Festivalul de Jazz de la Gărâna împlineşte, vara aceasta, 20 de ani. Început, în 1997, într-un han din această localitate din Munţii Semenic, dintr-un jam session improvizat de o mână de prieteni, a ajuns cel mai important festival de open air jazz din Europa Centrală și de Est, fiind văzut de unii ca un „Woodstock” contemporan. Omul căruia i se datorează acest festival apreciat în toată lumea este timişoreanul Marius Giura.

În contextul acestei aniversări şi al faptului că în 6 iulie începe nouă ediţie a festivalului, l-am invitat pe Marius Giura – omul care a învăţat publicul să asculte jazz în munţi, în pădure, chiar şi în ropot de ploaie sau pe furtună – la un dialog. Despre începuturile festivalului, despre emoţii bune şi mai puţin bune prin care a trecut, despre detalii din spatele scenei, despre amintiri şi visuri legate de nume legendare ale jazz-ului mondial.

„Acum, prima ediţie mi se pare o joacă”

Domnule Marius Giura, începe, peste câteva zile, cea de a 21-a ediţie a Festivalului de Jazz de la Gărâna, „un festival printre foarte puținele întâmplări culturale de cursă lungă de la noi, care ne pun pe harta lumii”, cum l-a descris Marius Chivu. Vă rog să priviţi în urmă, spre prima ediţie pe care aţi organizat-o. Cum a fost?

A fost ceva inedit, nu mai făcusem ceva asemănător înainte. Până şi Gărâna îmi fusese atunci uşor ciudată, pentru că nu o mai văzusem din copilărie, de când mergeam în cantonamente la cabana şcolii sportive, din celălalt capăt al satului. Acum îmi pare că, atunci, a fost o joacă, totul era simplu, nu erau avioane, nu erau artişti străini, erau doar artişti timişoreni, iar de prin alte părţi erau invitaţi Tiberian şi Pedro Negresco, care se descurcau singuri. Aveam şi o altă „umbrelă”, era pe atunci Radio Analog, unde eram director. Deci, mi se pare o joacă. Ce am făcut atunci azi aş putea face într-o oră, din punct de vedere al organizării şi al desfăşurării de forţe.

Înainte au mai fost două ediţii în care nu aţi fost implicat ca organizator.

Da, în primele două ediţii am fost doar spectator. Moştenisem o casă veche în Văliug şi cum Gărâna era foarte aproape, toţi prietenii pe care îi aveam în Văliug au venit acolo. Cu cei care erau prin Gărâna ne-am strâns vreo 50-60. Cam ăsta a fost numărul spectatorilor la primele două ediţii. Lucrurile au început să se mişte mai serios începând cu ediţia a patra, pentru că făcusem şi promovare în Timişoara.

„Vârful l-am atins la un concert al lui Jan Garbarek, când am avut 15.000 de spectatori, într-o zi de miercuri”

Care este vârful numărului de spectatori atins?

A fost la ediţia din 2008, când a cântat Jan Garbarek, şi când am avut aproape 15.000 de spectatori. Un spectacol a avut loc miercurea, deci într-o zi cu totul atipică pentru concerte. Coada la bilete era de la scenă până la intrarea în sat – a trebuit să mai pun nişte vânzători de bilete, pentru a fluidiza traficul.

Jan Garbarek venea în România după o pauză de mulţi ani şi a fost foarte greu de convins să revină, după ce trăise în ţară o experienţă nefericită, cauzată de unele probleme organizatorice. Cel care a reuşit să-l convingă să vină, în 2008, a fost Eberhard Weber, basistul lui, un basist de legendă. Din păcate, cu două luni înainte de Festivalul de la Gărâna, Eberhart Weber făcuse o comoţie cerebrală, care l-a obligat să-şi încheie cariera.

Au fost, la acel concert din 2008, şi nişte condiţii impuse de artişti: să fie linişte, să nu se fumeze în primele 50 de rânduri. Şi exact asta s-a şi întâmplat. Cât a ţinut concertul, două ore şi ceva, lumea nu a fumat, niciun butoi de bere nu a fost început. A fost o magie, efectiv.

Care vi s-a părut a fi cea mai reuşită ediţie a festivalului, început, acum 20 de ani, în curtea Hanului „La Răscruce”?

Nu ştiu să vă răspund, pentru că toate ediţiile au fost, în felul lor, reuşite.

Dar îmi amintesc acum de o experienţă neplăcută, de la ediţia a şaptea a festivalului, prima din noua locaţie, Poiana Lupului. Festivalul nu era încă bine aşezat, nu avea notorietate, nu avea mulţi bani şi, atunci, am avut un singur cap de afiş, Trilok Gurtu. O grevă a Austrian Airlines, pe Aeroportul din Viena, a făcut însă imposibilă venirea formaţiei. La acea ediţie, cu tot ce a avut ea bun pe lângă, am trecut printr-o criză de nervi şi o stare de oboseală pe care nu le voi uita niciodată.

Aţi vernisat, zilele trecute, expoziția Gărâna Jazz Festival 20. O istorie în imagini a acestui festival. Aveţi vreo fotografie preferată care, privind-o, vă trezeşte emoţii puternice, e încărcată de nostalgie?

Am, dar nu face parte din acest album şi din această expoziţie, care includ poze strict de la ediţia aniversară, a 20-a, de anul trecut. Bineînţeles că cei doi artişti fotografi, Horațiu și Mihai Șovăială, au prins toate elementele de interes şi toate frumuseţile zonei, care s-au regăsit în fiecare ediţie.

Revenind la fotografia preferată, despre care m-aţi întrebat, aceasta este una făcută cu un telefon mai vechi, de către un prieten, în care sunt împreună cu Charles Lloyd, cu Mike Stern, cu Bob Mintzer, de la Yellowjackets, şi cu încă doi-trei muzicieni. E fotografia la care ţin cel mai mult.

„Mi-am dorit să-i aduc pe John McLaughlin şi Keith Jarret”

Aveţi vreun artist şi vreo trupă pe care aţi fi dorit să-i aduceţi la Gărâna şi încă nu aţi reuşit?

Da, sunt mai mulţi. De exemplu, mi-am dorit foarte mult să pot să-l aduc pe John McLaughlin. Am fost aproape de acest moment de câteva ori, dar legăturile noastre aeriene cu Europa nu sunt cele mai favorabile, pentru un turneu în care artistul cântă zilnic în altă parte.

Nu am reuşit şi, probabil, nu voi reuşi să-l aduc niciodată pe Keith Jarret. Sincer, mi-ar fi teamă, chiar dacă aş putea să-l aduc, pentru că este un artist extrem de pretenţios şi nu ştiu dacă publicul s-ar putea ridica la asemenea exigenţe. El a mai „spart” câteva festivaluri, renunţând să cânte din cauza publicului. La Umbria şi la Perugia, de exemplu, a pedepsit publicul două ediţii la rând: o dată a ieşit foarte nervos de pe scenă şi nu a mai revenit şi o dată a cântat pe întuneric. A fost o cavalcadă de decizii ale Consiliului Local, atunci: puriştii au decis să nu-l mai invite niciodată. S-a făcut după aceea o altă şedinţă în care Opoziţia a blamat hotărârea şi a cerut anularea ei. S-a anulat, deci, iar în anul următor a fost invitat din nou. Şi atunci a solicitat să se stingă lumina, pentru a nu fi deranjat de fotografi. E un muzician fabulos, dar cu pretenţii foarte ferme. Deci, mi-e greu să cred că m-aş încumeta să-l duc la Gărâna.

Poate, la ediţia 25…

Poate. Sau, poate, la festivalul pe care îl fac la Timişoara.

Pe ce criterii selectaţi artiştii invitaţi la festival şi cum decurge selecţia?

Am deja trei artişti antamaţi pentru ediţia de anul viitor. Deci, se lucrează un an de zile pentru această selecţie. Care e subiectivă. O fac după capul meu şi după gustul meu. Foart rar ascult sfaturi şi cedez la cerinţe ale unor prietei sau parteneri de meserie, să-i numesc aşa. Dar în aceşti 20 de ani am reuşit să fiu la un numitor comun cu publicul. Sper să-mi reuşească şi de acum încolo ca artiştii propuşi de mine să placă atât de mult şi publicului.
 

„Nu cunosc mulţi artişti din ţară care să poată trăi doar din concertele de jazz”

Când şi cum a început pasiunea dumneavoastră pentru jazz?

În timpul liceului, când doi veri de-ai mei mergeau frecvent la Casa Studenţilor, unde se desfăşurau concerte de jazz organizate de un domn Băcălete care, la vremea respectivă, a reuşit lucruri miraculoase – mă şi întreb: cum? Au venit acolo mulţi artişti din străinătate. Au fost concerte memorabile cu Johnnny Răducanu, cu Aura. Aveam artiştii noştri mari, care nu reuşiseră să plece încă, printre ei, Paul Weiner, Puba Hromatka, Mişi Farcaş – o pleiadă de muzicieni care, înainte de anii 90, au reuşit să plece din ţară sau au fost constrânşi să o facă, pentru că aici nu era un mediu propice pentru a trăi din muzică.

Cum nici acum nu cred că se poate trăi, în România, din jazz…

Da, nu cunosc mulţi artişti din ţară care să poată trăi doar din concertele de jazz. Sunt muzicieni care au şi un alt job – unii, profesori la Conservator, alţii abordează şi alte genuri, cântând şi altă muzică, în alt context. Dar să trăieşti din jazz, în România, e aproape imposibil.

