Foto: Radu Sandovici

Cu două zile înainte ca românii să-şi aleagă nu doar preşedintele, ci mai cu seamă direcţia pe care va fi pusă ţara pentru următorii cel puţin cinci ani, l-am invitat pe Radu Paraschivescu la un dialog cu privirea îndreptată spre acest scrutin şi spre scena politică. Pentru că Radu Paraschivescu nu este doar un foarte apreciat scriitor, ci este şi un atent observator al scenei politice. Dovadă stau volumele, zece deja, scrise în ultimii 20 de ani, în care taxează dur, dar cu mult umor, impostura, jigodismul, ticăloşia, şarlatania, semidoctismul din spaţiul public românesc, alocând un spaţiu generos vedetelor de pe scena politică.

Am vorbit despre generaţia „de AUR” a politicii româneşti. Despre cum am ajuns în situaţia ca unora, mulţi, să li se fi urât cu binele şi democraţia. Despre traficul cu drama şi cu sărăcia unor semeni pe care îl face George Simion. Despre falsul mesianism în politică. Despre riscul votului vindicativ şi despre ce s-ar întâmpla dacă România ar alege Estul, nu Vestul: „Ar fi un soi de coşmar vesel, adică vom avea mai departe motive să râdem de aceste două personaje, dacă însă vom face abstracţie de context şi îi vom percepe strict în caraghioslâcul lor public. Numai că nu putem face abstracţie de context”. Despre cel mai nou volum al său, În virtutea inepţiei, o nouă antologie de „perle” ale căror autori fac România să pară uneori „un straniu amestec de circ, spital de boli mintale şi curte a miracolelor”.

„Nu trebuie să te umfli şi să răcneşti pulmonar că vrei să mântuieşti ţara”

CV Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu (născut în 1960, la Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi publicate: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023), Libertatea de depresie (Humanitas, 2024), Brățară pe glezna ta, (Humanitas, 2024) şi În virtutea inepţiei (Humanitas, 2025)

Sursă CV: Humanitas

Radu, nu am mai vorbit de mult timp despre politică, într-un interviu. Când am făcut-o, erau anii în care ne scoteau din sărite impostura, plagiatele, contraselecţia, corupţia, „perlele” Vioricăi Dăncilă, ale lui Petrea Daea… Între timp, cum scrii în volumul tău Libertatea de depresie, un vis de ţară riscă să devină coşmar. Cum ai caracteriza succint noul val de politicieni intraţi în scenă după decembrie 2020? Această generaţie de AUR a politicii româneşti…

Melania, şi eu îmi aduc aminte aproape nostalgic de perioada în care ne ocupam de Viorica Dăncilă, de Petre Daea şi de emisiile lor verbale. Mi se pare că trăiam într-un fel de romantism politic, într-un fel de candoare de la care nu avea ce să ni se întâmple rău.

Acum lucrurile s-au complicat pentru că a apărut, cum bine ai spus, o clasă de oameni cu ambiţii politice – nu ştiu dacă ei sunt politicieni, am dubiile mele –, oameni care trâmbiţează binele pe care vor să-l facă naţiei. Să ne ferim de oamenii care vor neapărat să facă bine şi o şi declară publi. Binele, din câte ştiu eu, se face în registrul moderaţiei şi al discreţiei. Aşa cum nu chemi zece televiziuni să vadă cum tu dai de pomană unor săraci, tot aşa nu cred că trebuie să te umfli şi să răcneşti pulmonar că vrei să mântuieşti ţara. Unii dintre oamenii aceştia au şi aşa-zise îndrituiri mesianice – sau cel puţin aşa au fost făcuţi să pară de o parte dintre adoratorii lor, nu foarte puţini din păcate. Şi atunci, în momentul în care avem oameni capabili să bată câmpii, e adevărat îmbrăcaţi frumos, şi să susţină enormitate după enormitate, când avem oameni recoltaţi din galeriile de fotbal, care se visează preşedinţi ai ţării, nu putem decât să fim sceptici. Iar scepticismul acesta nu trebuie să rămână constatativ, ci trebuie să fie un scepticism activ, care să se concretizeze la votul din 18 mai.

„E absolut ilogic şi stupid să te răzbuni pe cineva aruncându-te pe tine în aer”

Pare, însă, că lumii în care trăim i s-a urât cu binele, cu democrația, cu libertatea, cu stabilitatea. Tu ai o explicație pentru situația în care am ajuns, o situaţie în care o mare parte a concetățenilor noștri optează pentru extremism, pentru politicieni care ne vor ieșiți din Uniunea Europeană, pentru politicieni care vor să readucă România în sfera de influență a Rusiei?

Singura explicaţie – dincolo de cea pe care foarte bine ai precizat-o tu, că ni s-a urât cu binele – ţine de firea vindicativă a alegătorului. Nu generalizez, dar foarte mulţi alegători declară că s-au săturat de 35 de ani de bâjbâială, corupţie, hoţie, matrapazlâcuri şi aşa mai departe şi că, în sfârşit, la orizont li s-au arătat creaturile luminoase care vor face din România o ţară în care nu se fură, o ţară boreală în care totul merge uns. Eu înţeleg votul vindicativ – nu-l aprob, asta e altceva –, dar e absolut ilogic şi stupid să te răzbuni pe cineva aruncându-te pe tine în aer, pentru că o parte din oamenii aceştia nu îşi dau seama pe cine vor să pună ştampila.

Situaţia e cu atât mai gravă cu cât între contracandidaţi nu există diferenţe minuscule, de coloratură. Nu, diferenţele sunt abisale. Un om are pregătire şi a muncit la viaţa lui şi munceşte în continuare, celălalt, nu. Un om este sorbonard şi olimpic internaţional, medaliat cu aur, la matematică, celălalt este un om din tribunele stadioanelor de fotbal, – nu că asta ar fi ceva infamant, dar nu ţine loc de ocupaţie. Unul se uită spre Europa occidentală şi o declară şi îşi însoţeşte vorba cu fapta, celălalt îşi recoltează modelele din bazinul politic maghiar, Viktor Orban, şi din bazinul rus, Vladimir Putin. În momentul în care asta este opţiunea, logic ar fi să nu stai pe gânduri, dar mulţi oameni stau pe gânduri pentru că îl percep şi pe candidatul pro-occidental drept un vasal al Europei, un vasal al Occidentului – Occidentul ăla, cred că ăsta e raţionamentul lor, care ne bagă mâna în buzunar, nu ne lasă să fim stăpâni la noi în ţară, a se remarca acest clişeu, ne obligă să avem tot felul de rigori, nu ne lasă să ne gospodărim cum ştim mai bine, ne impune norme peste norme, de la felul în care ascultăm muzică până la felul în care tăiem porcul. Şi atunci acest Occident este văzut drept malefic şi merită înlăturat din viaţa noastră. În realitate, fără cuplarea la robinetele Uniunii Europene, cu toate obligaţiile care decurg de aici, noi am duce-o infinit mai prost. Să ne aducem aminte de perioadele de dinainte de 2007, când ne împrumutam pe la Fondul Monetar Internaţional, când veneau inspecţii peste inspecţii de la FMI şi veneau cu tot felul de condiţii, nu foarte uşor de îndeplinit, să ne aducem aminte de felul în care trebuia să stăm la coadă la vize, de felul în care nu puteam să ne angajăm unde voiam, în orice ţară a Uniunii Europene, pentru că nu eram ţară membră şi aşa mai departe. Oamenii aceştia au strania capacitate de a şterge cu buretele toate aceste lucruri şi de a crede în entităţi providenţiale. Nu există aşa ceva. Nu există mesianism politic şi în orice caz, nu sub forma unui ins care jigneşte, ameninţă, proferează injurii, care nu are nicio pregătire şi care se pretinde vorbitor de patru limbi străine – pe două dintre ele le-am auzit deja cu urechile mele, mulţumesc, îmi sângerează şi acum.

Opţiunea ar trebui, aşadar, să fie limpede. Totuşi, este o opţiune extrem de complicată şi e complicată tocmai de distanţa enormă dintre cele două direcţii. Aici nu votezi între bunăstare relativă şi bunăstare absolută, aici votezi între un firesc al parcursului european şi o întoarcere în primitivism şi în influenţă rusă şi în restricţii, şi în coerciţie, şi în tot felul de alte năzbâtii. Să nu uităm că George Simion a pronunţat – cred că e primul care face lucrul acesta – cuvântul naţionalizare. Încerc să mă pun în pielea unui investitor străin care aude cuvântul naţionalizare. Fireşte, îşi ia jucăriile şi se urcă în primul avion. Cum poţi să evoci naţionalizarea, mai ales când ştii – dacă mai ştii – ce s-a întâmplat atunci când ea a fost făcută, în secolul trecut? Cum poţi să vii şi să susţii aberaţie după aberaţie, strângând în acelaşi timp roiuri de oameni care te aclamă pentru că ai declarat că Danemarca făcea înainte parte din Dacia, te aclamă penru că ai declarat că o să dai benzină cu un leu litrul?

Sau case cu 35.000 de euro.

Da, să nu uităm de ingineriea de marketing pe care o mărturiseşte George Simion şi care este un fel josnic de a face trafic cu drama şi cu sărăcia unor semeni. Pe oamenii aceştia îi vrem în fruntea ţării? Aici am ajuns? Înseamnă că, într-adevăr, ni s-a urât cu binele.

„Pe reţelele de socializare totul se face fără filtru”

Mi se pare că această ameninţare la adresa democraţiei, care se conturează clar, este cauzată şi de o educație precară. Sunt voci care afirmă că, în ultimii 30 de ani, s-a urmărit o distrugere programatică a educaţiei. Crezi într-un astfel de scenariu sau ai o altă explicaţie pentru dezastrul din învăţământ?

Melania, nu-mi vine să cred într-un scenariu de genul acesta. Mi s-ar părea o abjecţie de care nu îi cred în stare nici măcar pe politicienii români. Pe unii dintre ei, da, dar pe majoritatea, nu. După acest eşec răsunător care s-a numit „România educată” şi care a produs nişte plagiatori, nimic altceva, cred că explicaţiile stau în altă parte. Explicaţia care îmi vine în minte acum este omniprezenţa reţelelor sociale, unde nu prea mai există criterii, spre deosebire de un ziar sau de un post de televiziune. Pe reţelele de socializare totul se face fără filtru. Nu există oameni care să îţi verifice felul în care scrii, care să îţi verifice coerenţa ideilor, nu există niciun fel de agent reparator care să vină şi să pună în ordine enunţurile pe care le formulezi. Iar asta devine încet-încet un obicei: să generalizează, iar oamenii care aveau exigenţă ajung să şi-o diminueze sau chiar să şi-o anemieze, acceptând orice, pentru că aşa e pe reţelele de socializare: să scriem şi numele proprii cu literă mică, să scriem prescurtat, să punem emoticoane în loc de cuvinte şi în felul acesta discursul public se relativizează şi se deteriorează. Asta mi se pare a fi una dintre explicaţii, desigur nu singura. Mi-e greu să cred într-un soi de conspiraţie împotriva sistemului de educaţie, că nişte oameni care, teoretic, vor binele ţării, prăbuşesc sistemul de educaţie cu bună-ştiinţă. Mai degrabă, cred că au existat prea multe experimente în învăţământ, ne-am tot sucit de la un sistem la altul, de la o paradigmă la alta, miniştrii s-au schimbat galopant, iar atunci acea unitate, acea coeziune a proiectului nu s-a mai văzut.

Foto: Bookfest

„România are o adevărată tradiţie a demagogiei”

O altă problemă cu care ne confruntăm este confiscarea unor noţiuni ca patriotismul, naţionalismul, credinţa, la care recurg politicienii din zona autointitulată „suveranistă”. În viziunea lor, după cum bine ştii, patriotismul înseamnă o ruptură de Occident în care, ni se spune, suntem „sclavi”, unde România e „colonie”. Dacă ar fi oferi argumente unui om prins în capcana propagandei antioccidentale pentru a-l convinge de faptul că între aceste noţiuni şi valorile europene nu există, de fapt, contradicţii, care ar fi acestea?

I-aş spune că, dacă situaţia de aici nu îi mai place, se poate duce să lucreze în Danemarca, de pildă, sau în Germania sau în Spania şi nu l-ar întreba nimeni de ce a plecat din România, nu i s-ar pune niciun fel de piedici, totul ar fi să-şi găsească ceva de lucru pe măsura priceperilor şi competenţelor lui. Or asta e ceva enorm. Noi ne-am obişnuit cu lucrul acesta, pentru că suntem de 18 ani membri ai Uniunii Europene şi ni se pare firescul absolut să putem să plecăm din locul A în locul B şi să nu mai arătăm paşaportul. Cu binele, Melania, te obişnuieşti imediat. Eu am prins şi televiziunea alb-negru şi, la un moment dat, imediat după 1990, am avut televizor color. În prima jumătate de oră, spectacolul mi s-a părut şocant, ca unuia care nu văzuse vreodată imagini color la un televizor. A doua zi mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume. Deci, cu binele faci priză imediat, indiferent sub ce formă se arată. Cu răul te obişnuieşti mai greu. Aceşti oameni care se lasă atraşi de refrene patriotarde, de clişee, de imagini cu flăcăii vânjoşi, cu stegarul dac – pe care, ca o culme a itoniei, îl cheamă Cezar, asta mi se pare deliciul suprem – ar putea să culeagă roadele propriului vot şi ar putea să se trezească la un moment dat că locurile acelea în care ei fi putut să-şi caute un rost, dacă ar fi vrut, s-au închis. Şi s-au închis pentru multă vreme. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, România are – şi o ştim din teatrul lui Caragiale – o adevărată tradiţie a demagogiei. Oamenii găunoşi, oamenii care vorbesc fără să spună nimic sunt monedă curentă în România. Caţavencu şi toate personajele din O scrisoare pierdută, şi nu numai de acolo au urmaşi pe scena publică, azi. Nu poţi avea atâta naivitate şi atâta încredere în instituţia salvatorului şi în instituţia insului mesianic încât să dai o ţară întreagă pe mâinile unor neisprăviţi, pentru că ei asta sunt. Mă rog, Călin Geoergsecu a isprăvit nişte cursuri, a fost prelucrat în nişte laboratoare ale ceauşismului de tip securist şi acum dezvoltă această clişeistică dacopată şi misticoidă pe care o ştim deja de luni e zile. Celălalt – ca să citez din domnul Georgescu, „discipolul meu mai tânăr” – este un ins fără căpătâi. Că din şcoală a fost direct angajat director de marketing la firma domnului Lulea – ăsta nu e un CV, asta e specularea minoră a unei conjuncturi. Oamenii aceştia nu au mecanismele, nu au reglajele, nu au experienţa, nu au anvergura de care e nevoie pentru a conduce o ţară care are şi aşa destule probleme, fără apariţia lor pe firmament. Dacă mai e nevoie de vreun exemplu, putem arunca o privire la Ungaria, care era o ţară spre care ne uitam cu jind, cu 20 de ani în urmă, îi admiram potenţialul, economia, salariul mediu – să nu uităm, noi eram cu un salariu mediu pricăjit când Ungaria avea un salariu mediu înfloritor. După venirea la putere a lui Viktor Orban şi după strângerea treptată a şurubului, la ora asta ungurii se uită cu jind la noi. Cred că sunt câteva motive care ar trebui să-i îndemne pe oamenii aceştia la o judecată mai atentă.

