Regizorul Tudor Giurgiu: „Am simţit că filmul «De ce eu?» poate descătuşa”

Tudor Giurgiu (2) Foto Ligia HutuToţi cei care încearcă din interior să lupte cu un sistem asfixiant sfârşesc inevitabil prin a fi înghiţiţi, izolaţi, sfâşiaţi în bucăţi…” Sunt cuvinte scrise pe un blog înfiinţat în memoria procurorului Cristian Panait, dar ar putea fi şi motto al celui mai recent film al lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”, o poveste inspirată din destinul tragic al tânărului procuror Cristian Panait.

La proiecţia oficială, de la Timişoara, care a avut loc în 3 martie, alături de o parte a echipei „De ce eu?” a fost prezent şi Tudor Giurgiu. Cu care am avut un dialog despre film, despre motivaţia care a stat la baza realizării lui, despre ecourile stârnite, despre valurile sociale pe care le-a făcut deja, dar şi despre aşteptările pe care Tudor Giurgiu le are de la acesta.

 

„La început, filmul a fost un demers de «exorcizare»”

Domnule Giurgiu, întâi de toate, felicitări pentru realizarea acestui film.

Mulţumesc.


În noiembrie anul trecut, când am văzut versiunea de lucru a filmului, m-a impresionat profund şi m-a pus pe gânduri – era perioada aceea în care reîntoarcerea într-o Românie a anului 2002 părea nu doar iminentă, ci imposibil de evitat…

Când aţi luat decizia de a realiza acest film?

Decizia cred că a venit undeva în toamna anului 2007. Iniţial, o mică documentare făcusem în 2002, când s-a sinucis Cristian Panait. A fost un caz care m-a mişcat foarte tare. Dar, atunci, nu credeam că o să ajung să fac un film. La finalul lui 2007, încercam să-mi caut subiecte pentru un film – era după doi ani petrecuţi la TVR – şi voiam şi un pic de poveste personală, să caut să vorbesc şi despre temeri, despre angoase. Aşa mi-am adus aminte de cazul Panait şi aşa a pornit totul.

 

Ce v-a motivat să faceţi acest film?

Mi s-a părut o poveste care trebuie spusă, pentru că voiam să înţeleg ce se poate întâmpla cu un om tânăr, de vârsta mea, din generaţia mea, care ajunge să facă gestul acesta – un gest pe care eu nu l-am înţeles nici atunci, nu-l înţeleg nici acum –, cu un om care a fost atât de călcat în picioare de sistem, de colegi, de şefi, supus unor presiuni inimaginabile. Şi mi-am spus, eu trăind o zecime din ceea ce a trăit el: „Vreau să înţeleg”. La început, filmul a fost un demers de „exorcizare” şi de a înţelege ce i s-a putut întâmpla. Ulterior, cu cât mă documentam mai mult, mi-am dat seama că s-ar putea să vorbescă – şi mă bucur că mulţi spun că reuşeşte să vorbească – despre o epocă şi ar putea rămâne în timp un document despre o Românie a unor ani foarte, foarte gri, unde raportul de putere între instituţii era extrem de alterat şi nedemocratic.

 

De ce aţi optat pentru un film care compilează ficţiunea cu realul şi nu pentru un film documentar?

Eu cred că un documentar ar completa foarte bine filmul acesta – şi nu numai un documentar despre Cristian Panait, ci despre multe alte cazuri de procurori sau judecători care au încercat să-şi ţină dreaptă coloana vertebrală, să se pună contra sistemului.

Cred, însă, că întotdeauna un film de ficţiune are şanse mai mari de a ajunge la public. O poveste cum este aceasta, o poveste inspirată din cazul Panait – noi nu am preluat toate elementele reale ale cazului – cred că are, în primul rând, şansa de a emoţiona, de a face publicul să devină mai empatic, să se racordeze mai bine la poveste.

„Ca să poţi face eroul credibil în lupta lui, trebuie să-i arăţi şi micile eşecuri, micile compromisuri”

Într-un interviu recent aţi declarat, referindu-vă la documentarea pe care o făceaţi pentru film: „Undeva prin 2012 am simţit că apropierea asta de realitate mă împiedică să merg mai departe.” V-aş ruga să fiţi mai explicit. S-a întâmplat ceva anume atunci, în contextul acelui an?

Nu. Era un sentiment pe care îl aveam că nu puteam să avansez. Era o dorinţă nebună de a reflecta până în cele mai mici amănunte cum s-au întâmplat lucrurile. Proiectul a fost integrat într-un workshop internaţional – EAVE – şi lucram cu o englezoaică, profesoara noastră de scenariu, şi mi-am dat seama atunci că, de fapt, tot ceea ce pentru mine era important la nivelul cazuisticii, la nivelul reflectării realităţii, pentru un străin devenea confuz. Tot timpul, ea mă întreba: „Care e tema?”. Şi-mi spunea: „Scenariul tău are foarte multe sub-blocuri, linii, multe personaje. Încearcă să reduci din ele şi focusează-te pe tema filmului, pe relaţiile dintre om şi sistem, pe modul în care un om tânăr se luptă pentru propriile valori şi principii şi e călcat în picioare din acest motiv. Aceasta este tema”. Tot ea mi-a arătat atunci un lucru care, ulterior, mi-a fost confirmat şi de Lucian Pintilie: ca să poţi face eroul credibil în lupta lui, trebuie să-i arăţi şi micile eşecuri, micile compromisuri.

Toate discuţiile acestea m-au ajutat să înţeleg că, de fapt, eu nu voi putea face vreodată filmul dacă nu mă dispensez puţin de realitate şi nu voi gândi în termeni scenaristici, în termenii în care gândeşte orice regizor de film.

„Nu s-a dorit nici în 2002, nu se doreşte nici acum să se analizeze cazul în detaliu”

Din noiembrie, de când aţi proiectat în câteva oraşe din ţară versiunea de lucru a filmului, aţi avut vreun ecou de la Ministerul Justiţiei sau de la Parchetul General, în privinţa intenţiei de redeschidere a dosarului „Panait”?

Nu. În noiembrie, au fost câţiva oameni din sistem care l-au văzut. Dar eu nu cred că ei vor reacţiona în vreun fel. E un subiect mult prea delicat, pentru care nu există interes. S-a pus o etichetă demult şi văd că a rămas aşa: „Panait era labil psihic. Ce să mai facem? Ce să mai verificăm? Cine să fie vinovat?”. Eu cred că nu s-a dorit nici atunci, nu se doreşte nici acum să se analizeze mai în detaliu ce s-a întâmplat.

„«De ce eu?» provoacă valuri sociale”

Împreună cu Expert Forum şi Hotnews aţi lansat campania „Singur împotriva tuturor”, anunţată ca un demers de încurajare a luptei împotriva presiunilor de orice tip, exercitate de către şefi de instituţii, politicieni sau magistraţi împotriva celor mulţi care lucrează în sistem, fie el public sau privat. V-au fost adus deja la cunoştinţă, de către public, poveşti ale unor oameni care au avut curajul să înfrunte un sistem, să demaşte ilegalităţi şi abuzuri?

Astăzi (3 martie, ziua lansării oficiale, la Timişoara, a filmului De ce eu? – n.m.) eram în avion în drum spre Timişoara şi am primit o sinteză a email-urilor şi a poveştilor trimise de oameni din toată ţara. Am citit un caz al unui domn care lucrează în IT şi a denunţat nişte presiuni enorme care se făceau, culmea, pe vremea aceluiaşi Adrian Năstase şi a apropiaţilor lui, Bittner şi încă o clică de indivizi care, după aia, au şi fost menţionaţi în afacerea „Microsoft”. Cumva, am simţit că acest film poate descătuşa. Voi citi aceste email-uri la noapte, mâine. Ne propunem să-i căutăm, să-i filmăm şi să prezentăm cazurile astea.

Filmul De ce eu? provoacă, iată, un fel de valuri sociale, pe care eu nu le anticipasem şi mă gândesc că ar trebui, probabil, să facem ceva ce nu am anticipat, de exemplu, un fel de divizie care să producă mici documentare despre şi pentru aceşti oameni. Sunt foarte impresionat de cum a reacţionat publicul la acest film. Acum, totul e ca noi să găsim forma de a prezenta aceste poveşti. Pentru că aceşti oameni nu trebuie să se simtă singuri. Panait, la vremea respectivă, a fost foarte singur.

 

„Cu siguranţă există o grămadă de şefi ai procurorilor Panaiţi, ca tipologie”, spunea, după premiera de gală a filmului, fostul procuror-şef al DNA Daniel Morar. Iar fostul procuror Alexandru Lele, cel pe care Cristian Panait trebuie să-l scotă vinovat, declara: „Tot ce se întâmpla, ce se folosea împotriva unei persoane, în perioada respectivă, a fost dus la perfecţiune. Metodele sunt mult mai subtile la ora actuală”. Din sistem aţi primit, până acum, vreo informaţie care să ducă spre ideea unor practici asemănătoare?

Cum vă spuneam, au venit azi multe email-uri, dar nu am apucat să le parcurg. Eu am arătat filmul şi în alte oraşe şi tot timpul spun că nu se mai poate întâmpla acest lucru, că un procuror de caz nu mai are cum să aibă aceeaşi soartă. S-ar putea ca, pe alocuri, lucrurile să nu se fi schimbat prea mult. Dacă domnii Lele, Morar spun, aşa o fi, nu ştiu. Oricum, Justiţia nu s-a reformat integral, profund – nu întreaga Justiţie –, să fim serioşi. Da, lupta anticorupţie e foarte puternică, DNA-ul este în mare ascensiune, dar în privinţa reformei, eu zic că mai e de lucru.

„Am profilat un destin al unui procuror care îşi susţine linia, care ţine la principii, şi un altul care e oportunist”

Tudor Giurgiu (7) Foto Ligia HutuÎn media, părerile au fost împărţite în privinţa implicării lui Victor Ponta în presiunile făcute asupra lui Cristian Panait. La ce concluzie aţi ajuns dumneavoastră?

Eu am mai spus, filmul este despre ultimele zile din viaţa procurorului Cristian Panait. Or, atunci, Victor Ponta nu mai era demult colegul lui la Parchet. Cu toate acestea, mi s-a părut esenţial, m-a interesat traseul profesional al lui Victor Ponta care, deodată, dintr-un tânăr procuror ajunge detaşat unde?, taman la Corpul de Control al primului-ministru. Ascensiunea lui ulterioară spune multe despre valorile şi principiile sale. Ca urmare, unul dintre personajele principale ale filmului este modelat după personalitatea lui Victor Ponta. De altfel, eu nu am avut reţineri în a profila două destine diferite: un destin al unui procuror care îşi susţine linia, care ţine la principii, şi un altul care e oportunist şi se agaţă de funcţii. Deci, nu cred că l-am luat în braţe pe Victor Ponta. Dimpotrivă.

 

Au mai fost speculaţii în privinţa ultimei persoane cu care procurorul Panait ar fi discutat înainte de a se sinucide, ducând spre ideea că acea discuţie a produs declicul. Ce spune mătuşa lui Cristian Panait – cu care dumneavoastră aţi vorbit –, cine a fost acea persoană?

Nu a fost Victor Ponta. Cristian Panait aştepta vizita unui procuror militar – un personaj similar apare în film –, dar acesta a ajuns după sinucidere. Speculaţiile acestea, care au apărut în presă, mie mi-au folosit, pentru că mi s-a părut interesantă ideea că vine un procuror coleg să se întâlnească cu el, vine să-i spună ceva, respectiv că ar putea fi cercetat pentru un alt caz de corupţie. În felul acesta am folosit eu scena în film, dar în mod real nu l-a vizitat nimeni, în acea zi.

 

Noiembrie 2014, ca perioadă de prezentarea variantelor de lucru, a fost aleasă aleatoriu?

Nu, a fost aleasă deliberat. Eu am vrut să lansez acest film atunci, înainte de alegeri. Eram convins că acest lucru va ajuta filmul, la nivel comercial. Dar când am văzut că nu e gata, ne-am gândit că e important ca filmul să fie, totuşi, văzut aşa cum e. 

Da, nu mă ascund de implicare şi de asumare tranşantă a unei poziţionări a filmului, în condiţiile în care îmi era foarte teamă că foarte mulţi tineri nu vor merge la vot şi, scârbiţi fiind de mediul politic, nu or să facă nimic. Mi s-a părut important să vin în oraşe ca Timişoara, Iaşi sau Cluj, să le arăt oamenilor acest film, gândindu-mă că, poate, va provoca ceva în ei, că vor spune şi la alţii şi nu vor lăsa, printr-un gest al lor de a vota, ca o istorie recentă să se mai repete. Ţin minte, eram la Timişoara, discutam cu publicul – a fost o oră  şi ceva de discuţii – şi nimeni nu-şi imagina că s-ar fi putut ca Victor Ponta să nu câştige. Discutam de parcă totul era pierdut, iar filmul vorbea despre ceva care vine degeaba. Şi, uite, totuşi…

 

Filmul a avut şi are un mare impact, în ţară. Cum l-a perceput, însă, publicul român din diaspora? Aţi avut discuţii cu românii din Berlin, după proiectarea, în februarie, a filmului la Berlinală. Vi s-au părut interesaţi de povestea în sine sau de o imagine în ansamblu asupra sistemului?

Publicul străin este interesat în special de o radiografie a României. Pentru ei, România este în continuare un stat unde ei văd că există pulsiuni, există schimbări. Or, fenomenul acesta al corupţiei, despre care aud foarte des, l-au văzut şi l-au înţeles foarte bine.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS