Foto: Humanitas

La aniversarea de 30 de ani a Humanitas, întrebată de scriitoarea Ioana Pârvulescu, pentru un volum aniversar, Amintiri de la Humanitas, care sunt amintirile, Lidia Bodea a răspuns: „În primul rând, cele câteva mii de titluri, milioane de cărţi care şi-au găsit cititorii”.

Parafrazând-o, despre toate cărţile editate de Humanitas în ultimii 17 ani – de când conduce această editură – ar fi imposibil să vorbim într-un interviu, iar despre doar câteva, „prea puţin şi prea nedrept”. Am invitat-o pe Lidia Bodea la un dialog despre cauzele şi efectele subfinanţării culturii şi a educaţiei, despre opere zise ştiinţifice scrise în puşcărie, despre implicarea civică a unor voci ale Humanitas şi valul de calomnii pe care îl atrag, revărsat constant asupra lor în ultimii 30 de ani. Dar am vorbit şi despre întâlniri destinale, despre diferenţele dintre lectura profesională şi cea de plăcere, despre cărţi care dau dependenţă, despre supranumele de „Hestia” şi „stăpâna fulgerelor” care i-au fost date ori despre clubul pisicilor şi al felinofililor din Humanitas, din care face parte.

„O bucată de vreme n-am mai putut evada în literatură. Acum lucrurile se repetă”

Doamnă Lidia Bodea, ne reîntâlnim la un salon de carte după aproape trei ani în care ne-au lipsit acest gen de evenimente. A schimbat ceva pandemia în obiceiurile cititorilor, a schimbat ceva pe piaţa de carte din România?

Da, cred că pandemia a schimbat ceva în noi, indiferent că suntem cititori de cursă lungă sau cititori ocazionali. Am simţit schimbări în piaţa de carte, am simțit schimbări în comportamentul de lectură. În prima parte a pandemiei am avut senzaţia că există o privilegiere dinspre cititori pentru cartea pentru copiiş şi pentru cartea scriitorilor consacraţi, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, autori prezenţi, iată, şi la Bookfest Timişoara. Mai cred că s-a produs o schimbare și la nivel de deprindere de lectură: unii au putut să citească mai mult, cei fericiţi, să spun aşa, după cum au existat alții care, cel puţin o bucată de vreme, nu scurtă, nu au mai putut citi din pură plăcere. Eu, mărturisesc, am făcut parte din categoria celor care, o vreme, nu au mai putut citi decât ceea ce ţinea strict de natura meseriei. N-am mai putut evada în literatură decât într-un târziu. Din păcate, acum lucrurile se repetă: din nou, presiunea pe care o pune asupra minţii mele războiul din Ucraina mă îndepărtează de lectura de plăcere, de lectura-evadare.

„În ochii clasei politice, oamenii care îşi doresc cultura nu contează”

La târgurile de carte este multă efervescenţă – am văzut acest lucru şi acum, la Bookfest Timişoara, unde s-au format cozi la standurile editurilor şi la autografe. Şi, totuşi, se închid librării în mari oraşe din ţară, Timişoara se numără printre ele, multe nu mai au o librărie de ani de zile, iar ca ţară suntem pe loc codaş la consumul de carte în Europa. Ce ne-a adus în această situaţie?

Suntem cei dintâi conştienţi de faptul că ceea ce se vede la un târg de carte, într-o librărie , la o lansare frumoasă, spectaculoasă reflectă într-o prea mică măsură peisajul pieţei de carte din România.

Ca să fac o comparaţie: Cascada Cailor e minunată, drumul spre Herculane e minunat – dacă faci fotografiile bine, dacă alegi unghiurile, ai spune că toată România este o minunăţie. În Deltă, la mare, în Munţii Făgăraşului, la Oradea, la Timişoara, la Bucureşti găseşti nenumărate fragmente de România care sunt splendide. Dar, repet, toate acelea nu sunt decât fragmente. The big picture arată cu totul altfel, pentru că se văd și urâțeniile: gunoaiele, PET-urile, poluarea, mizeria, nepăsarea, gropile.