Radu, iată-ne în faţa unui vot decisiv, care ne va aduce nu doar viitorul preşedinte al României, ci va da direcţia strategică a ţării: spre Vest sau spre Est. Cum ţi se conturează o Românie care ar ajunge, după 18 mai, condusă de cuplul George Simion (președinte) – Călin Georgescu (premier), cum anunță actualul candidat la Președinție?

Trag nădejde că, totuşi, nu vom ajunge aici şi că lucrurile vor arăta cu totul altfel decât după turul întâi. Altfel, dacă situaţia aceasta se va concretiza, ne vom afla în teatrul lui Alfred Jarry, în Ubu roi, în piese ale teatrului absurd în care, fireşte, nu vom simţi absurdul din prima zi, nu vom simţi o talpă pe grumaz din prima săptămână, dar vom vedea încet, încet, semnale care vor veni dinspre partenerii noştri europeni şi care vor începe, tot încet, încet, să acţioneze în defavoarea noastră, prin evitarea noastră la consultările importante, prin tăieri de fonduri, prin micşorarea investiţiilor, prin reticenţa investitorilor străini de a-şi mai dezvolta afacerile la noi, şi nu doar a celor străini. Încet, încet, tabloul va deveni din policolor gri şi, Doamne fereşte, ca din gri să devină negru. În orice caz ar fi un soi de coşmar vesel, adică vom avea mai departe motive să râdem de aceste două personaje, dacă însă vom face abstracţie de context şi îi vom percepe strict în caraghioslâcul lor public. Numai că nu putem face abstracţie de context şi cred că ar fi, nu ştiu dacă vesel, dar coşmar ar fi cu siguranţă o Românie condusă de acest cuplu Simion-Georgescu. O Românie în curs de dezarticulare, o Românie în curs de slăbire a conductelor europene, o Românie din care din ce în ce mai mulţi oameni vor vrea iarăşi să plece, dar de data aceasta nu ca să îşi găsească un loc de muncă undeva, ci ca să nu mai aibă de-a face cu impostura la putere.

„În virtutea inepţiei e un titlu potrivit pentru vremurile în care trăim”

Îşi propun, Radu, să încheiem interviul într-o notă optimistă. Şi să vorbim despre un eveniment editorial pe care îl pregăteşti pentru că, înţeleg, ai redevenit „culegător de perle”, îndeletnicire pe care o ai ciclic, în ultimii 20 ani. Ne dezvălui ceva din noua carte?

Va apărea la Gaudeamus, săptămâna viitoare. E o carte care se cheamă În virtutea inepţiei. Mă gândesc că e un titlu potrivit pentru vremurile în care trăim şi am rugat corectura să nu umble la cuvântul inepţie, să-l lase aşa, că e cu bună-ştiinţă. Este, într-adevăr, o culegere de ziceri năstruşnice. Peisajul cotizanţilor, să-i numesc aşa, s-a schimbat în ultima vreme. Cum era firesc, au dispărut unii dintre marii rostitori de enormităţi şi au apărut alţii. Mi s-a părut cuviincios să le dau şi lor o şansă şi să vedem ce s-a mai întâmplat cu discursul public în ultimii cinci-şase ani. În linii mari, ştim ce s-a întâmplat: el s-a degradat, dar degradarea aceasta are şi câteva culmi şi unele dintrre ele intră în acest volum. Fireşte, nu poate lipsi domnul Georgescu, cu impecabilitatea demnităţii, şi nu poate lipsi cam nimeni dintre oamenii care au fost în prim plan în ultimii ani câţi au trecut de la precedentul volum de „perle”.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.