Guvernaţi după principiul „O să ne descurcăm”

Melania-CInceaTrăim într-o lume în care clasa politică a impus ca motto-uri „Ne descurcăm noi”, „Las’ că-i bine”, „Şi care-i problema?”. Într-o lume în care meritocraţia şi corectitudinea nu au nicio şansă în faţa banului şi a interesului de clan. Într-o lume în care partidele ne livrează în funcţii de conducere prea mulţi indivizi puşi pe rapt şi prea multe nulităţi patentate – oameni care nu au nimic de-a face cu domeniul pe care sunt puşi să-l conducă, oameni care nu au nicio zi de experienţă în ministerul sau instituţia care li se dă pe mână şi care, din acest motiv, ajung marionetele sforarilor de partid.

 

Sub auspiciile lui „Ne descurcăm noi” s-a încheiat şi întâlnirea de la Palatul Cotroceni, unde preşedintele Traian Băsescu a solicitat o discuţie lămuritoare cu reprezentanţii Executivului, pe tema Legii privind reducerea CAS la angajator. O lege cu efecte majore şi pe termen lung asupra bugetului, pe care Parlamentul a votat-o fără nicio opunere şi pe care i-a trimis-o spre promulgare. Nedumerirea preşedintelui a vizat provenienţa veniturilor suplimentare, de aproape cinci miliarde de lei, care să acopere acest deficit produs la buget în momentul intrării în vigoare a legii. „Am făcut studiu”, a îngăimat ministrul Finanţelor, Ioana Petrescu, prezentă la întâlnire alături de premierul Victor Ponta. „Daţi-mi-l şi mie…”, spune şeful statului – cel care, promulgând o lege, îşi asumă responsabilitatea pentru o lege bună sau proastă. A urmat o pauză, apoi nişte argumente pur teoretice combinate cu mesaje de natură electorală. Traian Băsescu insistă: „Doamnă, daţi-mi şi mie studiul”. Moment în care ministrul Finanţelor se uită la şeful său, Victor Ponta, aşteptând, nu se ştie ce: răspunsul salvator sau doar un gest de încuviinţare din partea acestuia pentru a-i furniza preşedintelui calculele care au stat la baza redactării de către Guvern a acestui proiect de lege. Urmează un alt moment de tăcere. Traian Băsescu avertizează: „Riscaţi să rămâneţi cu nişte dezechilibre foarte mari, să scoateţi, din nou, ţara de pe traseul ei”. Discuţia se încheie cu răspunsul plictisit al primului-ministru: „O să ne descurcăm”… Un răspuns care nu trădează doar antipatia lui Victor Ponta faţă de Traian Băsescu. Trădează iresponsabilitate. Cum să conduci o ţară pe principiul „O să ne descurcăm noi”?

După acelaşi principiu par să se fi ghidat şi parlamentarii – şi cei de la Putere, şi cei din Opoziţie – când au votat legea. În Senat, acest proiect a trecut cu 109 voturi „pentru”, o abţinere şi niciun vot „împotrivă”. Iar la Camera Deputaţilor, cu 304 voturi „pentru”, zero abţineri şi zero voturi „împotrivă”, fiind cerută chiar devansarea intrării în vigoare a legii, de la 1 octombrie la 1 august. Niciunul nu şi-a pus, oficial, întrebarea pe care şi-a pus-o, câteva zile mai târziu şeful statului, privind sustenabilitatea acestei măsuri. Cât a fost aici populism? Cât superficialitate? Cât incompetenţă? Cât interes propriu – dacă ne gândim că mulţi au afaceri şi sunt direct interesaţi de o diminuare a poverii fiscale? Deşi asta nu scuză ignorarea calculelor ce vizează stabilitatea fiscal-bugetară a ţării. Au fost voci care, ulterior, au invocat imposibilitatea Parlamentului de a verifica argumentele aduse de Guvern într-un proiect de lege. Jumătate de adevăr. Parlamentarii au posibilitatea de a nu vota o lege atunci când au semne de întrebare în privinţa ei.

