Căţelul scos din Danyflor. Foto: Cristina Iulia Ciobotă

O tânără din Timişoara a mers ieri la adăpostul de câini Danyflor pentru a salva un suflet. Un câine a cărui „poveste” fusese făcută publică, în urmă cu câteva zile, pe Facebook: aciuat de nişte luni în cimitirul din Calea Şagului – după ce fusese aruncat pe străzi de un suflet „frumos” – , a ajuns în atenţia unei doamne care i-a căutat şi i-a găsit un adoptator în Austria. Dar până să ajungă acolo, era nevoie ca cineva să-l ia acasă, doar câteva zile, să se ocupe să-i facă vaccinurile, carnetul de sănătate şi paşaportul. După o zi de la acel anunţ, însă, câinele nu mai era în cimitir. Scrupuloşi la datorie, îl luaseră hingherii de la Danyflor. Cristina Iulia Ciobotă s-a oferit să-l scoată din adăpostul de câini şi să-l ducă acasă, pentru a-l pregăti de întâlnirea cu omul lui şi casa lui din Austria. La Danyflor – un adăpost privat, dar cu activitate finanţată de Primăria Timişoara – a văzut, ieri, iadul: „Ce a urmat de aici e ceva care m-a marcat pentru tot restul vieţii. Şi nu exagerez. Câinii mor acolo, se mănâncă între ei, se bat pentru mâncare şi spaţiu, în timp ce mafioţii îşi umplu conturile cu banii făcuţi pe vieţile distruse ale acestor animale vinovate doar că s-au născut în ţara asta ce duhneşte mai rău decât «adăpostul».” Relatarea integrală a Cristinei Ciobotă, în ceea ce urmează.

„Este ora 6 dimineaţa. Tocmai m-am trezit dintr-un coşmar. Un coşmar pe care ieri l-am trăit în viaţa reală, iar subconştientul mi l-a repus în scenă în timpul somnului. Şi aşa am înţeles că nu pot să tac, trebuie să spun ce am văzut.

În urma apelului unei persoane de pe Facebook de a fi ajutată cu scoaterea unui căţel din acest loc numit adăpost, un căţel care are şansa de a fi adoptat, am mers ieri dimineaţă la Danyflor. Mă aşteptam ca procesul să fie unul firesc, adică intru, dau datele necesare, aştept 15 minute şi cineva din personalul calificat îmi va aduce căţelul dorit. Dar spectacolul absurd de abia de aici începe…

Ajungem în faţa porţii, întâmplător un angajat era tocmai acolo, îi spunem ce dorim, spune: «Da, haideţi înăuntru». Intrăm. Spunem ce câine dorim să luăm de la ei. Domnul spune: «Staţi să chem pe X, că dânsa se pricepe la scos căţeii din ţarc». Apare o doamnă în vârstă, jumătate din mine ca înălţime, pe care o simt că ar vrea să se sustragă: «Dar tocmai acel câine îl doriţi?» «Fix acela», spunem noi. «Staţi aşa, să îl sunăm pe Y». Y nu răspunde. Mă ofer să merg cu ei, să îi ajut. Deşi reticenţi la început, în final, neavând altă variantă, accepta oferta mea. Ce a urmat de aici e ceva care m-a marcat pentru restul vieţii. Şi nu exagerez.

Când am păşit pe uşa aceea, înainte de care lumea mai părea măcar un pic normală, şi am intrat în locul unde am văzut şi auzit minimum 500 de câini care lătrau toţi la unison, mi s-a cutremurat pământul sub picioare. Mi s-a interzis clar să fac poze, am doar un filmuleţ de 5 secunde pe care nici nu-mi amintesc când şi de ce de l-am filmat. Şocul pe care l-am trăit este imposibil de descris în cuvinte. Dacă ar fi să îl exprim în emoţii aş spune groază, şi o tristeţe atât de profundă care mi-a pornit instant lacrimile. În minutele alea cât aşteptăm ca personalul calificat (da, e ironică formularea) să se organizeze pentru a merge să luăm căţelul, am simţit că sunt ruptă de realitate. Ştiu că de câteva ori, fugitiv, am spus că sigur e un vis şi nu mai e mult până mă trezesc. Încă nu m-am trezit.

Apare doamna, îmi iau prietena şi pornim spre ţarcul E5 unde ştiam că se afla câinele după care am mers. Asta înseamnă că am străbătut mult din această Gheenă, unde câini de toate formele şi mărimile sunt înghesuiţi în ţarcuri insalubre, ce duhnesc a rahaţi vechi, a sânge proaspăt, a infecţii, a mâncare râncedă. Un câine şi-a strecurat botul printre gratii şi şi-a lipit faţă de mână pe care o întinsesem ca să îl mângâi. Cu fiecare milisecundă în locul acela, mi se părea că sunt tot mai departe de realitate. Nimic din ce am văzut, auzit şi simţit acolo nu este normalitate.

Ajungem la ţarcul E5. 7 câini înghesuiţi grămadă, câini mici şi mari, câini agresivi şi câini terifiaţi puşi laolaltă. 7 câini şi 3 «căsuţe» infecte şi reci într-un ţarc. Acolo dorm câinii cu rândul?? Că eu nu înţeleg! 6 erau lipiţi de poartă, câinele nostru în una din acele căsuţe, încremenit în poziţia unui suflet resemnat, care a abandonat orice urmă de speranţă!

Spun: «Bun, hai să îl luăm şi să plecăm. Mi-e rău tare.» Dar care e procedura? Personalul calificat (şi, da, în continuare e ironică formularea) aduce un laţ şi un băţ care era pregătit fix acolo lângă cuştile acestea mizere şi împuţite, rezemat de zid. Un băţ! «Daţi-mi băţul acela, doamnă, ca să îi pot pune laţul la gât». I-l dau. În timp ce doamna supracalificată se lupta să pună laţul la gât câinelui nostru, un alt câine sare pe el, îşi înfige colţii în spatele lui, câinele nostru cade, doamna îl trage cu laţul în timp ce dă cu picioarele şi băţul în ceilalţi câini care voiau să iasă ori să muşte, trag şi eu de laţul agăţat de gâtul câinelui nostru căzut pe spate, îl târâm afară cu picioarele în sus, prin mocirla din ţarc, el se ridică şi se zbate, muşcă laţul şi face pe el. O diaree a cărui duhoare nici nu se mai simţea în focarul acela, dar care mirosea a terifiere, a groază!! De spaimă se retrăsese într-un colţ, tocmai lângă un ţarc prin gratiile căruia alţi colţi au ieşit şi s-au înfipt în el din nou. N-a schiţat nimic. Era încremenit. Eram încremenită.

Foto: Cristina Iulia Ciobotă

Mă gândesc: «Bun, ce fac mai departe? Câinele ăsta nu va mişca de aici», iar laţul doar i se strângea în jurul gâtului când trăgeam de el să îl fac să se mişte de pe loc. Doamna supracalificata spune: «Staţi aşa, ştiu eu» şi se întoarce cu o roabă. O roabă!! O roabă în care îmi spune să aşez câinele terifiat, muşcat, bătut, răhăţit pe el! O roabă!! Aici mi-am dorit cel mai mult ca totul să fie un vis absurd din care cât de repede să mă trezesc! N-a fost. Mi-am dat jos haina de pe mine, pentru că da, eram îmbrăcată în ţinută normală, crezând că procesul va fi unul în care eu semnez, ei îmi aduc câinele şi toţi plecăm fericiţi acasă. Nicicând nu m-am gândit că am să umblu prin noroiul care clocoteşte acolo şi nicicând nu m-am gândit că am să ajung să car eu câinele răhăţit, din care curgea sânge, în braţe. Dar asta era singura cale de a-l scoate de acolo.

Aşa că l-am luat în braţe şi am trecut, parcă teleghidată, printre sutele (sau mia??) de câini care lătrau la unison de se zguduia pământul sub noi. Nu m-am uitat spre niciunul, mâncată de vină că pot căra doar un singur câine în braţe spre libertate, înaintam plângând şi încercând din răsputeri să nu vomit. Ajungem într-o încăpere unde trebuiau făcute ultimele demersuri pentru scoaterea câinilor, tremuram de parcă eram goală la minus 30 de grade. Mă uitam la oamenii aceia, care ştiu că-s doar marionetele unei adunături de oportunişti şmecheri, n-au ei nicio putere, niciun cuvânt de spus şi îi întreb: „Puteţi dormi noaptea?? Puteţi vedea atrocităţile astea şi să mergeţi acasă, să mâncaţi şi să dormiţi liniştiţi???” Eu de ieri nu am mâncat. De ieri doar plâng. De ieri ştiu că dacă tac după ce am văzut infernul câinilor din Danyflor, sunt complice, sunt la fel de vinovată că aceşti cr******i vinovaţi de sângele, spaimele, traumele permanente ale acestor suflete nevinovate!

Cristina Iulia Ciobotă şi un suflet care, din fericire, nu a trecut prin infernul Danyflor. Shiva a fost salvată de pe stradă în urmă cu şase ani. Foto: Arhivă personală

Aş fi vrut să se termine aici şirul acestei întâmplări absurde, dar nu. Iau câinele din nou în braţe să îl duc la maşină. Când să îl pun în portbagaj, se sperie teribil şi mă muşcă de umăr. Nu-i dau drumul. Îl pun jos, cer o cuşcă (noi chiar nu ne-am aşteptat să găsim un câine atât de terifiat, câinele îl ştiam de pe stradă şi niciodată n-a fost agresiv). N-au cuşcă. Îmi aduc o faşă cu care să îi leg botul de jur împrejur. O faşă pe care aş fi putut să o rup şi cu două degete. Bun şi aşa, zic, şi aşa urmează să mergem la medic cu el şi luăm o cuşcă de acolo. Reuşim să îl aşezăm în portbagaj şi plecăm. O duhoare umple maşina, în timp ce mă şterg pe mâini de rahat şi noroi, îmi curăţ minimal urmele colţilor de pe umăr şi începem toate trei să plângem. «Nu e normal». Nu, asta nu e normalitatea din anul 2024!!!

Ajungem la cabinetul veterinar, mă apropii să îl dau jos din maşină, el se smuceşte, se zbate, urlă, dă să muşte, zgarda pe care i-o pusesem plezneşte în două. Singura şansă spre o viaţă normală a acestui câine mai stătea «agăţată» în două degete ale mele. Ştiam că dacă îl scap, nu mai are nicio şansă şi va ajunge din nou în acelaşi infern. Ţin de el de parcă viaţa mea depindea de asta, el îşi înfige colţii în mâna mea dreaptă. Eu ţin de el. Îi simt colţul alunecând tot mai adânc, spre os. Ţin de el. Îşi înfige colţii şi în mâna stângă. Ţin de el. «Dintre noi doi, negruţule, eu sunt mai încăpăţânată decât tine, înapoi nu te las să te duci, poţi să-mi smulgi braţele cu totul.» Ca prin minune, reuşesc să îl duc în cabinet, îl împing rapid într-o cuşcă şi mă pun pe plâns. Nu de durerea muşcăturilor adânci. Ci de adâncimea traumelor lui pe care garantez că nu le avea înainte de Danyflor. Singurul mod în care am mai putut să îl transportăm a fost să fie anesteziat, ocazie de care ne-am folosit şi a fost deja castrat. Neavând timp, desigur, să îl pregătim corespunzător, adică să nu fie hrănit cu câteva ore înainte, a vomitat în timpul intervenţiei. Creier de porc nedigerat.

Pe cine să strig la înaintare pentru a răspunde de atrocităţile astea? Pe primar?? Cică a fost în vizită şi a fost mulţumit de ce a văzut. Pe asociaţiile care ştiu ce e acolo, care pot face ceva şi nu fac? Pe tine, cel care citeşti postarea asta şi vei derula mai departe în timp ce-ţi bei cafeaua caldă sau îţi mănânci prânzul copios? Pe mine, care am văzut iadul de acolo şi tot ce pot să fac este să postez pe Facebook despre asta? Pe cine??? Cine e responsabil??

Câinii mor acolo, se mănâncă între ei, se bat pentru mâncare şi spaţiu, în timp ce mafioţii îşi umplu conturile cu banii făcuţi pe vieţile distruse ale acestor animale vinovate doar că s-au născut în ţara asta ce duhneşte mai rău decât «adăpostul». În ţarcul de vizavi de E5 un căţel îşi ţinea o lăbuţă în sus, inflamată, în timp ce altul îl muşca de unde apuca. O căţeluşă (cred, după mărimea şi privirea ei) deprimată – singura care, în timp ce sute de câini urlau lângă ea, ea nu schiţa niciun gest. Faţa ei mi-a rămas întipărită pe retină. Mii de câini care au intrat şi n-au mai ieşit, dar nici nu îi mai găseşti acolo. Şi noi dormim liniştiţi. Eu nu mai dorm. Eu m-am dezmeticit. Şi nu ştiu prin ce modalitate, cu ce arme, cu ce resurse, dar am să caut să stârpesc râul ăsta de la rădăcină. Pentru cine mai are o fărâmă de conştiinţă, mai sunt locuri libere lângă mine. De undeva trebuie început. De undeva trebuie pornită schimbarea.  Nu e un vis, aşa-i? Nu e, încă simt duhoarea aceea strecurată prin nări, până în ultima celulă.

Câinele e la loc sigur. Vom avea grijă să îi tratăm şi rănile fizice, şi pe cele sufleteşti. El va avea noroc. Dar celelalte mii??”

Adăpostul Danyflor

Şi totuşi, cum şi unde au dispărut, într-o zi, 40 de câini din Danyflor Timişoara?

Danyflor nu este la prima mărturie publică a iadului de acolo. În noiembrie 2022, din adăpostul Danyflor, un adăpost privat, dar cu activitate finanţată de Primăria Timişoara, au dispărut într-o singură zi 40 de câini, spuneau voluntari de acolo. Situaţia aceasta, adusă la cunoştinţa Primăriei, a Poliţiei Timiş, a Parchetului, nu a fost clarificată, scriam într-un articol din aprilie 2023. Voluntarelor care au vorbit despre această situaţie şi despre condiţiile în care sunt ţinuţi acolo câinii – în mizerie, adesea înfometaţi, netrataţi, nedeparazitaţi – le-a fost interzis accesul în Danyflor. De două ori am întrebat responsabilii din Primăria Timişoara când au făcut ultimul control inopinat la acest adăpost de câini – pe care, în baza unui contract vechi de ani de zile, moştenit de la fosta administraţie, îl finanţează cu aproximativ 1,5 milioane de lei pe an –, care au fost concluziile şi ce măsuri au fost dispuse. De două ori a fost evitat un răspuns clar.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.