Ernest Wichner. Foto: Mircea Struţeanu

Ernest Wichner este unul dintre scriitorii de limbă germană membrii ai Grupului de Acțiune Banat / Aktionsgruppe Banat, înființat la Timișoara, la începutul anilor anii ’70, și intrat în vizorul Securității. Pentru că ceea ce făceau acei tineri scriitori în cadrul Cenaclului Universitar al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara nu era doar o mișcare literară. Ei creaseră o literatură neconvențională, pe modelul celei brechtiene, propunându-și să deschidă minți. Or, asta era periculos pentru și în regimul comunist. Unii dintre ei au fost arestați și condamnați. Unii au fost împinși la sinucidere ori „sinuciși”. Alții au reușit să emigreze în Germania, după lungi șicane la care Securitatea recurgea înainte de a-i vinde statului german.

Ernest Wichner s-a stabilit, în anii ’70, la Berlin, fiind autor de poezie, proză și critică literară, o vreme director al Casei Literaturii (Literaturhaus) din Berlin și un foarte apreciat traducător din română în germană. L-am întâlnit de curând la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara și l-am invitat la un dialog despre ceea ce a fost și ce a urmărit Aktionsgruppe Banat și despre atmosfera acelor ani sumbri în care Securitatea teroriza, controla totul și decidea destine.

„De miliţianul satului depindea plecarea din ţară”

CV Ernest Wichner

Ernest Wichner, nǎscut ȋn 1952 la Zăbrani, judeţul Arad. A emigrat, în 1975, în Germania, trăind la Berlin. Din 2003 şi pânǎ la sfârşitul anului 2017 a fost director al Casei Literaturii (Literaturhaus) din Berlin.

A publicat cǎrţi de poezie, proză, critică literară şi un număr mare de traduceri din limba română: Gellu Naum, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Ana Blandiana, Varujan Vosganian, Daniel Bănulescu, Ştefan Bănulescu, Dumitru Ţepeneag, Ion Mureşan, Cristian Popescu, Liliana Corobca, Cǎtǎlin Mihuleac şi Iulian Tǎnase.

Pentru traducerile din română i-a fost decernat, în 2021,  Premiul „Johann-Heinrich Voß” al Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung. În 2022 a publicat volumul de poezie Heute Mai und morgen Du şi traducerea volumului Melancolia al lui Mircea Cărtărescu. Anul acesta  i-a apărut traducerea romanului Grădina de sticlă/ Garten aus Glas de Tatiana Țîbuleac, la editura Schoffling&Co.

(Sursă CV: Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara)

Domnule Ernest Wichner, sunt aproape 50 de ani de când aţi plecat din România. Era anul 1975. Ați fugit sau aţi emigrat?

Am plecat pe la începutul anului 1975. Părinţii mei depuseseră cerere de emigrare când intrasem eu în clasa I.

Aproape 15 ani de aşteptare?!…

De trei ori au depus actele, de trei ori au fost respinşi. Motivul care a fost invocat de familia mea pentru a primi permisiunea de a pleca era că mama a avut o boală care nu se putea trata în România.

Ce au motivat autorităţile pentru respingerea dosarului?

Ni l-au respins pe motiv că nu am avut rude în Germania. Atunci se putea pleca din România în RFG doar la rude de gradul întâi. Tatăl meu i-a promis miliţianului satului  că, dacă plecăm, îi lăsăm casa. Mita era o practică cunoscută, pentru că de el depindea plecarea, el făcea referate la dosarele cu cererile de emigrare. Miliţianul le-a spus să-şi caute rude de gradul întâi în Germania. Nu aveam. Bunicii din partea mamei au fost deportaţi în URSS, în Donbass, în 1945. De acolo s-a mai întors numai bunicul, bunica a murit acolo. Părinţii mei şi-au spus să încerce să „o învie”, să spună că nu au ştiut că a supravieţuit, că ruşii au eliberat-o şi ea a plecat în Germania, unde, bătrână fiind, are nevoie de ajutorul nostru. Aşa am plecat noi la… bunica, deşi ea era moartă de mult, în URSS…

Pe vremea aceea, când am emigrat, eram student. Deşi făceam parte din Aktionsgruppe Banat, nu avusesem motive legate de regimul politic să plec. M-am sfătuit cu prietenii şi mi-au spus să plec, că grupul are nevoie de „ambasador” în Germania şi, dacă li se întâmplă ceva, să pot să-i sprijin.

Statul german a plătit autorităţilor române pentru plecarea dumneavoastră? Vânzarea de oameni, de etnici germani care doreau să emigreze în RFG, pe care o făcea statul român era un fenomen de amploare.