E o parte a lumii în care meritocraţia şi corectitudinea nu au nicio şansă în faţa banului şi a interesului de clan. Şi nu se va schimba nimic până când nu va fi modificată Legea finanţării partide­lor, până când prioritatea pe funcţii politice şi pe locurile eligibile în Parlament nu va fi dată – exclusiv, nu inclusiv – de meritocraţie, şi nu de ban. Până atunci, Statul va fi ţinut captiv în mâinile găştilor şi ale clientelei de partid.

De cele mai multe ori, compromisul începe chiar în mo­men­tul în care partidele dau funcţii sau undă verde pentru ca un candidat să aibă drep­tul să intre în competiţia electorală ori pe lista celor propuşi a fi numiţi în înalte dem­nităţi de stat, ţinând cont nu de criterii de integritate şi profesionalism, ci de banii pri­miţi de la pretendentul X. Ori, indirect, de la susţinătorul lui fin­an­ciar. Şi dacă aceste pretenţii ar fi avansate doar din orgoliu, ar fi (puţin mai) bine, pen­tru că s-ar vorbi doar despre o lipsă de profesionalism. Ar fi, însă, o do­vadă de naivitate să credem că miza unora care var­să sute de mii de euro la partid ori î­n­tr-o campanie electorală este orgoliul per­sonal sau remuneraţia asigurată de o func­ţie de conducere într-o instituţie a statu­lui ori leafa de parlamentar. Cumulate pe pa­tru ani, aceste venituri nu acoperă in­vestiţia. Vi­zate, în astfel de cazuri, sunt nu funcţiile, care sunt de faţadă, pentru spo­rirea influenţei, ci afacerile ori rezol­varea de probleme sensibile, ce pot fi fă­cu­te prin intermediul lor. Dovadă stau mul­tele acte de corupţie comise după ajun­ge­rea la putere şi primirea de contracte în cadrul unor licitaţii trucate ori al unor proceduri fără licitaţie, cu preţuri net superioare celui real.

Corupţii furnizaţi de partide s-ar putea da victime chiar ale sistemului din care fac parte. Dar nu sunt. Pentru că e un sistem a cărui patologie o întreţin, un sistem pe care ei înşişi l-au creat şi l-au consolidat, cu bună ştiinţă şi deloc dezinteresat. Aşa au ajuns partidele să depindă de câţiva mari sponsori care îşi revendică rolul de pa­troni, de păpuşari, de baroni. Aşa s-a ajuns la sabotarea justiţiei, făcută de nu­me grele ale puterii şi de cercurile lor de interese şi de susţinere financiară. Aşa s-a ajuns la încălcarea legii, a Constituţiei, pen­tru interesele meschine ale câtorva po­liticieni. Aşa s-a ajuns la tot mai agresive conjuraţii ale imoralilor, învinuiţilor, in­culpaţilor şi penalilor. Aşa s-a ajuns la re­volte ale baronilor cu grave probleme de in­tegritate, care pretind imunitate în schimbul banilor vărsaţi la gaşca de par­tid. Aşa s-a ajuns la „marţea neagră“. Aşa ajung captive în mâinile găştilor şi ale cli­en­telei de partid instituţii ale statului. Şi aşa vor rămâne lucrurile până când nu va fi modificată Legea finanţării partide­lor, până când prioritatea pe locurile eligibile în Parlamentşi pe funcţii politice nu va fi dată de meritocraţie, ci de ban.

Sigur, între incompetenţi numiţi în funcţii de conducere şi şantajabili sau corupţi promovaţi în funcţii de conducere ori pe locuri eligibile trebuie trasă o linie de demarcaţie. Au, însă, ceva în comun. Pe de o parte, apartenenţa la o lume în care clasa politică a impus ca motto-uri „Ne descurcăm noi”, „Las’ că-i bine”, „Şi care-i problema?”, o lume în care meritocraţia şi corectitudinea nu au nicio şansă în faţa banului şi a interesului de clan, o lume în care partidele ne livrează în funcţii de conducere prea multe nulităţi patentate  şi prea mulţi indivizi puşi pe rapt. Iar pe de altă parte, contribuţia la întreţinerea acestui sistem. Excepţii există, sigur, dar sunt puţine.

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS