaginase, aceea de a preda la universitate şi de a scrie. La întoarcerea diplomaţie, revenind la catedră şi publicând, s-a regăsit pe sine. Cel mai recent volum al său, apărut luna trecută, este Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, în care se opreşte asupra vulnerabilităţilor unor scriitori, însă nu o face întâmplător, ci pentru că şi le-a recunoscut ca fiind și ale sale.

Am pornit acest dialog cu Vasile Popovici, universitar, scriitor, diplomat, păşind pe această hartă imaginară a punctelor sensibile – unde le regăsim, printre alţii, pe Monica Lovinescu şi pe Nadia Mărculescu, o fostă iubită a lui Mihail Sebastian –, pornind apoi spre Marsilia, Paris, Rabat şi Lisabona, locuri în care şi-a petrecut, ca diplomat, aproape 17 ani, pentru a-l încheia acasă, vorbind despre politică la care, spune, s-ar putea reîntoarce cu o „doză de furie”.

„Fusesem adoptat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca de ei în micul lor cerc de apropiați”

CV Vasile Popovici

Licențiat în filologie la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, doctor în Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Din 2018 – profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara. 2011-2016 – ambasadorul României în Portugalia. 2006-2011 – ambasadorul României în Regatul Maroc. 2002-2015 – consilier de comunicare la Ambasada României la Paris. 1998-2002 – consul General al României la Marsilia. 1998 – 2018 – conferenţiar la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a UVT. 1992-1996 – deputat de Timiș din partea Partidului Alianţei Civice. 1992-1998 – lector la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a UVT. 1990-1992 – director al Editurii de Vest din Timișoara. 1990 – inspector teritorial șef al Inspectoratului pentru Cultură Timiș. 1989-1992 – filolog la Filiala Timișoara a Academiei Române. 1980-1989 – profesor la Școala Generală nr. 15 din Timișoara.

Cărți de autor: Este critic literar, eseist, publicist, fiind autor unic al volumelor Marin Preda – timpul dialogului, București, Cartea Românească, 1983, Eu, personajul, Cartea Românească, 1988, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Echinox, 1997, Rimbaud, Echinox, 1997, apărut în ediție revăzută, la Cartea Românească, în 2006, Six microlectures: le roman français dans la première moitié du XXe siècle, Editura Universităţii de Vest, 2017, şi Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, Editura Cartier, 2021. De asemenea, este coautor în mai multe volume apărute în țară și în străinătate.

Premii ale asociațiilor profesionale de nivel național: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Marin Preda – timpul dialogului. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Rimbaud. Premiul revistei „Orizont”, pentru anul 1986.

Distincții internaționale: Marele Cordon al Ordinului Ouissam Al Alaoui al Regatului Marocului, cea mai înalta distincție a regatului, Marea Cruce a Ordinului Meritului a Republicii Portugheze şi Palmes Académiques République Francaise (2020).

Două dintre numele la care te opreşti în acest recent volum al tău, Bazil, nume pe „harta punctelor sensibile”, sunt Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care i-ai întâlnit întâi la scurt timp după decembrie 1989, iar apoi la începutul anilor 2000, când pentru pentru Monica Lovinescu ai devenit „don Bazilio”. În ce context a evoluat relaţia aceasta spre prietenie?

Relaţia nu a fost de prietenie decât dinspre ei spre mine. Dinspre mine spre ei a fost de admiraţie profundă dublată de un fel de transfer filial – cred că asta se vede şi în cartea recent publicată la Cartier. În câteva dintre figurile feminine prezente în Punctul sensibil am proiectat figura maternă, Monica Lovinescu fiind una dintre ele.

Cum am ajuns în preajma lui Virgil Ierunca și a Monicăi Lovinescu? A contat probabil faptul că am crezut – și cred la fel de mult și azi – în valorile politice, morale, civice pe care ei le-au promovat timp de zeci de ani de la microfonul Europei Libere ca și prin fiecare rând pe care l-au scris. Am fost şi eu influenţat de felul lor de a gândi; în fond, cu toţii ne-am format gândirea politică, atât cât am avut-o, la Radio Europa Liberă.

La începutul anilor 90 ne-am apropiat probabil pentru că ea aflase despre ce făceam noi, la Timişoara: opoziţia pe care o coagulam şi din care deveniserăm parte, acţiunile civice, noi formând aici nucleul cel mai activ civic la nivel naţional. De altfel, Virgil Ierunca vorbise la Europa Liberă despre prima mea carte, ajunsă acolo fără s-o fi trimis eu.

