Un timp magic, conotat cu o simbolistică extrem de complexă şi punctat, în curgerea lui, de o serie de momente ritualice, ale căror conotaţii se pierd departe, în negura timpului. Astfel s-ar putea descrie perioada care premerge Crăciunul. Perioadă în care, cu doar câteva zile înainte de marea Sărbătoare, românii sacrifică, în mod ritualic, porcul, spre a prepara bucatele pe care le consumă, în mod tradiţional, de Crăciun. Şi în care, spun etnologii, tradiţia impune, cu o seară înainte de sacrificarea animalului, să fie istorisită, spre dezlegare, “Povestea lui Ignat”, pentru ca animalul ce va fi sacrificat moară împăcat.   

“Hrana pe care o consumăm de Crăciun e obţinută în urma unui ritual care finalizează un întreg an”

Perioada premergătoare Crăciunului este încărcată de o simbolistică aparte, ale cărei origini se pierd departe, în trecut, într-o zonă de joncţiune a tradiţiilor creştine cu obiceiurile precreştine, pe care doar etnologii ori antropologii o pot, măcar în parte, desluşi.

Am încercat să aflăm de la etnologul Otilia Hedeşan, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, de unde vine obiceiul sacrificării porcului în ziua de Ignat, care se ţine în 20 decembrie, moment care premerge cu doar câteva zile Crăciunul. Şi am căutat să pătrundem care este valoarea simbolică a acestui sacrificiu, situat în apropierea zilei solstiţiului de iarnă, care sunt gesturile – devenite la rândul lor ritualuri – cărora le este conferită o anume semnificaţie magică şi care sunt practicile specifice zonei Banatului asociate acestei zile.

Ziua de Ignat cuprinde, în desfăşurarea sa, un întreg ritual care pregăteşte venirea Crăciunului. Şi aceasta pentru că o mare parte dintre bucatele preparate din carnea porcului sacrificat sunt consumate, în mod ritualic, de către familia reunită, la masa de Crăciun.

Otilia Hedeşan spune că, în anumite părţi ale ţării, inclusiv în zone din sudul Moldovei, în urmă cu 100 – 150 de ani, tăierea porcului era, însă, o practică îngăduită a se petrece chiar şi în ziua de Ajun de Crăciun.

Întreg ritualul de sacrificare a porcului în perioada premergătoare zilei de sărbătoare a Crăciunului, spune Otilia Hedeşan, îndreptăţeşte la a concluziona că “hrana pe care o consumăm de Crăciun nu e doar cantitativă, ci este obţinută în urma unui ritual care finalizează un întreg an în care familia s-a dedicat creşterii porcului şi muncii câmpului”, fiind vorba, practic, despre un cerc care se închide astfel, cu tăierea ritualică şi cu prepararea bucatelor pentru masa de Crăciun.

Profesorul universitar Otilia Hedeşan mai spune şi că, din păcate, în practicile recente ale comunităţilor rurale, obiceiul tăierii porcului începe să se petreacă mai rar decât în trecut. “Puţini mai taie porcul”, semnalează aceasta, potrivit aprecierii căreia “alimentaţia light loveşte puternic populaţia din România”, iar aplecarea către a copia astfel de modele a început să caracterizeze existenţa noastră cotidiană şi hrana noastră cotidiană.

În ceea ce priveşte interdicţiile din perioada Sărbătorilor de iarnă, afirmă că o parte dintre acestea pot fi apreciate drept uşor ciudate, întrucât, la o lectură a calendarului ortodox, se poate constata că, în această perioadă, există zile de harţi (adică, zile în care, potrivit tradiţiei, ar trebui să se ţină post), care nu sunt respectate pe de-a întregul. “Dacă sărbătorile din acest interval cad în astfel de zile în care se posteşte, de obicei, despre cei care ţin, totuşi, postul, se crede că nu vor avea belşug în roada câmpului în anul ce va urma”, explică Otilia Hedeşan. Şi adaugă că în perioada Sărbătorilor interdicţiile sunt altele decât cele caracteristice timpului cotidian, existând chiar un interes şi o susţinere pentru alimentaţia aceasta bogată, fastuoasă, simbolică, asociată cu prevestirea unui an bun şi îmbelşugat.

Cât despre obiceiul istorisirii, cu o seară înainte de tăierea porcului de Crăciun a Poveştii lui Ignat – „pentru că se spune că altfel porcul are să moară necăjit” –Otilia Hedeşan spune că ideea e aceea că animalul trebuie împăcat înainte de sacrificarea sa ritualică, nefiind vorba, potrivit percepţiei, despre o moarte prin ucidere, ci despre un act de la sine înţeles, acesta fiind, în fapt, motivul pentru care, de-a lungul anului, animalul a fost crescut.

Perioada dintre Ignat şi Crăciun, un timp magic

Potrivit folcloristului şi etnologului Petru Caraman, obiceiul tăierii porcului în ziua de Ignat şi-ar avea originile în tradiţii ale antichităţii romane, perioadă în care sacrificarea ritualică a acestui animal se petrecea la Saturnalii, sărbătoare dedicată celebrării lui Saturn, care era, la origine, zeul semănăturilor. De aceea, şi gesturile care însoţeau acest sacrificiu ritualic erau bine definite şi trebuiau să se consume într-un interval de timp cuprins între momentul ivirii zorilor şi momentul când apune soarele, adică numai pe lumină, întrucât se credea că doar această perioadă a zilei avea puterea de a ţine la distanţă spiritele rele.

Până şi locul în care urma să se desfăşoare sacrificiul ritualic era supus unei purificări prealabile, el fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită sau neîncepută, pentru îndepărtarea tuturor duhurilor necurate. De sacrificarea în sine a porcului de Crăciun se ocupau doar bărbaţii, tradiţia solicitându-i celui care va lua viaţa porcului să meargă înainte la biserică, pentru a se spovedi şi pentru a-i fi iertat păcatul uciderii. Potrivit tradiţiei, femeilor nu le este permisă niciun fel de intervenţie în timpul sacrificării porcului, pe motiv că mila acestora ar împiedica săvârşirea fără chinuri din viaţă a animalului sacrificat. De altfel, tot potrivit unor legende culese din diferite zone ale ţării, se spune că, în noaptea de dinainte de Ignat, porcii visează că vor fi tăiaţi.

După ce se consumă momentul în sine al sacrificării porcului, urmează momentul pârlirii acestuia. Când, în unele zone, se folosesc paie secerate în vară şi care sunt puse deoparte anume pentru ziua de Ignat, aruncându-se în foc şi ramuri de plante aromatice, precum lemnul câinesc şi iasomia.

O serie de practici cărora le sunt conferite semnificaţii magice derivă, deopotrivă, din obiceiul sacrificării porcului. Astfel, dacă animalul sacrificat este de culoare neagră, atunci o bucată din untura sa este dusă la biserică, pentru a fi sfinţită de preot, iar untura se foloseşte şi pentru ungerea pe trup a celor bănuiţi că ar putea ajunge strigoi.

În unele zone din ţară, printre care se numără şi unele comunităţi rurale din Banat, poveştile vorbesc şi despre existenţa unei făpturi malefice – Inătoarea – care se înfăţişa mai cu seamă femeilor, sub forma unei bătrâne urâte, lacome şi cu apucături de căpcăun. Aceasta încerca să le ispitească să nu respecte interdicţiile pe care tradiţia le impunea pentru perioada încărcată de semnificaţii dintre Ignat şi Crăciun. Se credea că Inătoarea putea fi împiedicată să se apropie de gospodării dacă în dimineaţa zilei de Ignat, imediat după ce se tăia porcul, se înconjura de trei ori curtea cu o cârpă aprinsă, pentru ca fumul degajat să o alunge.

“Îngrăşarea porcului este o imagine indirectă a bogăţiei sau sărăciei unei anumite gospodării”

În numeroase zone din ţară, mai precizează etnologii, circulă Povestea lui Ignat, care evocă istoria lui Ignat, un personaj despre care, în lucrarea intitulată chiar astfel – Povestea lui Ignat – profesorul universitar Otilia Hedeşan precizează că este evocat anual, în peste 50 de variante diferite, în satele româneşti din partea de vest a Transilvaniei şi din Banat. Potrivit mărturiilor pe care le-a consemnat de-a lungul timpului de la cunoscătoare de folclor din diverse zone, istorisirea poveştii lui Ignat, în chiar ajunul sacrificării porcului, avea, la rândul său, un rol ritualic, întrucât, fără de aceasta, se credea că porcul nu ar fi putut muri liniştit.

Povestea în sine, precizează Otilia Hedeşan, relatează istoria unui bărbat extrem de sărac care, pentru a-şi îngădui să aibă un porc de sacrificat, porneşte într-o călătorie iniţiatică, al cărei scop este acela de a vâna un animal care să substituie, practic, porcul de Crăciun. Şi aceasta spre a-i înlesni eroului intrarea în rândul lumii cu stare, prin alinierea sa la practicile celorlalţi membri ai comunităţii.

“Oricum ai privi-o, vânătoarea lui Ignat este una atipică. Mai întâi, pentru că porcul de Crăciun se creşte în gospodărie un an întreg. El se cumpără primăvara devreme şi, în acest scop, oamenii utilizează primele economii băneşti pe care le-au făcut în timpul unui an. Achiziţionarea din pieţe a acestui porc, la începutul anului, este un act atât de coerent tradiţional încât el presupune, în unele regiuni, diverse componente aproape ritualizate”, consemnează, în studiul citat, profesorul Otilia Hedeşan. Aceasta mai spune că există sate unde, altături de bancnotele necesare plăţii, trebuie să stea, în mod necesar, un ban care a fost aşezat, în noaptea de Anul Nou, în plăcinta special destinată sărbătorii, adică exact acea monedă care a fost învestită cu funcţia de „ban simbolic”, de „ban în sine”, care asigură prosperitatea permanentă a gospodăriei. “Altfel spus, purcelul adus în gospodărie cândva, în primăvară, este obiectul în care a fost investit unul dintre simbolurile esenţiale ale succesului economic al familiei. De aici încolo, el trebuie crescut cu grijă, un an întreg, pe lângă casă. A nu-l creşte nu este doar o simplă formă de dezinteres sau de neglijenţă, este mult mai mult: este un mod de a accepta să pierzi, deoarece hrana porcului este una care se bazează, în mare măsură, pe resturile provenite de la masa stăpânilor, care, altfel, trebuie aruncate. Cu alte cuvinte, creşterea porcului este o acţiune îndelungată, care presupune calculul micilor investiţii financiare, drămuirea rezervelor şi estimarea pierderilor, tot aşa cum presupune şi un proces aproape afectiv, în sensul că porcul este singurul animal domestic de tip omnivor, care, aşadar, se hrăneşte ca şi oamenii, când mai cu îmbelşugare, când mai restrictiv, îngrăşarea sa nefiind altceva decât o imagine indirectă a bogăţiei sau sărăciei unei anumite gospodării”, mai arată Otilia Hedeşan.