Getta Neumann. Foto: Călin Piescu

Ernest Neumann a fost cel mai longeviv rabin al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, pe care a condus-o mai mult de 60 de ani, timp în care s-a ocupat şi de păstrarea memoriei evreilor din Banat. După moartea acestuia, memoria Comunităţii Evreieşti din Timişoara este păstrată de fiica sa, Getta Neumann, stabilită la Geneva: editează o revistă, a publicat cărţi, a înfiinţat Muzeul virtual al evreilor din Timişoara, a contribuit la realizarea site-ului Poveştile sinagogilor.

În interviul la care am invitat-o, Getta Neumann vorbeşte despre tatăl său, Ernest Neumann, şi drumul prin viaţă urmat de acesta. Despre familia maternă, nimicită la Auschwitz, şi durerea tăcută dusă o viaţă de mama ei, Edit, dar şi despre Holocaust ca traumă transgeneraţională. Despre motivul pentru care familia părinţii săi nu au putut pleca în Israel într-o perioadă în care statul român vindea evrei, despre despărţiri impuse de regimul comunist. Despre dezrădăcinare şi întoarcerea în Timişoara copilăriei sale, cu Sinagoga din Fabric care i-a fost a doua casă. Despre o resurecţie a antisemitismul, după 7 octombrie, şi valurile de ură şi intoleranţă revărsate în chiar democraţia Occidentului.

„După moartea tatălui mei, am simțit nevoia să rămân conectată cu comunitatea evreiască din Timişoara”

CV Getta Neumann

S-a născut la Timișoara, fiind fiica lui Edit și a lui Ernest Neumann, prim-rabin, timp de peste 60 de ani, al Comunităţii Evreieşti din Timişoara.

A absolvit Facultatea de Filologie, Secția engleză-română, la Universitatea de Vest din Timiâșoara, și Secția franceză la RWTH Aachen.

În prezent locuiește în Elveția, la Geneva.

A publicat volumele Destine evreiești la Timișoara: Portretul comunității din perioada interbelică până azi, Hasefer, București, 2014, Pe urmele Timişoarei evreieşti (Humanitas, 2023) și articole legate de istoria și cultura evreilor. Redactează publicație online Timişoara iudaică cu mărturii, memorii, lucrări literare și documentare legate de viața evreilor timișoreni. A contribuit la crearea Muzeului Virtual al Evreilor din Timișoara și a platformei online Poveștile sinagogilor.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Doamnă Getta Neumann, în perioada în care tatăl dumneavoastră, Ernest Neumann, a fost rabin al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, o ocupaţie a fost aceea de a păstra memoria evreilor, el fiind şi autorul unui volum dedicat istoriei evreilor din Banat. La rândul dumneavoastră duceţi mai departe memoria Comunităţii Evreieşti din Timişoara printr-o serie de proiecte remarcabile: editaţi o revistă, aţi înfiinţat Muzeul virtual al evreilor, aţi contribuit la realizarea site-ului poveştilesinagogilor.ro, aveţi mai multe cărţi publicate, v-aţi implicat în lucrările de întreţinere a Cimitirului evreiesc din Timişoara. Ce şi când a declanşat dorinţa de a continua ceea ce a făcut tatăl dumneavoastră,  de a vă dedica acestor proiecte de recuperare, de păstrare a memoriei evreilor din Timişoara?

Pierderea tatălui meu a fost momentul declanşator. Până atunci, el a fost cel care a condus şi a reprezentat comunitatea, eu eram fiica lui, legată, desigur, prin mii de amintiri de viața comunitară, dar fără vreun rol în desfăşurarea ei. După moartea lui, am simțit nevoia să rămân conectată şi să fiu de ajutor.

Am lansat atunci un apel în cercul meu de prieteni, rugându-i să contribuie la finanțarea întreținerii cimitirului. Prietena mea Irina Stern, stabilită la Toronto, a creat o pagină web, prin care informam despre acțiune, iar Paul Weinberg, un prieten din tinerețe, a organizat lucrările. Cercul s-a lărgit la mai bine de 1000 de persoane, dintre care multe ne-au trimis amintiri, documente şi fotografii despre viața lor la Timişoara. Am avut întâlniri la Haifa şi la Timişoara. Am adunat un material bogat, pe care trebuia să-l transmit. În această perioadă m-am împrietenit cu Smaranda Vultur care m-a îndemnat să îi urmez exemplul şi să realizez interviuri cu foşti şi actuali evrei timişoreni. Aşa a luat naştere volumul Destine evreieşti la Timişoara, publicat în 2014, la care a contribuit şi Smaranda cu două interviuri. Din acel moment am înțeles mai limpede ce pot să mai fac pentru a transmite memoria evreilor din Timişoara. Am realizat ghidul, muzeul virtual, un studiu despre Liceul Israelit şi altele, dar mai am câteva obiective. Sper să duc la bun sfârşit măcar o parte dintre ele.

Rabinul Ernest Neumann alături de nepotul său, Daniel Klein. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„Tata era un om însuflețit de idealul dreptății”

Ernest Neumann a rămas în memoria colectivă ca fiind cel mai longeviv rabin al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, funcţie pe care a avut-o timp de peste 60 de ani, şi un om erudit şi poliglot. Cum a ajuns copilul plecat dintr-un sat bihorean, dintr-o familie de mijloc, student şi doctorand la Budapesta, în anii ’30, apoi, după nişte ani, rabin la Timişoara?

Tata a crescut într-o familie ortodoxă, adică tradiționalistă. La vârsta de patru ani, a mers la heder, şcoala evreiască, a învățat să citească şi să scrie ebraica, purta kipa şi avea perciuni. Povestea că un frizer, antisemit sau, poate, doar pus pe glume proaste, i-a tăiat perciunii, iar el, băiețel, s-a întors acasă plângând. În anii de şcoală, mai întâi la Oradea, apoi la Beiuş, părinții lui au insistat să continue studiul Bibliei. Era pătruns de cultura şi tradiția iudaică.

În tinereţe – am citit undeva –, visase însă să devină avocat. Ce i-a schimbat drumul?

Tata era un om însuflețit de idealul dreptății şi era cucerit de ideea de a apăra oameni acuzați pe nedrept. Planul lui era să studieze dreptul la Cluj. În anii 1930 însă, la universitatea din Cluj au fost numeroase incidente antisemite, în care studenții evrei au fost bătuți şi umiliți. Știm că şi la Politehnica din Timişoara, legea nescrisă era că studenții evrei nu îşi aveau locul acolo. Mi s-a povestit un caz, în care un tânăr evreu a avut curajul să se înscrie totuşi la Politehnică şi a fost bătut într-un aşa hal, încât a ajuns la spital. De aceea, evreii timişoreni mergeau să studieze ingineria la Praga.

Aşa a ajuns şi tata la Budapesta, unde, la îndemnul unchiului său din Oradea, şi-a schimbat opţiunea şi s-a înscris la seminarul rabinic. Pe undeva, a fost o trecere firească de la a fi avocat la profesia de rabin – conducător spiritual şi apărător al unei comunității. Din spusele lui, am înțeles că şi-a descoperit vocația treptat: mai întâi când l-a ascultat pe rabinul Lipót Kecskeméti, din Oradea, apoi, în ianuarie 1941, după pogromul oribil de la Bucureşti, pe rabinul Alexandru Safran, insuflând curaj şi alinare congregației. În cele din urmă, experiența anilor 1941-1944 la Timişoara i-a întărit şi i-a confirmat pe deplin chemarea.

Tata a intrat în funcție ca rabin şi profesor în 1941, într-o perioadă cumplit de grea, când măsurile antievreieşti se abăteau ca grindina, iar amenințarea deportării plana asupra comunității. Tânăr, dinamic şi sensibil, el mergea din casă în casă să încurajeze, să sfătuiască şi să aducă sprijin moral. A ajuns să cunoască pe fiecare în parte, să participe la viața fiecăruia, să fie aproape de fiecare la bucurii si la griji. Asta a continuat să facă pe tot parcursul vieţii.