Din momentul în care mi-am preluat postul de la Marsilia, relaţia a devenit cvasi-cotidiană. Monica era interlocutorul – cred că așa a fost pentru aproape toată lumea care a cunoscut cele două mari figuri ale exilului, mai puţin poate pentru Nicolae Steinhardt, legat mai cu seamă de Virgil Ierunca. Iar când am ajuns la Paris, ne-am apropiat încă mai mult. Fusesem adoptat de ei în micul cerc de apropiați, alături de Mihnea și Catherine Berindei.

Apropierea reală, spui, era însă nu de Virgil Ierunca, ci de Monica Lovinescu. Cu ce te-a cucerit?

Cu felul ei cald de a fi, care m-a ajutat să mă deschid la rândul meu, cu umorul, cu pofta de a comunica, cu faptul că era informată și ținea să vorbească despre ce se întâmplă în România politică și culturală, cu lecturile ei la zi, cu inteligenţa ei vie și profundă. Discuțiile cu ea atingeau mereu teme care mă absorbeau în acei ani.

Referindu-te la această relaţie, afirmi în carte: „Vina (pentru această prietenie inegal împărțită între Monica și Virgil Ierunca– n.r.) nu se datorează decât unui handicap psihic al meu”. Ce ai vrut să spui prin afirmaţia aceasta pe care ai lăsat-o, ai şi subliniat acest aspect, fără final, fără explicaţie?

E o problemă intimă. Volumul Punctul sensibil este despre vulnerabilităţi, literatura fiind, nu-i așa, răspunsul pe care scriitorul îl dă vulnerabilităților proprii. Dacă mă împingi la o mărturisire, pe care nu o fac în carte, atunci aș spune că relaţia mea sufletească profundă a fost cu mama mea şi dificilă cu tata. De asta m-am simțit mereu mult mai apropiat de prietenii-femei, în care am investit enorm, în fel şi chip. Dacă ar fi fost să pot alege un tip de societate în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, aş fi ales matriarhatul. Visul meu de copil de la ţară a fost să aparţin unei familii în care şeful să fie femeia, nu bărbatul. Mi se părea că familiile fericite sunt acelea peste care se împrăştia sufletul femeii. În carte aceste lucruri nu apar în mod evident, pentru că nu era locul. Aşa se poate explica și de ce relaţia cu Virgil Ierunca era un pic crispată; din cauza mea.

„Nadia Mărculescu e altă figură în care am proiectat un fel de relaţie filială”

Tot în perioada ta franceză, să o numesc aşa, ai întâlnit-o pe Nadia Mărculescu – un personaj necunoscut în România sau cunoscut de un grup foarte restrâns –, o fostă iubită a lui Mihail Sebastian. În anii 2000, când ai întâlnit-o, ea încă păstra o afecţiune adâncă pentru omul Sebastian.

Viaţa acestei doamne e un roman. Un roman care ar fi uşor de transpus într-un film de Hollywood, loc cu care viața Nadiei a şi avut de-a face timp de mai mulți ani. Nadia e altă figură în care am proiectat un fel de relaţie filială.

Când şi unde ai întâlnit-o?

Ne-am cunoscut tot la Marsilia. Ea era pe atunci purtător de cuvânt al Casei Princiare de Monaco. O ființă distinsă, mergând spre 70 de ani. Iradia un aer interbelic, de familie bună. Nu am apucat să ne apropiem în anii aceia, dar la Paris a devenit unul din oamenii cei mai apropiați.

La Marsilia îmi vorbise deja despre relaţia cu Sebastian, fascinantă, apoi la Paris mi-a povestit îndelung despre viaţa ei, de roman sau de film. Familia ei frecventa înalta societate românească interbelică; a absolvit Wesley University, după ce, împreună cu părinții, a ajuns pe tărâm american; a lucrat mulți ani la Hollywood, unde a cunoscut o seamă de staruri mondiale. Cu Marlene Dietrich, de pildă, a continuat să se frecventeze și la Paris, unde actrița s-a stabilit, amândouă locuind în același arondisment, s-a cunoscut cu Clark Gable, care i-a făcut curte, fără succes, și cu numeroase alte celebrități din industria cinematografică americană.

În momentul în care i-a parvenit vestea morţii lui Sebastian, după război, a căzut fulgerată la pământ. A trebuit să fie internată în spital pentru câteva luni de zile.

