Radu Paraschivescu şi-a lansat, zilele trecute, la Timişoara, „Maimuţa carpatină”, un volum apărut la Editura Humanitas. În care încearcă să găsească explicaţii pentru câteva fenomene care ne colorează strident viaţa de zi cu zi: comportamentele papuaşe, tabloidizarea zonelor pe care le credeam necontaminabile, triumful antimodelelor şi multe altele. După lansarea cărţii, l-am invitat la un dialog despre aspecte care, în mod normal, te scot din minţi: prostie, nesimţire, incultură, siluirea limbii materne. O realitate malformată despre care vorbeşte, însă, aşa cum scrie, cu detaşare şi cu un umor tonic.

„Maimuţa carpatină este o imitatoare frenetică”

„Maimuţa carpatină” nu se vrea scrâşnetul unui ciufut, ci mai degrabă expresia unei speranţe. Avem vreo şansă să ne vindecăm de sindromul maimuţei carpatine?

Cred în primul rând că, uneori, trebuie să fim mai atenţi la noi decât la ceea ce se petrece în jurul nostru. Fiindcă maimuţa carpatină este o imitatoare frenetică. Noi aşa am învăţat, că maimuţa este animalul care imită, de unde şi verbul „a maimuţări”. De ce facem lucrul ăsta? De multe ori, din comoditate. Ni se pare greu să construim, să clădim şi atunci preluăm. Suntem nemaipomeniţi la capitolul preluare: preluăm un format de emisiune, preluăm o modă, preluăm un curent muzical, mental sau comportamental, preluăm câteodată o carte (sau bucăţi din ea) şi o dăm drept a noastră. Asta înseamnă că nu eşti un bun cunoscător al propriilor calităţi sau că nu ai încredere în calităţile tale. Cred că discuţia de aici trebuie să plece, de la o reevaluare internă, de la felul în care putem să ne bizuim mai mult pe noi şi pe puterile noastre, pe imaginaţia noastră, pe puterea noastră de a crea decât pe nişte calchieri care se pot dovedi  neproductive, pe nişte structuri sau formate care funcţionează doar într-un anumit context şi care pot, prin ricoşeu, să producă efecte neplăcute.

„Dau imaginea unui tip în general binedispus”

Scrieţi, vorbiţi cu un umor tonic, cu detaşare despre o realitate malformată, despre aspecte care, în mod normal, te scot din minţi: prostie, nesimţire, incultură, siluirea limbii materne. Vă autoimpuneţi starea aceasta, e un fel de atitudine pe post de anticorp?

Nu-mi impun, ăsta sunt. Se spune despre oamenii foarte veseli că au şi tristeţi mari. Eu încă nu le-am descoperit. Sigur, ca orice om, am zile mai proaste, am câteodată o predominanţă a umorii negre. Dar în general sunt un om vesel, un om solar, sunt semn de foc, născut vara, iar lucrurile acestea, coroborate, dau imaginea unui tip în general binedispus. Asta de pe o parte. Pe de altă parte, formaţia de om care a absolvit o facultate de limbi străine şi de om care a citit şi tradus multă literatură (inclusiv comică) oferă unghiul acesta de analiză şi chiar de scris. Dar nu cred că este o simplă contaminare. Nu cred că, traducând intens literatură comică, am ajuns şi eu să scriu în registru comic. Cred că, pur şi simplu, este un registru care se potriveşte personalităţii mele şi felului în care percep eu lumea. Îmi place să am un ochi destins, să nu scrâşnesc, să nu bombăn, să nu mustăcesc la fiecare lucru neplăcut pe care-l văd. Îi preţuiesc pe oamenii care pot fi nu doar ironici, ci şi autoironici. Îmi plac oamenii care se pot uita critic (şi deopotrivă afabil) şi în oglindă, nu doar la vecinul de scară sau de compartiment. Lucrurile acestea, împreună, dau un profil de om care scrie în cheia umorului. Cred despre mine că sunt un om care are umor, iar cărţile scrise până acum în registrul ăsta au confirmat impresia.

„Văd în vorbitul tare o formă de năvală în viaţa mea”

Când vă uitaţi în jur, ce vă exasperează?

