Radu Paraschivescu. Foto: Bookfest / Facebook

De aproape 20 de ani, Radu Paraschivescu ne invită să privim România prin lentila unor antologii ale prostiei, ale proastei-creşteri şi ale proastei-exprimări, ale imposturii pe care le-a scris cu un umor coroziv. Şase deja. Cea mai recentă este În virtutea inepţiei (Humanitas, 2025).

Pornind de la acest nou volum de perle, l-am invitat pe Radu Paraschivescu la un interviu despre limba neglijentă şi adesea răstită care a invadat, în ultimii ani, spaţiul public, dar şi despre posibile căi de salvare din faţa tăvălugului proastei exprimări şi al dezinformării. Despre non-valori ridicate la rang de vedete şi lideri de opinie. Despre teorii ale conspiraţiei. Despre şcoală, meritocraţie, lectură sau lipsa ei şi despre analfabetism funcţional şi declinul pieţei de carte. Tema cu care se încheie interviul este cel mai nou roman al său, Brăţară pe glezna ta (Humanitas, 2024), pe care îl descrie ca fiind al pierderii şi al fragilităţii, al rupturii şi al regretului, al finitudinii şi al implacabilului. O carte răvăşitoare, care este romanul său de suflet.

„Pe reţelele sociale e la fel ca pe trotuar”

CV Radu Paraschivescu

Este născut în 1960, la Bucureşti.

Printre cărţile publicate se numără: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii. Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români. Nimeni nu-i perfect (Humanitas, 2022), Podul Diavolului (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023), Libertatea de depresie (Humanitas, 2024), Brățară pe glezna ta, (Humanitas, 2024), În virtutea inepției (Humanitas, 2025).

Este realizator al podcastului Vorbitorincii, alături de Cătălin Striblea.

(Sursă CV: Humanitas)

„«Parcă nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai ţine cont de nicio rigoare». Cuvintele îmi aparţin şi fac parte din «Lămurirea» care deschide volumul Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti), primul dintr-o serie de cataloage ale proastei exprimări. Sigur, e antipatic să citezi din tine însuţi. Motivul pentru care o fac totuşi e ca să arăt felul în care nişte enunţuri formulate în 2006 sunt la fel de actuale la o distanţă de aproape două decenii”. Aşa începe, Radu, cel mai recent volum al tău, noua ta antologie de perle, În virtutea inepţiei. În plus, acum, pe reţelele de socializare, dar și într-o parte a presei, vedem, auzim nu doar o limbă stâlcită, ci mai mult, o exprimare agresivă, adesea răcnită. Pe seama căror motive ai pune involuţia aceasta?

Mă gândesc că exprimarea agresivă de care vorbeşti e pandantul unui comportament de aceeaşi natură, Melania. În general, bădăranii nu sunt suavi. Ştim cum încearcă să-şi impună punctul de vedere. În ceea ce priveşte motivele de involuţie a discursului public, bănuiesc că unul dintre ele este contraselecţia. Iar el vine la pachet cu un altul: desfiinţarea mecanismelor de reglare. A filtrelor care opresc impurităţile. Pe un site, de pildă, asta se traduce prin absenţa cuiva care asigură periajul frazelor. Într-o editură, i-ar spune redactor. Aici nu ştiu cum ar trebui să se numească. Să ne înţelegem, nu-mi doresc cenzură. Am avut parte de ea destul în viaţă. Îmi doresc, dacă se poate, exprimări limpezi şi convingătoare măcar din acel sector al societăţii din care se aleg modelele. Când nu mai ai criterii corecte de validare, rişti să vorbeşti la Academie la fel ca în mahala şi să te porţi la Operă la fel ca pe stadion.

Cum îţi explici faptul că oameni pe care nu îi recomandă nimic din punct de vedere al pregătirii, al educaţiei, al exprimării ajung vedete, lideri de opinie pe reţelele de socializare şi chiar şi în mass-media clasică – pe unii îi amintești în acest volum –, iar oameni care au o pregătire solidă, care ar trebui să fie prezentați ca modele în societate lipsesc din spațiul public, mediatic?

Pe de o parte, apariţia acestor personaje este rodul unei confuzii vechi: cea dintre popularitate şi valoare. Oameni fără un echipament elementar se instalează în ochiul public fiindcă sunt, cum se spune, buni de gură, nu au simţul ridicolului, bat câmpii pe orice temă, adoră să apară la televizor, iar când apar asigură doza de circ fără de care coordonatorii de programe şi realizatorii de emisiuni nu văd posibilă viaţa. Pe reţelele sociale, cel puţin, suntem într-un spaţiu în care absolut fiecare face şi spune ce vrea. Nu e nevoie de scrisori de acreditare valorică. Pe reţelele sociale e la fel ca pe trotuar: vezi plimbându-se şi chirurgi, şi hoţi de buzunare. Şi dirijori, şi proxeneţi. Oricine poate să-şi creeze o tribună de la care să reverse dejecţii asupra celorlalţi. Oricine poate avea un podcast (dacă până şi eu am). Tristeţea mea se leagă de cei care nu se lasă văzuţi în spaţiul public, deşi s-ar cuveni să se lase. Sunt oameni care ar avea ce spune, dar preferă o discreţie care nu e de folos nimănui. Şi, se ştie, când grădinarul lipseşte, dau năvală buruienile. L-aţi văzut pe Răzvan Petrescu la televizor? Dar pe Alexandra Silocea? Dar pe Sergiu Stoica? Dar pe Ana Rubeli? Dar pe Alexandru Stermin? Dar pe alţii şi alţii care pot fi grădinarii spaţiului nostru public? Mă tem că foarte rar, dacă nu deloc. Din păcate, unii refuză să se lase văzuţi tocmai fiindcă nu vor să facă parte dintr-un peisaj pestriţ, unde miroase urât. Rezultatul e cel pe care-l vedem.

„Dacă minciunile sunt baroce, lumea le crede mai uşor”

Teoriile conspiraţioniste reprezintă o altă problemă de care ne lovim – frontal și mult prea des – în ultimii ani, mai ales după pandemia din 2020. Problema a fost deja în atenția ta în două volume: Cartea râsului și a cercetării și Vitrina cu șarlatani. De ce atât de multă lume este permeabilă la teorii conspiraţioniste, unele de-a dreptul halucinante?

Sigur, răspunsul de primă instanţă trimite la lipsa discernământului. Şi la felul în care verifici sau nu sursele din care îţi iei informaţii. Însă cred că asta e doar una dintre explicaţii. O alta ţine de fascinaţia multora pentru scenariul arhicunoscut (şi folosit abuziv în literatura şi în cinematografia de proastă factură) al unui grup misterios, care dispune de puteri colosale şi care reglează respiraţia planetei, o modifică demografic, îi reconfigurează funcţiile etc. Nişte iniţiaţi care înoată în bani, de bună seamă. Atenţie, avem de-a face cu un „grup secret”, deşi toată lumea vorbeşte despre el. Scenariile astea încă au mare lipici la publicul naiv, dispus să creadă orice: că pământul e plat, că eclipsa aduce sfârşitul lumii, că leacul e mai periculos decât boala pe care o vindecă (vezi pandemia de COVID-19 şi delirurile din perioada ei). Şi mai cred ceva: că multora le place să facă parte dintr-o poveste senzaţionalistă, dintr-un spasm planetar. Cunosc oameni aproape încântaţi de perspectiva de-a aparţine ultimei generaţii de pe pământ. Pe lângă asta – nu sunt eu primul care o spune – , teoriile conspiraţioniste sunt cu atât mai uşor de înghiţit cu cât sunt mai departe de realitate. La fel se petrece şi cu minciunile: dacă sunt baroce, lumea le crede mai uşor. Oamenii îşi spun: „Domnule, prea e gogonată povestea, n-ai cum să inventezi una ca asta, prin urmare aşa trebuie să fie.”

„Uneori e suficient bunul-simţ ca să miroşi o ticăloşie manipulatoare”

România văzută prin lentila acestor antologii ale prostiei, ale proastei-creşteri şi ale proastei-exprimări – șase deja – apare „bruiată de gureşenia demagogilor, de ştirile false propagate pe diverse canale, de promisiunile în general mincinoase ale politicienilor, de scenarii apocaliptice şi panicarde”. Cum „viitorul nostru este în față, nu în spate” – am citat o perlă a doamnei Viorica Dăncilă, culeasă de tine –, o cale de salvare pentru cei care nu au fost încă prinși în malaxorul acestui gen de comunicare și (dez)informare ar mai fi?

Dacă mi-o evoci pe Viorica Dăncilă, cu graţiosul dumisale amplasament în relaţia cu viitorul, dă-mi voie să-ţi răspund cu o ghiduşie a lui Dacian Cioloş de pe vremea când era comisar european pentru agricultură şi dezvoltare rurală: „Avem în faţă o rămânere în urmă”. Sunt două enunţuri din acelaşi bazin ideatic. Cale de salvare? Ne întoarcem la discernământ, Melania. Printre altele, el presupune, după cum spuneam, alegerea corectă a surselor de informare. Cu mulţi ani în urmă, Humanitas a publicat o carte cu titlul De ce cred oamenii în bazaconii, a lui Michael Shermer. Poate că parcurgerea ei le-ar fi de folos multora dintre cei care vor să evite contaminările conspiraţioniste. Pe de altă parte, uneori e suficient bunul-simţ ca să miroşi o ticăloşie manipulatoare. Ţin minte o intervenţie publică a Dianei Şoşoacă la câteva zile după ce Rusia a invadat Ucraina şi a început să facă prăpăd. Diana Şoşoacă ne invita – culmea! – să nu ne lăsăm prostiţi şi să nu dăm crezare ştirilor de la televizor. „Nu se întâmplă nimic în Ucraina, nu e niciun război. Aveţi internet, folosiţi-l şi nu mai credeţi toate prostiile pe care vi le bagă în cap sistemul” – cam aşa ceva. Asta în timp ce ruşii bombardau şcoli şi omorau civili. Ca să sesizezi infamia unei asemenea manipulări nu-ţi trebuie un IQ de campion mondial la şah, ci doar să ai obraz în loc de şorici.

La o lansare de carte, în cadrul Salonului Internaţioanl de Carte Bookfest. Foto: Zoltan Rab / Bookfest

„Fiecare carte poate fi un city-break al minţii”

Un capitol din volumul În virtutea inepției îl dedici perlelor provenite din (in)cultura Bacalaureatului și a Evaluării Naționale. Ai fost profesor, timp de mai mulți ani, la începutul carierei. Azi, în foarte multe şcoli, elevilor nu li se mai cere să citească, nu mai primesc liste de lecturi suplimentare. Cum i-ai determina să facă ceva la care școala nu îi mai obligă, deși ar trebui să îi oblige, și anume să citească?

Să ştii că existau elevi slabi şi foarte slabi şi pe vremea când eram eu profesor. Ţin minte că într-un an am fost supraveghetor, în anii 1980, la Liceul Agricol din Lugoj, la bacalaureat, la proba de matematică – o materie care mă crispează şi astăzi. Subiectele au fost dictate de un profesor. Iar în prima bancă am văzut o elevă care, la primul subiect, a scris „pe lângă”, în loc să deschidă o paranteză, ceea ce până şi un ageamiu în ale matematicii ca mine ştia.

Mă întrebi cum poţi să-i obligi pe copii să citească. Şi răspund: pedagogia obligării nu mi se pare o soluţie. Iar dispariţia listelor de „lecturi particulare” (când eram eu elev aşa se numeau) nu e neapărat un lucru rău. Cu nişte ani în urmă, am aruncat un ochi pe o asemenea listă şi mi-am explicat de ce literatura le poate deveni antipatică elevilor. Erau cărţi care nu-i atrăgeau câtuşi de puţin, cărţi percepute drept corvezi. În loc să-i obligi pe elevi să citească, mă gândesc că e preferabil să-i convingi cu armele subtile ale seducţiei, spunându-le câte uşi ale lumii le deschid cărţile. Şi poate trezindu-le astfel pofta. Cu decenii în urmă, Andrei Pleşu l-a întrebat pe Radu Cosaşu în redacţia Dilemei vechi: „Auzi, Relule, noi, ăştia care nu ne uităm la fotbal pierdem ceva?” Cosaşu a răspuns: „Voi nu pierdeţi nimic, Andrei, dar noi avem ceva în plus”. Cartea reprezintă acel „ceva în plus” care – am mai evocat imaginea asta – este cea mai ieftină agenţie de turism din lume. O agenţie care te duce ba în Macondo, ba în Yoknapatawpha, ba în Africa ecuatorială, în Argentina sau în Guyana franceză. Fiecare carte poate fi un city-break al minţii.

În acest sistem de învăţământ, inclusiv mediocrii şi submediocrii, care nu ştiu nici să scrie corect, care nu au citit o carte, primesc burse de merit. O treime dintre elevii unei clase, indiferent de mediile şi de nivelul lor de pregătire. În felul în care au fost date aceste burse până acum, ţi se par un stimulent – așa cum susțin unele voci protestatare – sau o situaţie care duce la construirea greşită a unor mentalităţi, la consolidarea unui toxic misecuvenism, de pildă?

E nepoliticos din partea mea să răspund la întrebări privind un domeniu cu care nu mai am legături de câteva decenii. Spun doar, din nou, că e nevoie de criterii şi de limpezime. „Important este să defineşti corect lucrurile”, ştii cum începe demonstraţia lui Confucius. Bunăoară, ce înseamnă de fapt „merit”? Cum definim termenul? Stipulăm că prima treime a unei clase e automat meritorie, chiar şi atunci când componenţii ei sunt mediocri, iar nivelul slab? O comparăm doar cu a doua şi a treia treime a acelei clase, în locul unui plafon minim general de competenţă şi performanţă? Dacă facem asta, relativizăm însăşi noţiunea de merit. Numai că, în cazul ăsta, n-ar fi frumos – iar logic, nici atât – să ne plângem de lipsa meritocraţiei.

„Ne vom duce pe tobogan, prizonieri, unii dintre noi, ai «mândriei de-a fi român»”

În timp ce într-un clasament european al analfabetismului funcţional România are lauri, este pe un loc codaş la piaţa de carte din Europa. Vedem că o selecţie de titluri foarte bune şi o strategie de marketing inteligentă nu mai asigură succesul, vânzarea cărților. Din acest teren mlăștinos în care ne aflăm și în care parcă ne tot scufundăm câte puțin, cine și cum ar putea mişca lucrurile pentru a mai crește piața de carte și, implicit, nivelul de educație? Care sunt azi principalii ei inamici?

Despre o politică articulată de susţinere a culturii dinspre guvern putem vorbi doar dacă ne place SF-ul. În fond, bugetul alocat culturii e, prin tradiţie, mic, uneori ofensator de mic. Priorităţile sunt altele. Şi nu pretinde nimeni să se mute bani de la educaţie sau de la sănătate la cultură. Chiar dacă, fie şi metaforic, cartea asigură una dintre formele noastre de sănătate. Şi-atunci, unde-şi poate afla sprijin producţia de carte? Nicăieri. Altfel spus, ne vom duce mai departe pe tobogan, prizonieri, unii dintre noi, ai „mândriei de-a fi român”, dar invidiindu-ne vecinii sau regretând că nu suntem croaţi, sloveni sau polonezi. Îndrăznesc să sper totuşi că am terminat cu „furia recuperatoare” în temeiul căreia am consumat frenetic tot ce ne interzisese comunismul, nemairămânându-ne timp pentru carte. Şi cred că printre inamicii cărţii (dacă vrem să-i numim aşa) nu se numără doar reţelele sociale, ci şi ceva care se cheamă span of attention, capacitatea omului de-a se concentra asupra unui subiect pe perioade mai mari sau mai mici. Statistic vorbind, capacitatea asta scade pe zi ce trece la nivelul populaţiei unei ţări. Unii au mai departe răbdare şi apetit pentru efortul intelectual susţinut, dar majoritatea preferă textele de câteva rânduri şi o avalanşă de imagini. Civilizaţia cuvântului pare în impas.

Să fi ajuns prostia cel mai de temut duşman din interior al României?

E cu siguranţă unul dintre duşmani, dar nu singurul. Lângă ea trebuie pusă neapărat impostura. O vedem la lucru în fiecare zi a fiecărei săptămâni, în domenii dintre cele mai diverse, de la chirurgia plastică la comentariul sportiv şi de la politică la administraţia publică.

Radu Paraschivescu. Foto: Radu Sandovici

„E mai bine să fii sufocat de iubire decât de lipsa sau de iluzia ei”

Radu, îți propun să încheiem interviul ieșind din atmosfera apăsătoare a prostiei, inculturii, imposturii, manipulării, dezinformării. Spre finalul anului trecut, ai lansat un roman despre care – în iureşul evenimentelor politice bulversante pentru majoritatea dintre noi – nu am apucat să vorbim atunci: Brăţară pe glezna ta. E și roman epistolar, și roman de dragoste, și roman care are o parte confesivă. Povești de iubire sunt însă și în alte romane de-ale tale: Fluturele negru, Cu inima smulsă din piept, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri sau Acul de aur și ochii Glorianei, iar părți autobiografice găsim în Recviem vesel pentru tata sau în Am fost cândva femeie de onoare. Înțeleg că Brățară… este romanul tău de suflet. De ce? Ce îl face „complet diferit” de ceea ce ai scris până acum?

Brăţară pe glezna ta e al doilea roman al meu în care acţiunea se petrece, în cea mai mare parte a timpului, în România. Primul a fost Balul fantomelor. E o carte la care ţin mult, din câteva motive. Unul este că, anterior scrierii, am străbătut ceva care cred că se poate numi, oximoronic, „junglă deşertică”. Am trecut – euforic sau bleg, pătimaş sau inert – printr-o perioadă în care s-au logodit în viaţa mea lucruri aparent ireconciliabile: indiferenţa şi pasiunea, boala şi cheful de aventură, mistuirea şi apatia, egoismul şi sclipirile de generozitate. M-am simţit, ca niciodată până atunci, ciclotimic şi friabil, pe un teren nesigur, doldora de surprize care m-au obligat la un soi de vigilenţă de sine pe care nu o mai practicasem niciodată. Asta în primul rând. În al doilea, fiindcă relativul meu confort de zi cu zi a suferit cu doi-trei ani în urmă o dublă curentare – medicală şi afectivă – care m-a făcut să devin greu de recunoscut. Nici măcar în faţa oglinzii, când mă bărbieream, nu mai eram sigur că eu eram cu adevărat eu. E ceva rar să vezi atât de bine la distanţă şi în acelaşi timp să fii atât de orb. În fine, un alt treilea motiv ar fi păşirea – nu ştiu cât de sfioasă sau de apăsată – pe teritoriul romanului aşa-zis de dragoste, chiar dacă iubirea e doar una dintre temele cărţii. Dacă mă gândesc bine, Brăţară pe glezna ta este în egală măsură un roman al pierderii şi al fragilităţii, al rupturii şi al regretului, al finitudinii şi al implacabilului.

Ce te-a determinat să scrii acest roman tulburător, această „geografie a tandreței”, cum îl descrii, și a nostalgiei, aș adăuga?

„Viaţa e sursa”. Asta îi spunea personajul jucat de Mircea Diaconu personajului jucat de Toma Caragiu într-un scheci din anii 1970. Bine, am răspuns deja parţial la această întrebare. Ce ar fi de adăugat? Că geografia tandreţei poate deveni uneori Infernul tandreţei, ca în romanul cu acest titlu al lui Alain Bosquet. Şi că îmbrăţişarea de foc a acestui infern pe care-l confunzi uneori, bietul de tine, cu paradisul te cuprinde, te arde şi te topeşte fără să-ţi dai seama. A nu se crede totuşi că Brăţară pe glezna ta e un roman autobiografic. Există câteva situaţii de clin d’oeil decupate din viaţa personală, dar ele sunt mai degrabă un joc la care-i invit pe cititorii mei şi pe cei care mă cunosc bine sau măcar binişor. Spre a încurca pistele definitiv, unele dintre elementele de autobiografie sunt trecute în contul personajului feminin, nu în al celui masculin. În fine, poate că Brăţară pe glezna ta e şi o formă de solidaritate în suferinţă cu doi dintre scriitorii mei îndrăgiţi – Julian Barnes şi Alessandro Baricco. Au amândoi riscuri de sănătate similare celor ale mele. Deşi nu sunt foarte sigur că trebuia să împing confesiunea până aici, Melania.

Îţi mulţumesc că ai făcut-o. Cartea aceasta, spui, „e felul de a rescrie un mit”. Al lui Icar mai precis, prin prisma înstrăinării, a singurătății, a finitudinii. Icarul tău a supravieţuit însă „Soarelui” său. De ce o rescriere a mitului?

Pe vremea când nu adoram doar mitologia, ci şi non-conformismul, mi se părea că Icar era unul dintre marii nedreptăţiţi din întreaga distribuţie mitologică, olimpiană sau nu. Sigur, prin comparaţie cu soarta lui Prometeu, a lui Icar e pasabilă. Dar ce condiţie ingrată – să nu poţi scăpa dintr-un labirint pe care l-a construit chiar tatăl tău. Să nu obţii libertatea decât cu riscul pieirii. Şi să preferi totuşi s-o faci, în ciuda avertismentelor părinteşti, chiar dacă părintele e nimeni altul decât ilustrul Dedal. În romanul meu, am spus că Filip Aronescu e protagonistul unui scenariu contramitologic, în care acest Icar de tip nou supravieţuieşte, iar cel care se stinge este soarele, adică Sonia Ispravnic, femeia pe care Filip o iubeşte cu înflăcărare de adolescent şi căpoşenie de asin. Şi în jurul căreia se învârte la fel cum se învârte pământul în jurul soarelui.

Apare un cuvânt nou în cartea ta: despreună… A trăi o vreme despreună se poate învăța? Poate fi o formă de regăsire a drumului spre celălalt?

Să ştii că am avut emoţii cu „despreună”. Chiar dacă era inventat, cuvântul mi se părea întru câtva familiar. Prin urmare, am recurs la motoarele de căutare ca să mă dumiresc. Mă gândeam cât de jenant ar fi să fi preluat, fără să ştiu, găselniţa cuiva care să mă scarmene apoi public pentru furtişag. Partea proastă e că am descoperit că vocabula în chestiune exista deja. Partea bună a părţii proaste e că cel care inventase cuvântul fusesem chiar eu. O făcusem într-un articol din Gazeta Sporturilor de prin 2016-2017, în care scrisesem despre raporturile dintre tot mai anemica noastră naţională de fotbal şi tot mai blazatul ei public. Am aflat apoi că trăitul despreună e una dintre reţetele de succes ale vieţii de cuplu în anumite regiuni ale Europei – îndeosebi în ţările nordice. Fiecare dintre parteneri e musafirul celuilalt, ceea ce le conferă ambilor spaţiu vital, intimitate etc. Ca să zic aşa, să fie la ei acolo. În ce mă priveşte, dacă mi s-ar răpi dreptul la o viaţă standard de cuplu sau la o viaţă de cuplu standard, aş prefera singurătatea ca atare, nu singurătatea în doi, cu două domicilii. Am dubii că nouă, firi latine, expansive şi sentimentale, ni se potriveşte viaţa despreună. Şi oricum, decât să-ţi (pe)treci viaţa gândindu-te la partenerul care locuieşte trei cartiere mai încolo, e preferabil să-l ai alături. Chiar dacă uneori te pisălogeşte, te exasperează sau te sufocă. E mai bine să fii sufocat de iubire decât de lipsa sau de iluzia ei.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.