Scrisorile lui Sebastian le-am avut în mână în original. Povestea cuprinsă în scrisorile publicate în Punctul sensibil a dus-o cu ea prin toată lumea. Ca să ajungă la New York, familia Nadiei a ocolit pământul, pornind o vreme în sens invers, spre Bombay. De la New York, Nadia a plecat în California, unde a lucrat la Metro Goldwin Mayer și unde s-a şi căsătorit. Familia Lacoste, după numele soțului ei, s-a stabilit în cele din urmă la Paris, iar Nadia a trăit multă vreme între capitala Franței și la Monaco, unde a ocupat funcția delicată și solicitantă de purtător de cuvânt (consilier de presă) al Casei Princiare. Fiul ei, Thierry, prieten cu prinţul Albert, e și consilier juridic al Palatului. E ceva ameţitor în toată povestea asta şi, cu toate acestea, Nadia a rămas de o simplitate și căldură sufletească ieșite din comun. Prin ea făceam cumva legătura cu o societate care pentru mine nu exista decât în romanele lui Camil Petrescu și în memoriile interbelice.

„Parisul ar fi trebuit să fie cel mai aproape de sufletul meu, dar s-a dovedit cel mai greu de suportat”

Marsilia, Paris, Rabat, Lisabona sunt locuri în care ţi-ai petrecut, ca diplomat, aproape 17 ani. Te-ai simţit undeva acasă, ataşându-te de locuri, de oameni?

Acasă m-am simţut în toate cele patru locuri. Cel mai acasă ar fi trebuit să mă simt la Paris, dar acolo a fost cel mai greu şi tocmai de acolo a trebuit să „fug” înainte de încheierea termenului. Lucram sub foarte mare presiune. A fost o misiune foarte grea şi din motive politice, dar şi pentru că îmi reveneau în cadrul Ambasadei lucruri delicate, complicate, atipice. Tema mea era relația cu presa franceză, însă în afara ei am avut parte de te-miri-ce alte sarcini: ce ieșea din tipare, greu de rezolvat, îmi revenea. La Paris am lucrat mereu sub presiune, problemele cotidiene curgeau în avalanșă, încât m-am ales cu o hipertensiune uriaşă, iar asta m-a împins să-mi prezint demisia. Nu mai puteam duce fizic.

Ca să revin la întrebare, dintre cele patru misiuni, Parisul ar fi trebuit să fie cel mai aproape de sufletul meu, prin formație, dar s-a dovedit cel mai greu de suportat. Celelalte trei posturi au fost extraordinare. Între toate, Marsilia a fost misiunea cea mai pasionantă, pentru că fusese și prima. Aveam să aflu mai târziu că toți diplomații erau legați, fără excepție, de prima lor misiune în străinătate, oriunde se întâmpla să fie numiți. Acolo, în orașul cu nume rău famat, am absorbit cu entuziasm o mulţime de lucruri. Pe locul doi aș situa Marocul și pe trei – Lisabona, ca ordine a regăsirii.

La Lisabona Ambasada este în aceeaşi clădire unde a funcţionat în perioada în care Lucian Blaga apoi Mircea Eliade făcuseră parte din diplomaţia română?

Nu. La Lisabona România are o ambasadă enormă, cu teren mult, cu trei corpuri de clădiri, o proprietate cumpărată de statul român în 1975, după răsturnarea regimului autoritar instaurat de Salazar. După „Revoluţia garoafelor”, conducerea de la București se aştepta ca Portugalia să basculeze în tabăra comunistă, deci se cuvenea să ne pregătim pentru relații „frățești”. Portughezii trăiau în lunile de haos revoluționar sub teroarea naţionalizării, totul se vindea ieftin. România a profitat de context şi a cumpărat o proprietate mare cu bani puțini, iată cum am ajuns să beneficiem de un sediu ieșit din comun. Ambasada noastră se află pe o stradă paralelă cu cea unde Lucian Blaga și-a avut reşedinţa închiriată timp de şase luni (reședința, nu ambasada, ea însăși închiriată la oarecare distanță). Înainte, el a stat, alte şase luni, la Estoril, în Hotelul Palácio unde trăgeau majoritatea ambasadorilor, precum şi mai toate familiile regale refugiate în Portugalia, înainte să-și cumpere proprietăți în triunghiul de aur al Portugaliei, Estoril-Cascais-Sintra. Blaga n-a fost ambasador la Lisabona decât un an, cu o misiune aș spune unică și complicată, să tatoneze în ce măsură regimul Salazar l-ar putea accepta ca monarh pe Carol al II-lea, dacă se punea problema reinstaurării vechiului regim, cum avea să se întâmple, peste ani, în Spania.

