Decembrie 2017. Regele Mihai se întoarce definitiv în ţara pe care a iubit-o, dar din care, într-un alt decembrie, cu 70 de ani înainte, fusese alungat de comuniştii care furaseră puterea şi îngenuncheaseră ţara pentru aproape jumătate de veac.

Existenţa pământeană a Regelui Mihai se încheie în 16 decembrie. Ziua când, în urmă cu 28 de ani, în România izbucnea Revoluţia anticomunistă, când românii ieşiseră în stradă pentru a da jos regimul totalitar care, cu 42 de ani în urmă, tot într-un decembrie, îl alungase din ţară pe Regele Mihai, forţându-i mizerabil abdicarea. O revoluţie confiscată, câteva zile mai târziu, de exponenţi ai exact hulitului şi dărâmatului regim comunist. Democraţia post-decembristă în România începea, aşadar, cu stângul…

Imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim, în frunte cu Ion Iliescu – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său.

Un regim care a început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi din 22 până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în sfântă zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni).

Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie – 12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990.

Un regim care, agăţându-se de putere, a recurs la o duplicitară retorică democratică, la propagandă şi manipulare ordinară a opiniei publice, discreditând partide istorice, reprezentanţi ori susţinători ai acestora.

Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, consolidat aproape, iată, indestructibil, care a dictat o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist. Şi care a reuşit, prin mecanismul creat, să ascundă secrete cu care, în Decembrie 1989, am ieşit din comunism; o dovadă este cursul Dosarului Revoluţiei, nefinalizat nici după aproape 28 de ani.

Un regim care – urmând linia trasată de precursorii săi (neoficiali şi nerecunoscuţi ca atare), în 1947 –, l-a alungat pe Regele Mihai din ţara pe care a iubit-o şi în care a încercat să se întoarcă, în 1990, după aproape 43 de ani de exil. Un regim care apoi l-a hăituit încă şapte ani după aceea, fugărindu-l prin ţară şi pe aeroporturi, ca pe un infractor, şi interzicându-i să pună piciorul în propria patrie.

Un regim al cărui exponent principal este Ion Iliescu. Fostul preşedinte se declară, acum, “trist” în faţa veştii încetării din viaţă nu a Regelui Mihai, ci „a fostului suveran al României, Mihai I”. Recunoaşte că acesta şi-a făcut datoria „cu onoare”, că a luat decizii determinante pentru viitorul ţării, în condiţii dintre cele mai dificile, că a dovedit un „exemplar patriotism în anii grei ai exilului” şi că, revenit în ţară, după Decembrie 1989, trecând peste „dezamăgiri şi momente dificile”, a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană şi euroatlantică. Dar dl Iliescu, cel care a condus regimul ce a luat decizii mizerabile, indelebile în ceea ce-l priveşte pe Rege, nu a găsit de cuviinţă, nici măcar acum, să-i ceară iertare pentru “dezamăgirile şi momentele dificile” pe care, cinic, le invocă şi al căror actant a fost, pentru umilinţa la care l-a supus, pentru răul pe care i l-a făcut, după 1989, pentru suferinţa pe care i-a prelungit-o.

În acest decembrie, Regele Mihai se întoarce acasă. Şi va rămâne pentru totdeauna aici, în ţara pe care a iubit-o, dar din care, într-un alt decembrie, 1947, fusese alungat de comuniştii care furaseră puterea şi o îngenuncheaseră pentru aproape jumătate de veac. Şi din care, tot într-un decembrie, 1990, fusese alungat de neocomuniştii care confiscaseră Revoluţia unui alt decembrie, 1989.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.