Rabinul Ernest Neumann alături de nepotul său, Daniel Klein. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„Nu suporta gândul că ar putea întrista pe cineva”

Ca părinte, cum v-a rămas în amintire?

Luminos şi iubitor. M-a purtat pe umeri, a împins căruciorul cu mine, apoi, 30 de ani mai târziu, cu nepotul lui, Daniel. Ne-a transmis multe din ce ştia: povestea, îndruma, ne urmărea fiecare pas, cu dorința de a ne netezi drumul. Rolul lui nu era doar de dascăl şi ocrotitor, ci şi de partener de joacă. Plăcerea jocului făcea parte din firea lui, nu era nimic forțat. S-a jucat cu mine, apoi cu nepotul lui – fotbal, ping-pong – cu toate că avea un handicap fizic.

Cred ca ceea ce l-a deosebit a fost capacitatea lui de a iubi oamenii şi de a se bucura. Radia bucurie când întâlnea oameni, îşi iubea colaboratorii şi elevii, iubea copiii şi vorbea cu ei de la egal la egal. Savura o felie de pepene şi se extazia în fața unui cireş înflorit. Avea o lumină intensă care cucerea pe cei din jur. “Avea farmec”, mi-a spus odată cineva din afara comunității. Îi aud şi acum vocea, râsul, îi simt mângâierea.

Care este cea mai preţioasă lecţie pe care aţi învăţat-o de la tatăl dumneavoastră?

Motto-ul lui era să învățăm, să muncim şi să fim utili – să contribuim şi să participăm la viața cetății. Observ că vorbesc la plural, în numele meu şi al fiului meu, probabil pentru că, până la ultima lui suflare, ne-am simțit amândoi ocrotiți de el. A fost un om bun, un mensch – o spunem noi, dar şi toţi cei care l-au cunoscut. La orice apel răspundea pozitiv şi nu-şi cruța niciodată forțele, când era vorba să ajute. Nu voia să supere pe nimeni. Dacă se întâmpla, rar, să nu fie binedispus, se simțea vinovat, pentru că nu suporta gândul că ar putea întrista pe cineva.

Getta Neumann alături de mama sa, Edit Neumann. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„Mama mi-a spus odată că îi e ruşine că a supraviețuit”

Mama dumneavoastră, Edit – având numele Fuchs înainte de căsătorie – a fost o supravieţuitoare a Holocaustului. Dar acolo şi-a pierdut familia…

Da, pe mama ei, Sara, pe tatăl său, Eugen, doi fraţi, Moişi, care era avocat, şi Hermann, care avea 18 ani şi era elev. Tot acolo a murit şi Ottika, băiețelul surorii ei, care avea nouă ani.

Ce, cât din tragedia pe care a trăit-o la Auschwitz v-a povestit?

Mama nu a povestit mai nimic. Nu a vrut. Mi-a spus odată că îi e ruşine că a supraviețuit, pentru că “am fost ca animalele”. Această frază mi-a rămas întipărită şi mă doare şi astăzi. Refuz să o văd pe mama umilită, tratată ca un animal. Animale au fost naziştii.

Mi-a spus că atunci când ea şi prietenele ei din Sighet au fost obligate să se dezbrace şi au fost rase pe cap, nu s-au mai recunoscut. Nimic despre foame, mizerie sau bătaie – a vrut să mă cruțe. Am rămas doar cu mici anecdote de la ea, care arătau că omenia nu dispăruse cu totul. De exemplu, în fabrica de muniții lângă Leverkusen, unde femeile apte de muncă au fost trimise de la Auschwitz, ele lucrau alături de femei germane. Una dintre ele le aducea din când în când câte o bucată de pâine, deşi şi ea trăia în lipsuri.