În plus, şi conexiunile dintre muzicienii de jazz din România sunt frânte. E foarte greu de făcut un concert în Timişoara cu o formaţie din Bucureşti, după cum şi reciproca e valabilă. Un patron de club nu poate plăti transportul, cazarea, masa şi onorariul unei formaţii, pentru că ar însemna să nu mai aibă profit de pe urma acelui spectacol. În plus, şi cluburile de jazz sunt mai mici, nu încape în ele multă lume, iar dacă ar încăpea, probabil, nu s-ar strânge destui.

De aceea, festivalurile acestea sunt un bun prilej de propagandă pentru jazz, pentru a atrage publicul spre jazz. Altfel… Acest gen muzical nu e promovat aproape deloc în presă – nu mai există emisiuni tv, nici la Televiziunea Publică, iar emisiunile de jazz care mai sunt difuzate de Postul Public de Radio sunt la ore târzii în noapte şi sunt, în general, emisiuni înregistrate de Florian Lungu, în timp.

„Toţi şefii care se perindă conjunctural la Televiziunea şi Radioul Publice îşi pun amprenta prin lipsa de cultură”

De ce jazz-ul e atât de slab promovat în presa din România? E un gen muzical chiar atât de greu de înţeles, de pătruns?

La noi se întâmplă în felul următor: dacă eu, manager de radio sau televiziune, nu pricep ceva sau nu îmi place ceva, acel ceva nu are ce căuta pe post. Toţi şefii care se perindă conjunctural, periodic, îşi pun amprenta prin lipsa de cultură şi incapacitatea de înţelegere a unui fenomen. Poţi fi un tip educat, bine „mobilat” şi să nu-ţi placă jazz-ul. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-l desfiinţezi, făcându-l să dispară de pe canalul pe care, temporar, îl manageriezi. Or, lucrurile acestea se întâmplă la noi. În Televiziunea şi în Radioul Publice sunt indivizi care consideră că trebuie respectate aceeaşi reţetă cu cea de la posturile comerciale şi să nu promoveze o muzică fără audienţă foarte mare. E un mod de gândire defectuos, pentru că posturile publice sunt plătite din banii tuturor, şi ai celor care iubesc muzica aceasta.

„Îmi place să ascult jazz de unul singur”

Aţi învăţat publicul iubitor de jazz să-l asculte, câteva zile pe an, în munţi, în pădure, chiar şi în ropot de ploaie..

…chiar şi pe timp de furtună.

…în mod obişnuit, însă, dumneavoastră cum ascultaţi jazz-ul?

Indiferent cum îl ascult, pe CD, pe Youtube, îmi place să-l ascult de unul singur. Îmi place şi în cluburi, dar sunt foarte selectiv în a-mi alege partenerii cu care merg la concertele astea, pentru că îmi place să merg să ascult, nu să fac conversaţie, pe care o pot face spre casă, la finalul concertului. Poţi comenta foarte sumar o reuşită a unui instrumentist, poţi să exclam de bucurie sau de admiraţie, dar nu-mi place să vorbesc şi nici să ascult rumoare.

Din păcate, publicul se educă greu şi, ca să ajung la calitatea publicului de acum, de la Gărâna, a fost nevoie să treacă 20 de ani.

„Consiliul Judeţean Caraş are blocate toate proiectele culturale”

Radio România Cultural a acordat, anul trecut, Festivalului de jazz de la Gărâna premiul de „Cel mai bun proiect cultural din ţară”. Un proiect cultural implică şi finanţare, măcar parţială, din partea Ministerului Culturii. O primiţi sau menţineţi pe linie acest festival doar din sponsorizări?

Din partea Ministerului Culturii există un sprijin serios şi îndelungat, indiferent cine a fost la conducere. Este una dintre instituţiile de nădejde, care a susţinut acest festival aproape la fiecare ediţie. Au fost doar doi ani în care acest sprijin nu a existat. O dată, din cauza neatenţiei unui ministru, altfel, o persoană foarte agreabilă, care a uitat să semneze contractul înaintea festivalului. Iar o dată, ministrul mi-a spus în faţă că nu vrea să finanţeze acest festival.

Am mai avut probleme cu autorităţile locale din Caraş-Severin. Spre exemplu, în acest an, Consiliul Judeţean Caraş are blocate toate proiectele culturale depuse şi aprobate şi nu le poate plăti, finanţările pierzându-se din pricina unor blocaje cauzate, se pare, de Curtea de Conturi. Asta e explicaţie pe care o dau ei – eu nici nu stau să verific motivele, nici să le pricep –, dar e de neînţeles situaţia ca un proiect considerat cel mai valoros din ţară să nu primească susţinere financiară din partea judeţului în care acest proiect se desfăşoară.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.