Cumva, la fel este şi pe piaţa de carte. Salonul cărţii arată bine: ne adunăm aici oameni pentru care a trăi fără a citi este un nonsens. Aceşti oameni sunt o minune, dar sunt şi o minoritate. E adevărat, noi, ca editori, ne umplem inimile graţie lor, altfel, dacă nu ar exista această bucurie pe care simţim că reuşim să le-o dăm, cred că am fi depus armele de multă vreme.

Din păcate, suntem o ţară în care, în ochii clasei politice, oamenii care îşi doresc cultura nu contează, iar cartea nu face doi bani. În proporţie covârşitoare, cultura le este cu totul străină, este o realitate paralelă cu vieţile, interesele, planurile lor. Avem 30 şi ceva de ani de Românie în care la cele două ministere fundamentale pentru viitorul unei societăţi, Educaţia şi Cultura, nu s-a făcut mai nimic. Au fost nişte ministere de pripas, prin care nu trec banii mulţi ai ţării, drept care numirile au fost făcute fără mare interes – așa, că trebuie să fie cineva și pe-acolo, care să nu-ncurce prea mult partidul, ba să-l ajute, dacă e nevoie. Pe numărate, cred din 1990 încoace avem peste 50 de miniştri la cele două ministere. E o enormitate­. E o dovadă a dezinteresului cras pentru aceste domenii.

Mă întrebaţi care ar fi cauzele ruşinoasei noastre plasări la coada clasamentului când vine vorba despre citit, despre învăţat, despre incapacitatea de a înţelege ceea ce citeşti. Iată, o cauză  trimite limpede tocmai la acest dezinteres al clasei politice, dar „un dezinteres nu dezinteresat”, ci dezinteresul politicianului care vrea să aibă de-a face cu proştii, și, dacă se poate, cu cât mai mulţi. Un popor deştept, un popor care are educaţie ştiinţifică, un popor care are o grilă de valori, un popor pentru care meritele academice contează cu adevărat nu mai e un popor manipulabil. Or, visul politicianului corupt este să aibă de-a face nu cu alegători maturi, ci cu o masă de manevră.

Lansare de carte, la un târg Gaudeamus, cu Andrei Pleşu şi Dan C. Mihăilescu. Foto: Radu Sandovici

În cazul în care calculele subfinanţării Culturii şi Educaţiei sunt acestea, aş spune că evenimente recente – la cele din pandemie mă refer, când s-a văzut reacţia unei mari părţi a populaţiei manipulată de extremişti, cu discursuri provenite din zona conspiraţiilor ori din zona propagandei ruse – au dovedit că deciziile lor li se pot întoarce  împotrivă ca un bumerang, că ei, politicienii mediocri sau corupţi, dar poziţionaţi  în zonă moderată a politicii, pot fi ameninţaţi cu scoaterea din scenă de către politicieni extremişti.

Mai mult sau mai puţin. Pentru că, atâta vreme cât au acces la panoul de comandă, nu vor scăpa lucrurile din scenariul pe care şi-l conturează, pe care şi-l doresc. Nu am o formaţie care să mă recomande pentru a analiza viaţa politică, sunt filolog, dar sunt, de aproape 50 de ani, un locuitor al planetei numite România, care nu încetează să-mi ofere prilejuri de depresie.

Ce trăim azi cu AUR se înscrie, totuşi, într-o mai veche logică otrăvită a comportamentului politic şi electoral. Adesea în preajma alegerilor a apărut un partid, un pol al naţionalismului extrem la care vibrează, cu precădere, statele mici care au, la nivel de mase, de rezolvat frustrări istorice. Vă reamintesc că, la un moment dat, exista Becali pe scena politică, iar el avea consilieri, din câte îmi amintesc, din Universitatea Bucureşti.

Care, după nişte ani, când pe Gigi Becali l-au ajuns din urmă ilegalităţile comise, l-au transformat în autor de opere ştiinţifice scrise în puşcărie…

Exact. Un altul e Dan Puric; nu este în politică, dar poate condiţiona votul prin celebritatea care i-a fost construită. Nici el nu e o întâmplare. La fel cum AUR nu e o întâmplare. S-a pus umărul la aducerea lor pe scena politică. E adevărat că, aşa cum spuneţi, acest lucru se poate întoarce şi împotriva celui care a regizat.

„De peste 30 de ani se stă cu tunurile calomniei pe Humanitas”

„Doamnă, rugaţi-vă să nu fiu eu în tură dacă o să aveţi nevoie de o ambulanţă”, vă transmitea cineva nu cu mult timp în urmă…

Asta ţine de periculozitatea meseriei. Este un fragment dintr-o scrisoare pe care am primit-o după ce am refuzat un autor. Dar mai este un „fenomen editorial” care merită semnalat.

De ani de zile observ că, atunci când o personalitate culturală se implică civic, mașinăria denigrării se activează automat. Avem o lungă tradiție în acest sens. Calomniile în România se rostogolesc de-a lungul generaţiilor. Pentru mine e uluitoare această continuitate a lor. Nu cred că e cineva care să ştie să numească o instituţie şi un om mai calomniate decât editura Humanitas şi Gabriel Liiceanu.

Ar fi de menţionat că „marile calomnii” porniseră din zona unui patron de presă dovedit ulterior ca turnător la Securitate şi, suplimentar, condamnat la detenţie pentru acte de corupţie. Iar acestea au fost apoi reluate, deloc întâmplător, în cercuri aflate în legătură directă sau indirectă cu fosta Securitate, care prozeliţi în politică, în justiţie, în presă, în mediul de afaceri.

Că la început a fost Vadim, că a preluat ştafeta Voiculescu, că apoi a fost Roșca Stănescu, că acum sunt alții, fapt e că de peste 30 de ani se stă cu tunurile calomniei pe Humanitas, acest pol de promovare a valorilor democratice, această instituţie care a venit prima în România cu cărţile care ne învăţau libertatea şi modul în care să o gestionăm. Cei mai cunoscuți autori ai editurii, care au devenit totodată și vocile sonore civic ale ultimelor trei decenii, care s-au exprimat şi se exprimă public ori de câte ori ţara derapează – Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu – sunt țintele preferate ale denigrării și calomnierii. Aflăm periodic că toți sunt plagiatori, că „dețin pârghiile puterii culturale”, că nu se poate respira cultural din cauza lor, ca și cum cineva ar putea să oblige publicul să le cumpere cărțile în zeci de mii de exemplare!

Aceleaşi narative, rostite pe diferite voci….

Da, aproape că nu există brumă de originalitate faţă de discursul calomnios iniţiat în anii ’90 şi e foarte dificil să contrapui ceva, pentru că logica şi adevărul nu au sclipici, nu sunt aşa ademenitoare ca bârfa, calomnia care plac minţilor oamenilor. Mereu și mereu aceeași ,,supă reîncălzită”, cum a numit Mircea Vasilescu fenomenul.

„Implicarea civică este o datorie de bunătate”

De la înfiinţarea Humanitas, oameni care reprezintă această editură – de la fondatorul său, Gabriel Liiceanu, la autori şi editori – sunt foarte bine ancoraţi în realitatea politică, civică, se fac auziţi ca voci ale cetăţii de câte ori democraţia a fost ameninţată sau şchiopăta deja. Şi pe dumneavoastră vă văd, de ani de zile, foarte activă pe reţelele de socializare, luând atitudine faţă de teme importante ale zilei, v-am văzut şi la protestele din anii 2017-2018, ca să iau un singur punct de referinţă, mai apropiat de zilele acestea.