„Diplomaţia este o integrare intimă în țara în care ai fost trimis”

Un bun diplomat este sau ar trebui să fie şi un om de lume?

Trebuie să fie în primul rând om de lume, să primească şi să fie primit. Altminteri nu se integrează în societatea locală și în mediul diplomatic, pentru că face figură tristă în cercurile restrânse în care se presupune că trebuie să evolueze. E suficient să ai la masă un diplomat care nu se descurcă lingvistic, cultural și care, cu aerul lui timid, transmite jenă în jur, pentru ca să fii sigur că data viitoare trebuie să-l eviți. Există şi diplomaţie care se face din birou, dar niciodată nu mi-am spus că asta e adevărata diplomaţie, aia pe care o faci citind ziarul şi transmiţând în centrală banalități. Diplomație nu e nici atunci când deschizi doar niște uși la Ministerul Afacerilor Externe din ţara unde eşti trimis în misiune şi te întreții cu un director sau un subdirector. Aia mi se pare o treabă de funcţionar diplomatic, în niciun caz de şef de misiune.

Se leagă prietenii trainice în lumea aceasta? Sau nu se trece de relaţiile diplomatic-cordiale?

Dacă nu eşti capabil să legi prietenii, nu ajungi la ceea ce ar trebui să ajungă un ambasador. Niciodată n-am văzut diplomaţia altfel decât ca o integrare intimă în țara în care ai fost trimis. Ai o perioadă de învăţare, de două, trei luni, când trebuie să deprinzi să „înoţi” în societatea respectivă, să înțelegi ce e sensibil acolo şi cum poţi aborda oamenii locului, să înţelegi mentalitățile și cultura locului, în sens general. Faptul că am avut o perioadă de trecere prin politică, că am fost parlamentar, că m-a preocupat politica, logica ei, a fost un avantaj major.

Ce înseamnă a fi patriot, ca reprezentant al ţării în străinătate?

Să fii capabil să să promovezi interesele ţării tale. De pildă, în Maroc, în momentul în care vezi că reuşeşti să dublezi, să triplezi schimburile comerciale, poţi spune că ţi-ai făcut treaba pe un palier. Când reuşeşti să organizezi vizite acolo unde ele au fost rare sau au lipsit cu totul, cum a fost cazul tot în Maroc, după care vezi cum ușile ţi se deschid și simţi că ai făcut ce trebuia. Când ajungi într-o ţară ca Portugalia în care de ani și ani nu mai fusese o vizită la cel mai înalt nivel şi ajungi să o organizezi, înseamnă că ţi-ai făcut treaba. Lucrurile acestea au efecte politice, economice, militare, culturale. Un exemplu: România a achiziţionat avioane F16 de la portughezi, schimburile comerciale au dobândit consistență, am avut investiţii portugheze în România pe fondul celei de-a două crize prin care a trecut Portugalia. Sunt lucruri care creează o dinamică în relația bilateră. Și, ca să răspund la întrebare, în parametri aceștia se exprimă patriotismul unui diplomat.

„După ’89 am simţit că nu pot da înapoi de la construcţia civică”

Ți-ai petrecut peste 25 de ani făcând politică şi diplomaţie: întâi, în anii 90, ai fost parlamentar din partea Partidului Alianţei Civice, apoi, în anii 2000, diplomat în trei ţări. Totuşi, niciuna dintre aceste ipostaze nu ţi-a plăcut sută la sută, ai declarat într-un interviu: „Nu mi-a plăcut să fiu «politician» și am nimerit în diplomație mai mult din întâmplare, cu ajutorul lui Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu și Valeriu Stoica. (…) Sunt dintre cei pe care revoluția i-a deturnat”. De la ce te-a deturnat, care fusese traiectoria imaginată de tine?

Înainte de Revoluţie îmi doream cu ardoare să predau la universitate. Asta era pentru mine maximul realizării – şi, la universitate fiind, să public şi, dacă se poate, nu doar în ţară, ci şi în străinătate.

De ce nu ai putut să mergi pe drumul pe care ţi-ar fi plăcut?

În momentul în care, după ’89, mi s-au deschis porţile universităţii, am simţit însă că nu pot da înapoi de la construcţia civică. Am simţit că dacă nu mă implic, evident alături de prietenii mei, pe care îi ştii şi care sunt aceiaşi şi azi, lucrurile alea riscă să nu se facă. Mă refer la schimbările de la revista Orizont, de la Uniunea Scriitorilor, la înfiinţarea ziarului Timişoara, care pe vremea aceea avea un succes extraordinar, la crearea societăţii Timişoara, a Alianţei Civice, apoi a Partidului Alianţei Civice. Pe atunci nu credeam că voi face politică de partid, îmi imaginam că mă voi implica doar civic şi că politica revenea altora, care aveau calificare. Dar lucrurile au evoluat şi m-au obligat să mă „înfund” tot mai mult în acţiune publică şi să mă uit pe mine însumi. Când s-au împlinit şapte ani şi am ieşit din Parlament, a fost o uşurare. Într-un an şi jumătate am apucat să-mi susţin teza de doctorat şi să public două cărţi. Reintram în bibliotecă cu fervoare.

Pe urmă a venit Andrei Pleşu ministru de Externe şi și-a propus să reformeze un minister care era în mare parte cel vechi, împrospătat doar cu ingineri, marea noutate. Mă întreb şi acum de ce anume ingineri? Atunci când au fost cooptați și oameni de cultură, rezultatul a fost altul. Iată cazul lui Teodor Baconschi, ambasador şi ministru, pe care totul îl califică pentru diplomație: cultura, farmecul, inteligenţa. În acest context, prin aceşti trei oameni pe care îi pomenim, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu şi Valeriu Stoica, mi s-a deschis altă uşă. Pe urmă, lucrurile s-au înlănţuit pentru 17 ani de diplomaţie… Nicoleta, soţia mea, ştie cât am suspinat să-mi scriu cărțile, să reintru în bibliotecă, să-mi regăsesc liniştea şi satisfacţia pe care ţi le oferă cercetarea şi scrisul. O carte precum Ulysse-le lui Mircea Mihăieş sau romanele lui Daniel Vighi, ca să mă raportez la doar doi dintre prietenii mei, vor rămâne şi mâine, iar cineva le va descoperi peste ani opera, cu încântarea că în România s-a putut scrie în felul acesta. Dacă există vreo durabilitate în vieţile noastre, în cărţi este. E și asta o iluzie, poate.

„Aş mai avea poate doza de furie să mă implic în politică”

În 2016, ai câştigat un concurs în urma căruia ai fost desemnat să ocupi funcţia de consul general al României la Strasbourg, post în care fostul ministru de Externe, Teodor Meleşcanu, își numise fiul vitreg. Deşi „epoca Meleşcanu” s-a încheiat de mult, nu ţi-ai preluat funcţia. Ce se întâmplă cu postul? Ai renunţat la el?

Când îmi amintesc la răstimpuri de acest episod, mă tot indignez singur: cum se poate întâmpla în România să câştigi un concurs public, decis de Guvernul ţării tale, organizat de Ministerul Afacerilor Externe – având în comisie conducerea ministerului: un secretar de stat, pe secretarul general al ministerului, pe directorul general al Relaţiilor Consulare, pe directorul general al Resurselor Umane –, să ţi se comunice că ai câştigat concursul, iar ministrul – de Meleşcanu nici nu mai vorbesc… – să continue să ignore concursul? E totuși scandalos! Iar ca lucrurile acestea să se întâmplă sub un guvern liberal, asta mă umple suplimentar de uluire. Drept care săptămâna aceasta voi începe o acţiune în justiţie. Vreau să ştiu dacă în România asta a noastră MAE îşi mai respectă propriile decizii? Postul acela este de doi ani neocupat.. Greu de înţeles…

De când te-ai întors în ţară, te-ai implicat mult în acţiuni civice. Dar în politică te-ai mai întoarce, ai mai avea energie, motivaţie?

Aş mai avea poate doza de furie la o adică, poate și de maturitate. Şi cred că am şi argumente. Da, cred că aş mai putea, dar ar fi o nebunie s-o mai fac.

Ai luat în calcul ideea de a-ţi scrie memoriile măcar pentru aceşti ani „deturnaţi”?

Da, și chiar aş vrea s-o fac. Şi cred că încurajarea vine chiar din cartea asta recent apărută.