Îmi povestise, râzând, şi un episod de după eliberare. Când au ajuns la Budapesta, femeile au fost întâmpinate cu prăjituri şi tort. “Iar noi nu voiam decât o bucată de pâine şi o pereche de chiloți!”, mi-a spus, iar eu rămâneam mută de mirare că e în stare să se amuze.

Avea un umor cald, iubea viața şi oamenii, dar uneori simțeam cum încremenea, copleşită de o tristețe de plumb, de amărăciune.

Aveţi în familie şi alte victime ale Holocaustului?

Familia din partea lui tata, din câte ştiu, nu a suferit pierderi. Soțul meu, Albert Herzfeld, avea trei ani când Belgia a fost ocupată de Germania hitleristă. Împreună cu sora lui mai mare au fost primiţi, cu identitate falsă, într-un orfelinat catolic. Directoarea acestui institut şi-a riscat viața pentru a salva copii evrei şi, mai târziu, a primit medalia Drept între Popoare, acordată de Yad Vashem. Membri ai familiei Herzfeld din Polonia au pierit în lagărul de exterminare de la Belzec.

Edit Neumann alături de nepotul său, Daniel Klein. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„Am sentimentul că am ştiut dintotdeauna tragedia poporului meu”

 Holocaustul este o traumă transgeneraţională. Aţi fost vreodată Auschwitz?

Nu am fost la Auschwitz şi nici nu am de gând să merg. Părinții mei au fost acolo, iar pentru mama a fost o experiență devastatoare. Cunosc istoria Holocaustului, ştiu ce a însemnat pentru familia mea, pentru evrei şi pentru omenire. Nu a fost un moment anume, când mi s-a dezvăluit tragedia poporului meu, eu am sentimentul că am ştiut-o dintotdeauna.

Sunt conştientă că existența e fragilă şi că suntem vulnerabili, poate de aceea am dezvoltat un al şaselea simț pentru a depista manifestări antisemite. Cred că un pelerinaj la Auschwitz nu ar face decât să aducă în mine, în prim-plan, trauma Holocaustului. Nu vreau ca ea să-mi domine viața.

Cât din arborele genealogic îl cunoaşteţi, până la ce an – şi pe linie maternă, şi paternă?

Nu ajung mai departe de bunici. M-aş fi bucurat să aflu câte ceva despre strămoşii mei, dar fără să fac eforturi speciale. Am căutat în treacăt pe site-ul Geni, am făcut şi un test ADN din curiozitate şi am “aflat” că sunt evreică şi s-ar putea să am rude pe undeva. Tema asta nu mă preocupă. Nu caut rude de care nu mă leagă decât nişte gene comune. Deci nu caut nici pe verticală, nici pe orizontală persoane cu care împărtăşesc ceva pe plan genetic, dar nu şi o experiență comună.

„Sinagoga din Fabric era un al doilea cămin”

„Pentru mine, Sinagoga din Fabric e cea mai frumoasă”, aţi spus la un moment dat. Care e amintirea care vă revine când vă gândiţi, când vorbiţi despre aceasta?

Sinagoga din Fabric este o reuşită arhitecturală splendidă, situată lângă un parc. Pentru mine era un loc de întâlnire, un al doilea cămin. Mă simțeam în familie. Îmi dădea un sentiment de apartenență. Totul mi se părea frumos şi bun – prin părinții mei, prin cei mulți pe care îi cunoşteam şi care mă cunoşteau, prin atmosfera serviciului religios. Cuvântarea lui tata, cantorul şi corul, acompaniați la orgă, ritualul în sine creau o ambianță deosebită, caldă şi solemnă în acelaşi timp.

Unde aţi locuit în Timişoara? Tot în Fabric?

Da. Am locuit în Piața Petru Rareş nr. 2, unde, luni întregi, stateau căruțele cu coviltir ale țiganilor. La câțiva paşi erau sinagoga sefardă şi cea ortodoxă, iar pe strada Zăvoi, pe vremuri Tandler utca, se înşiruiau mici magazine şi ateliere evreieşti. Era un ştetl în miniatură care s-a golit de evrei, în majoritate ortodocşi, deja în anii 1950.

Getta Neumann. Foto: Arhivă personală

„Cine era informat despre ce se întâmpla în lume încerca să plece, chiar cu riscul vieţii”

Aţi fost extrem de legată sufleteşte şi de părinţii dumneavoastră, şi de Timişoara natală. Şi, totuşi, aţi plecat. Era jumătatea anilor ’70. De ce? Şi de ce Occident, şi nu Israel?

Cine era informat despre ce se întâmpla în lume încerca să plece, chiar cu riscul vieții, ca să scape din universul comunist. Unii au trecut Dunărea înot ca să ajungă în Occident, unii s-au înecat, au fost împuşcați sau închişi. Evreii au avut şansa – dacă o pot numi aşa – că s-a plătit pentru ei, au fost vânduți de statul român. Privită astăzi, când granițele sunt deschise şi se poate circula liber, această “afacere” pare sordidă. Și chiar şi este. Doar că, în contextul de atunci, ea ne oferea perspectiva unei vieți mai bune şi în libertate. De ce în Occident, şi nu în Israel? A fost o decizie grea şi o cale excludea pe cealaltă.

Bunicii paterni, Wilhelm şi Berta Neumann, înţeleg, au plecat în Israel în anii ’50. Cum se face că nu au plecat şi părinţii dumneavoastră?

Părinții mei au depus cererea de plecare odată cu bunicii mei paterni, care au plecat în Israel. Câteva luni mai târziu a coborât cortina şi noi am rămas blocați. Mereu au fost valuri de emigrare, întrerupte de ani lungi de stagnare, când emigrarea devenea imposibilă. Multe familii “şedeau pe lăzi”, aşa cum se spunea pe atunci, ani de zile, pentru că lichidaseră tot ce aveau, rămăseseră fără serviciu, şi aveau doar lăzile pregătite pentru plecare.

Pe bunici, spuneţi, nu i-aţi văzut, timp de 20 de ani, iar când i-aţi reîntâlnit, i-aţi găsit bolnavi, într-un azil. V-a interzis regimul comunist o reîntâlnire cu ei, o revenire a lor în ţară?

Era foarte dificil să pleci din țară, chiar şi în țări socialiste. De exemplu, am vrut să fac o excursie la Soci, în Uniunea Sovietică, şi am fost refuzată. Am fost însă printre primii din oraş care au primit permisiunea să facă o excursie în Israel. Cu pile, desigur. Am avut doi ani când au plecat bunicii, i-am revăzut după mai bine de 20 de ani. Am crescut fără bunici, unchi şi mătuşi, am fost doar noi trei, părinții şi cu mine.

Getta Neumann, tatăl său, Ernest Neumann, şi fiul, Daniel Klein. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„S-a revărsat o ură aproape atavică, viscerală, împotriva evreilor”

În anii dinaintea plecării din ţară v-aţi confruntat cu atacuri antisemitism la Timişoara?

M-am simțit bine la Timişoara. În ciuda şicanelor şi greutăților în regimul comunist, am avut o copilărie şi o tinerețe fericită. Am avut prieteni, evrei si neevrei. În mod paradoxal, ne simțeam liberi în mijlocul unui sistem represiv. Eram între noi, gândeam cam la fel, făceam rost pe ascuns de reviste şi cărți din străinătate, povesteam bancuri politice, filosofam, visam să emigrăm. Eram tineri şi frumoşi, dansam la “jururi”, la petreceri ba la unul, ba la altul, bani de restaurant nu avea niciunul, şi flirtam sub teii în floare şi pe malul Begăi. Nu mergeam la Londra sau Paris, mergeam la Șag, la Semenic, la Eforie.

Din partea colegilor şi a profesorilor, nu m-am lovit de antisemitism. Totuşi, când am sperat să fiu reținută la facultate ca asistentă, fiind şefă de promoție, acest lucru nu s-a întâmplat, probabil pentru că eram evreică.

Dar în Europa, în anii de când sunteţi plecată?

Când am emigrat în Germania în 1974, nu era la modă să fii antisemit. Totuşi, aveam grijă să-mi pun interlocutorii în gardă, divulgând la timp apartenența mea. În Elveția, sentimentele antisemite erau mai puțin inhibate şi am fost martoră la câteva ieşiri neplăcute.

Simţiţi că s-a schimbat ceva, în ţară, în Occident, în ultimii ani?

7 octombrie 2023 a fost un moment seismic, care a bulversat totul. A fost un şoc teribil. Măcelul comis de Hamas şi, ca ripostă, războiul împotriva organizației teroriste în Gaza au declanşat un tsunami de simpatie pentru palestinieni, care a degenerat în demonstrații cu sloganul Free Palestine from the river to the sea, care implică anihilarea statului evreiesc şi incită, direct sau indirect, la violență împotriva evreilor şi instituțiilor evreieşti. S-a revărsat o ură aproape atavică, viscerală, împotriva evreilor.

Este o perioadă extrem de dificilă. În orice direcție mă uit, mi se strânge inima: dacă privesc spre Orientul Apropiat, sufăr pentru cei care cad în lupte, pentru victimele civile de ambele părți şi sunt alături de cei care demonstrează pentru apărarea sistemului judiciar israelian şi împotriva rasismului şi violenței. Iar când privesc spre Occident, mă înspăimântă expresiile de ură şi intoleranță. Tatăl meu cita adesea din Biblie un verset care s-a potrivit de multe ori în istoria evreilor: “Du-te, poporul meu, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!” Iarăşi? De câte ori încă va trebui să ne ascundem, să aplecăm capul?

O mare consolare pentru mine este faptul că la Timişoara am putut răsufla uşurată, într-o atmosferă de normalitate. Tururi ghidate şi evenimente culturale pe teme evreieşti au loc în continuare şi atrag multă lume. Cunosc pe mulți care se dedică conservării şi transmiterii patrimoniului evreiesc. Pe 21 octombrie am susținut o conferință despre viața evreilor timişoreni la Sinagoga din Cetate, unde a venit multă lume – oameni care pur şi simplu au dorit să afle mai multe despre evreii timişoreni.

Edit, Getta şi Ernest Neumann. Foto: Arhivă personală Getta Neumann

„La Timişoara, primul meu drum este la cimitir”
„Odată dezrădăcinat, nu mai eşti acasă niciunde”, spuneaţi într-un interviu. Sentimentul acesta de dezrădăcinare nu vă părăseşte nici când vă întoarceţi la Timişoara? De fapt, ce mai înseamnă acest oraş pentru dumneavoastră?

Mă simt “ca acasă” la Timişoara, Geneva, Londra şi Tel Aviv, dar cred că este un sentiment împărtăşit de mulți dintre noi, în lumea aceasta globalizată. Iubesc Timişoara şi sunt mereu surprinsă de noutăți: de construcții, de renovări, de vitalitatea formidabilă. Mi se pare că oamenii zâmbesc mai mult aici şi ştiu să se bucure de viață. Am prieteni buni şi interesanți, cu care am afinități profunde şi un trecut comun.

Primul meu drum este la cimitir – un loc al reculegerii şi al întâlnirii cu ai mei, cu prieteni dragi, cu oameni deosebiți şi poveştile lor. Savurez plimbările prin parcuri, pe străzile bine cunoscute, revăd clădirile, sinagogile si bisericile. Știu unde se găseşte cel mai delicios cozonac cu nucă şi care sunt restaurantele cu cele mai gustoase ciorbe, peşte, zacuscă, papanaşi şi clătite.

Și, cum spune Robert Frost într-o poezie celebră, I have promises to keep – aş dori să mai contribui cu câte ceva la păstrarea patrimoniului evreiesc al oraşului.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.