În opinia mea, este esenţial să se implice, altfel ar însemna că partida e pierdută. Pe de altă parte, este o datorie de bunătate. Vorbindu-ne ei sau vorbind ei în locul nostru, al celor care nu avem vocile lor, ne ajută să nu ne simţim singuri, abandonaţi, pierduţi. E o datorie cetăţenească, o datorie de bunătate, i-aș spune.

Mai este un lucru important, cu atât mai important cu cât România este deja de nişte ani în aceste structuri europene, internaţionale. Ţările civilizate, UE, SUA urmăresc şi ele ce se întâmplă, nu doar din curiozitate, ci din obligaţie. Iar dacă o ţară ca România depune toate armele şi dacă acolo nu se mai aude nicio voce, e limpede că nici sprijnul dinspre aceste ţări nu va mai veni. E foarte important să spui ce se întâmplă, pentru că nu o faci doar pentru urechile celui de aici. Să nu uităm că la proteste putea fi văzut și steagul UE, să nu uităm că la Bruxelles a fost vernisată o expoziţie cu extraordinarele fotografii de la acele proteste, și e foarte important că s-a întâmplat aşa, că a existat această vizibilitate. E important pentru că, în acest fel, ne coagulăm ca naţiuni cărora le pasă unele de altele.

După protestele la care aţi participat, aţi primit ameninţări?

Nu, doar înjurături. Și mai cunosc un tip de înjurătură. E „adorabil” când te înjură nu un autor pe care l-ai refuzat, ci unul care te-a iubit şi te-a lăudat pentru că i-ai publicat o carte sau două, iar când i-o refuzi pe a treia face pirueta la 180 de grade şi, de unde te ridicase pe soclu, dă cu tine de pământ. Am trecut şi prin experienţe din acestea.

Am avut parte de înjurături şi când, la un târg de carte, am simţit nevoia să spun ceva, să fac ceva, ca să nu mă sufoc, după ce editura cu care ne învecinam a anunțat lansarea unei cărți a lui Dan Voiculescu, comentată de Adrian Năstase, Dan Puric și încă alții; atunci mi-am dat demisia din Comitetul Director al Asociaţiei Editorilor din România. Au curs multe şi nu foarte tandre comentarii şi în marginea acelei demisii.

Dan Voiculescu şi Adrian Năstase sunt ţi autori de „opere ştiinţifice” scrise în penitenciar. Cum aţi fi reacţionat dacă, în 2016, 2017, aţi fi primit la Humanitas, spre publicare, un astfel de volum? Au fost edituri din România care publicaseră pe bandă rulantă asemenea cărţi.

Primul gând ar fi fost că cel care a trimis-o la noi nu ştie pe ce lume se află. (Râde.). Al doilea, am fi încercat să ne lămurim ce legătură există între autorul respectiv, de exemplu patron al unei echipe de fotbal, şi istorie. Ispita ar fi fost prea mare şi am fi citit cu voce tare, în comitetul editorial, două-trei pagini sau am fi admirat pozele şi ne-am fi întristat groaznic că acest lucru e posibil, iar eu aş fi avut încă o dată un prilej de a regreta enorm că nu-mi stă în puteri să fac în aşa fel încât breasla editorilor să fie una în care să se intre printr-o selecţie de bun-simţ, nimic ieșit din comun. Pentru cei care se ocupă de minţile oamenilor, publicând cărţi, nu există niciun fel de grilă de selecţie, ceea ce nu este în regulă. Ca să vinzi prăjituri, treci printr-un control, prin nişte filtre, dar tipăritul căților nu presupune niciun filtru semnificativ. Îţi iei ISBN-ul de la Biblioteca Naţională, te duci la o tipografie, te înţelegi cu tipograful, şi ai făcut cărţile. Iar publicul imatur, needucat în privinţa vieții cărţilor se zăpăcește când vede că și X, și Y sunt autori, doctori…

„Sunt unde sunt din cauza unui examen, datorită unui prieten și grație unui vot de încredere”

Conduceţi editura Humanitas de 17 ani. Domnul Gabriel Liiceanu v-a numit „Hestia, păzitoarea vetrei căminului”…

(Râde) Asta este dinainte de pandemie, când domnul Liiceanu avea senzaţia că sunt acolo zi de zi, 24 de ore din 24. Acum, s-au mai schimbat lucrurile, „Hestia” mai lucrează și de-acasă.

Dacă în privinţa acestei metafore sunt edificată, cea la care a apelat Dan C. Mihăilescu, într-o descriere pe care v-a făcut-o, şi anume „stăpâna fulgerelor”, rămâne încă un mister…

(Râde). E felul tandru-original al lui Dan C. Mihăilescu de a da de înţeles că, în pofida aparentei mele blândeţi, ascund uneori tăioase verdicte, replici. „Stăpâna fulgerelor” pentru că, da, sunt într-un fel cea care propune croiala portofoliului Humanitas. Dar croiala aceea e discutată cu echipa editorială. Deci fulgerele mele se adună într-un glob şi, după aceea, „jocul de lumini” final îl dăm împreună: Gabriel Liiceanu, coordonatorii de colecţii, echipa editorială.

Există cineva care v-a influenţat decisiv cariera, o întâlnire aşezată sub o determinare destinală, ca să îl parafrazez pe Andrei Pleşu?

Cel puţin în cazul meu, da. Sunt unde sunt din cauza unui examen, datorită unui prieten și grație unui vot de încredere. Un examen pentru un post la Universitatea din Iaşi, un examen la care am luat cea mai mare notă, dar nu am primit postul – asta e din cauza. Omul datorită căruia sunt aici a fost Mirel Cană, de la Iaşi, care, aflând despre acel concurs, mi-a spus că nu mă lasă să fac aceeași prostie pe care o făcuse el la terminarea facultății, să plec din Iași, adică – urma să mă întorc acasă, la Câmpulung Moldovenesc –, şi mi-a propus să dau un test de redactor, la Polirom, cu Silviu Lupescu. Am început așadar la Polirom, fiind încă studentă, și, după aproape zece ani, am făcut pasul de la Iaşi la Bucureşti. Aici, venind la Humanitas, ca director editorial, am primit, la 31 de ani, un nemaipomenit vot de încredere din partea lui Gabriel Liiceanu.

„Când nu am timp pentru cititul de plăcere e grav, dar remediabil”

Editorul de carte este o profesie la care, cred, multă lume priveşte cu jind. Văzută din exterior, este tentantă ideea de a merge la serviciu pentru a citi. Şi totuşi, deduc, între cititul profesionist şi cel de plăcere sunt diferenţe, nu?

Două aş spune că sunt diferenţele majore. Cel care citeşte pentru el citeşte ce îşi alege. Ca om de editură, citesc în primul rând pentru alţii: pentru autorul şi pentru cititorul pe care vreau să-i slujesc ca redactor. Prin urmare, lectura nu e una, lidia bodea de bucurie, de relaxare, ci una în care mă pun în slujba unui autor, a unui manuscris, căutând să rezolv cât mai multe dintre micile sau marile imperfecţiuni, şi, totodată, în slujba unui cititor a cărui lectură trebuie să fie de plăcere. Şi care, dacă eu scap greşeli, dacă eu ezit să nu cer lămuriri suplimentare, dacă nu propun o structurare pe capitole, dacă nu cer un cuprins mai analitic, poate fi o lectură mai puţin plăcută. Asta e meseria de redactor. Atât această meserie, cât şi cea de director editorial, de redactor-şef presupun să citeşti şi foarte multe cărţi pe care nu le publici. Nu puţine sunt cărţile pe care le poţi refuza pentru că nu cadrează cu strategia editorială, pentru că nu ai colecţie, nu ai redactor pentru un tip particular de tratat. Sunt însă şi cărţi bune până la ultima pagină, dar, când ai terminat de citit 200-300 de pagini, îți dai seama că, totuşi, nu se încheagă. Deci răspunsul este „nu”, dar tu ai citit 300 de pagini, ai investit timp şi energie pentru ceva care nu va fi publicat.

„La Humanitas, suntem felinofili”

La lecturile profesionale, am văzut că aveţi un „asistent”: Matache. Se citeşte cu mai multă linişte, cu mai mult spor având alături o pisică tolănită pe birou?

Matache zis Bandiții, trebuie precizat numele de scenă întreg!

Dacă pisica binevoieşte să stea, să toarcă, da. Dacă pisica binevoieşte să se joace, e de preferat să spun: „Lasă, beau eu o cafea mai târziu, stau peste noapte să-mi termin treaba” şi să mă joc cu pisica. Altfel, nu voi avea linişte. (Râde.)

Matache zis Bandiţii, într-o pauză de „lectură”.

E deja un club al pisicilor Humanitas: Matache, Ochişorul Denisei Comănescu, Toulouse, motanul care, povesteaţi în Insula Humanitas, se juca cu cravatele scriitorilor, am mai văzut nişte pisici prin librăriile Humanitas din ţară…

Suntem felinofili, într-adevăr. Avem două pisici foarte simpatice la Galaţi şi una la Sibiu. Cred că nu e birou în Humanitas unde să nu fie un sclav la pisici sau un stăpân de câine. Aşa se împarte lumea. (Râde.)

Domnul Liiceanu agreează ideea?

Toulouse a fost o vreme „angajatul” Humanitas, cu accept de la Gabriel Liiceanu. (Tot el l-a concediat – am suferit foarte tare – după ce i-a mușcat pe fiul său, Ștefan, și pe șoferul editurii, Fernando.) Dar dl Liiceanu are, la rândul său, o slăbiciune pentru pisicile din Cotroceni, despre care îl tot îndemn să scrie măcar o mică povestioară. Spre deosebire de Mircea Ivănescu, care-și boteza pisicile cu nume culte, shakespeariene (Rosenkranz, Guildenstern), el preferă nume „de personalitate”: Prințesa Coco, Belzebut, Trompea, Fornăilă, Paganini, Coate-Goale, Sfioasa – sunt câteva dintre pisicile despre care ne mai povesteşte uneori. La ele acasă, desigur, au alte nume, dar, intrând în raza privirii dlui Liiceanu, au primit şi un al doilea „botez”. Pe un motan roșcat din vecini l-a botezat Băsescu. Pe un pisoi cu gâtul extrem de mobil l-a botezat Girofar.

Prinţesa Coco de Cotroceni

Pentru lectura de plăcere vă rămâne timp?

Când nu am timp pentru cititul de plăcere e grav, dar remediabil, până la urmă. Mai grav e că de prea multe ori, de tot mai multe ori în ultima vreme, ceea ce trăim în vecinătatea noastră geografică se infiltrează ca o otravă în liniștea de care am nevoie ca să mă pot bucura așa cum se cuvine de o carte bună.

Există şi un autor la care vă reîntoarceţi periodic?

Am o dependenţă primejdioasă de Craii de Curtea-Veche. Fie că recitesc eu cartea, fie că mă bucur să-l ascult pe Andrei Pleșu citind-o pe un audiobook, întoarcerea la Craii… e obligatorie pentru mine. O mare slăbiciune, trebuie să mărturisesc, am şi pentru Levantul, pe care, dacă l-aş cunoaşte pe de rost, aş putea pleca pe o insulă pustie și fără să-mi iau cartea aceea din faimoasa întrebare – ce carte ați lua cu dumneavoastră dacă…

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.