Greu de ales… Totuşi, ce mă deranjează cel mai tare este vorbitul tare. De aceea, în mod reflex, şi la acest interviu vorbesc încet. Îmi displace profund pentru că văd în vorbitul tare o formă de năvală în viaţa mea. Eu mă comport, de obicei, în registrul discreţiei. Când merg la hotel, cer o cameră unde este linişte – nimeni nu mi-o garantează, evident. În metrou, mă uit urât la oamenii care vorbesc tare între ei sau la telefonul mobil. Mă deranjează vecinii pe care-i aud. Sigur, există lucruri mult mai supărătoare, mai grave, dar eu am făcut o fixaţie pe aşa ceva. Pentru că asta mi se pare o formă gravă de impoliteţe – a da buzna în viaţa celuilalt prin felul în care îţi foloseşti capacitatea pulmonară. E un fel de invazie, de cotropire. Eu, cu vocea mea, am pretenţia că nu năvălesc în viaţa nimănui şi nu i-o stric. Şi-atunci le cer celorlalţi liniştea de care am nevoie, de pildă, ca să citesc în tren. Dar e un lucru pe care, la drept vorbind, îl obţin destul de rar.

„Nu ştiu dacă, purtându-te foarte manierat cu un mojic, îl înveţi şi pe el să fie manierat”

Există vreun antidot pentru nesimţirea aproapelui?

Primul impuls e să spun un „nu” decis. Şi mi-e greu să-mi dau seama dacă există contaminări. Nu ştiu dacă, purtându-te foarte manierat cu un mojic, îl înveţi şi pe el să fie manierat. Am mari rezerve aici. Pe de altă parte, ca experienţă personală, pot spune că am avut nişte dialoguri cu forumişti care interveneau la articolele mele, iar unele dialoguri au început într-o cheie insolent-jignitoare din partea lor şi s-au terminat în registrul politeţii. Au existat nişte armonizări de reacţii care mie unuia mi-au dat o stare de bine şi mi-au arătat că se poate face o operă de minimă însănătoşire, cu condiţia să nu ţi-o propui. Să o faci pentru că tu ştii că ăsta este discursul tău, ăsta este făgaşul tău, astea sunt instrumentele tale. E posibil să ai surprize plăcute, iar cel pe care-l vrei îmblânzit să se domesticească de-adevăratelea şi să ajungi să comunici cu el cuviincios şi cordial. La fel cum e posibil să nu obţii efectul acesta. Dar o reţetă, un remediu pentru nesimţire nu cred că există. Există, aşa, în doze mici, doar puterea exemplului personal.

Aţi devoalat apariţia curândă, la începutul verii, a unui nou volum de perle. Pe când unul cu perle ale politicienilor? Ar fi materie primă pentru o serie întreagă…

Există o intenţie legată de un personaj anume din politică, dar încă n-o deconspir. Însă în cele două cărţi pe care le-am scos în 2006 şi 2007, ca şi în aceasta care urmează să apară, am un capitol dedicat politicii. Culegerile acestea sunt grupate pe câteva categorii precise: afaceri-bani-economie, dragoste-familie-căsătorie-sex, fotbal, media, muzică şi texte muzicale, sănătate. Ei bine, una dintre categorii este politica, unde există, fireşte, o serie de cotizanţi fabuloşi.

„Mă uit nu la talk-show-uri la modă, ci la convorbiri în care moderatorul ştie să asculte, iar invitatul nu e paranoic”

E vizibilă o decădere de comportament, de discurs şi în media. De ce a decăzut media?

Evident că într-o perioadă de recuperare – noi suntem încă într-o perioadă de recuperare, cred – nivelul de exigenţă scade. Important este să nu scadă nivelul de autoexigenţă. Dar tare mult aş vrea să nu devenim mai puţin pretenţioşi în materie de ofertă publică – asta însemnând candidaţi politici, asta însemnând programe de televiziune, asta însemnând comportament public, asta însemnând iniţiative în orizontul binelui comun şi aşa mai departe. Pe noi ne preocupă, la ora asta, să recuperăm decalajul care ne desparte de ţările dezvoltate, occidentale. Cum îl recuperăm? Nu printr-un efort conjugat, de infrastructură, de pildă, ci prin experienţe şi acumulări personale. Nu am avut voie în străinătate până în 1990, acum facem opt excursii pe an. Nu înţelegem nimic din ele, dar vrem să ajungem la palmaresul turistic al oamenilor spre al căror nivel tindem. La fel cu personajele din media, la fel cu modelele – sau antimodelele – pe care le avem. Ele nu sunt rezultatul unei exigenţe. Ele sunt rezultatul unei dorinţe de-a arde etapele şi de-a ajunge la acelaşi nivel cu vesticii, iar lucrul ăsta are, de obicei, efecte secundare care, tot de obicei, sunt neplăcute.

Când vă uitaţi la un talk-show politic, de cele mai multe ori îl găsiţi dezolant sau amuzant?

Simplul fapt că mă uit din ce în ce mai puţin la talk-show-uri vă dă răspunsul. Nu e nici dezolant, nici amuzant. Spectacolul e pur şi simplu greu de privit, pentru că un talk-show nu înseamnă numai să te uiţi la nişte oameni, înseamnă în primul rând să-i auzi. Or, în momentul în care ei vorbesc concomitent, îi auzi pe toţi şi, în felul ăsta, nu auzi pe nimeni. Şi atunci, nereuşind să filtrezi informaţia, să deosebeşti un punct de vedere prost de un punct de vedere valabil, te saturi şi-ţi vine să comuţi pe alt program. Eu mă uitam înainte la talk-show-uri pentru că deveniseră aproape de neocolit. În plus, sistemul meu de aşteptări îmi spunea că urma să obţin, într-adevăr, un mesaj important, nişte date, nişte informaţii cu care să pot opera. Numai că nu le-am obţinut. Am obţinut în schimb răcnete, am obţinut moderatori care nu puteau fi moderaţi, moderatori care vorbeau infinit mai mult decât invitaţii. Prin urmare, la ora asta mă uit cu totul întâmplător la discuţii televizate. Nu la talk-show-urile la modă, ci la convorbiri în care moderatorul să fie discret şi să ştie să asculte, iar invitatul să nu fie paranoic.

O combinaţie tot mai rară…

E foarte rară şi de aceea şi prezenţa mea la talk-show-uri, ca spectator, e destul de rară.

„O pasăre diafană, chiar dacă are un tril superb, e înghiţită de prima jivină care pune gheara pe ea”

Că vorbeam de politic… Aţi cochetat cu politica, în urmă cu câţiva ani, în cadrul U.R.R. Vă mai tentează continuarea unui proiect de genul acesta?

Dacă mâine Cosmin Alexandru, care a fost preşedintele U.R.R., vine şi-mi spune: „Am strâns echipa de-atunci. Au trecut opt-zece ani, dar suntem aceiaşi şi vrem să facem aceleaşi lucruri pe care voiam să le facem acum zece ani”, a doua zi mă duc şi semnez. Dacă va fi vorba despre altceva – de oameni pe care fie nu-i cunosc, şi atunci am o anume reticenţă în ce-i priveşte, fie îi cunosc şi, din păcate, ştiu ce au făcut până acum –, voi spune „Nu, mulţumesc”.

U.R.R. a însemnat o intenţie excepţională, după părerea mea, gândită de nişte oameni aurorali, boreali, cărora nu le puteai imputa decât frăgezimea vârstei, dar care a fost distrusă ca intenţie, a fost anulată. Dacă întrebaţi acum pe cineva de pe stradă despre U.R.R., o să bănuiască fie că e vorba despre un institut sau o clinică de urologie, fie de o firmă care vinde aparate de aer condiţionat. În orice caz, n-o să-şi aducă aminte că a fost un partid care s-a numit Uniunea pentru Reconstrucţia României.

De ce a eşuat înainte de a porni la drum?

Pentru că a cedat unui cântec de sirenă. Sirena îşi prefăcuse vocea, se numea P.N.Ţ., şi i-a promis o afiliere la Partidul Popular European, cu condiţia fuzionării. U.R.R-ul, fiind tânăr şi nu îndeajuns de neliniştit, a acceptat, semnându-şi condamnarea în felul acesta – pentru că a avut de suportat o fuziune prin absorbţie. Acest lucru a însemnat desfiinţarea U.R.R. şi păstrarea câtorva oameni în posturi strict ornamentale. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, U.R.R. a fost singurul partid care nu a avut locomotive politice. Or, un partid fără locomotive politice nu răzbate la ora asta. El a fost girat simbolic de oameni de genul lui Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi a fost înnobilat de prezenţa efectivă a lui Victor Rebengiuc, care a fost membru al U.R.R. Dar oamenii aceştia nu erau locomotive politice. U.R.R. nu a vrut să-şi cumpere sau să-şi închirieze asemenea vehicule pentru că nu exista nimic plauzibil pe piaţă în momentul acela. Toţi erau mai mult sau mai puţin compromişi. Toţi aveau un trecut amendabil sau imputabil. În U.R.R., însă, erau oameni cu o medie de vârstă între 30-33 de ani, cărora nu li se putea reproşa nimic legat de activitatea de dinainte de 1989. Erau oameni independenţi financiar, pragmatici, poligloţi şi nu puteau fi târâţi în nicio mocirlă. Tocmai asta le-a adus pieirea. Au vrut să-şi păstreze candoarea şi valorile şi să articuleze ceva care ar fi produs rezultate după zece ani, dar au fost înghiţiţi. O pasăre diafană, chiar dacă are un tril superb, e înghiţită de prima jivină care pune gheara pe ea.

Radu Paraschivescu este autorul mai multor volume: Efemeriada (Libra, 2000), Balul fantomelor (RAO, 2000) (reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar (Maşina de Scris, 2004, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (Humanitas, 2005), Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară – perle româneşti (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea – noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012).