Statul german nu plătea individualizat. Erau două căi de a plăti: pe de o parte era comerţul oficial pe care îl făcea statul român, dar mai exista o mafie a securiştilor. La Timişoara era unul Grădinaru parcă îl chema. La el se mergea cu 10.000 de mărci şi rezolva treaba. Din România plecau în jur de 10.000 de persoane pe an, iar Germania deconta statului român banii pentru toate cele 10.000 de persoane. Preţul plătit pe cap de emigrant oscila în funcţie de vârstă, de statut social, de pregătire, un medic tânăr, de exemplu, costa mai mult decât unul fără pregătire, dar ăsta era un aspect care se trata între cele două state.

„Ne-am spus că, dacă nu ne bat, nu ne omoară, nu au decât să ne urmărească”

După plecarea din România, aţi mai ţinut legătura cu foştii colegii din Aktionsgruppe Banat?

Da. Şi a fost destul de simplu, pentru că Securitatea, cât a fost ea de prezentă peste tot, avea mulţi tâmpiţi. Şi, în plus, nu avea cum să te supravegheze dacă, de exemplu, te duceai la o persoană cu care nu aveau ei treabă, şi de unde puteai vorbi fără probleme. M-am şi întors în România, după aproape un an, la scurtă vreme după ce ieşise William Totok din închisoare, era în partea a doua a anului 1976. M-am întâlnit cu ei prin cafenele în Timişoara. Ne era clar că avem în permanenţă în apropierea noastră securişti, dar nu ne făceam probleme, pentru că nu îl înjuram pe Ceauşescu. Vorbeam însă deschis, pentru că voiam să ne audă ce vorbim, să ştie cum gândim, că nu suntem nici terorişti, nici criminali, ci doar vorbim.

Dar şi vorbitul critic la adresa regimului comunist era delict, dovadă că William Totok fusese arestat şi condamnat.

Sigur, dar ne-am spus că, dacă nu ne scot dinţii, nu ne bat, nu ne omoară, nu au decât să ne urmărească.

„Totul era înregistrat şi o făceau fără să se ferească”

În 1972 v-aţi alăturat grupului de literatură și poezie de la Casa Studenţilor. Cum s-a transformat în grup de acțiune?

Acţiune nu în sensul de a acţiona ca mişcare, deşi eram disidenţi, disidenţi marxişti. În România, Partidul Comunist se declarase a fi în tradiţia marxisto-leninistă, or noi spuneam că nu face o politică marxistă şi, spre deosebire de ei, noi chiar îl citisem pe Marx şi l-am luat în serios. Acţiunea făcea parte din conceptul poetic, pentru că a face poezie e un alt fel de a acţiona, de a schimba mentalităţi. Era o idee care provenea din literatura şi poezia lui Bertolt Brecht, care o dezvoltase în timpul fascismului, în Germania, apoi şi în exilul lui, că teatrul pe care îl face trebuie să aibă un moment acţionist pentru a schimba mentalitatea spectatorilor şi a-i convinge că e bine pentru umanitate să se declare, să fie împotriva naziştilor.

Unde vă întâlneaţi cei din Aktionsgruppe Banat? Cum se desfăşurau acele întâlniri?

Ne întâlneam în zilele de duminică, pe la ora 11, la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Fiecare întâlnire era anunţată în ziar, cu două săptămâni înainte, astfel că putea participa oricine. Veneau şi profesorii noştri de la facultate, unii erau de partea noastră, alţii ne turnau la Securitate. Într-o zi, înainte de a începe şedinţa, un coleg m-a trimis la directorul casei de Cultură să stabilim detalii legate de următoarea întâlnire. Am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni şi am intrat. În spatele biroului directorului, pe un raft, era un magnetofon şi îl aud vorbind pe Richard Wagner, care era într-o sală la parter…Totul era înregistrat şi o făceau fără să se ferească, în biroul directorului.

Adesea, înainte de a începe şedinţele puneam melodii de ale lui Wolf Biermann, copil de comunişti, născut în anii ’30 în Hamburg, stabilit după război în Berlinul de Est. În anii ’70, dat afară din RDG în RFG, a devenit un cântăreţ celebru. Noi îi ştiam cântecele şi, înainte de a începe şedinţa, am dat drumul, să audă publicul, în toate ţările comuniste erau interzise, dar Securitatea de unde să ştie ce cânta Biermann?… Un asistent universitar trimis din RDG la Secţia de Germanistică de la Facultatea de Filologie din Timişoara ştia însă ce e cu versurile lui Biermann şi ne-a denunţat la Securitate. Străinul din RDG care apăra ideologia comunistă din România să nu fie maculată de protestatari…

„Programul nostru era să deschidem minţi”

Nu ați vrut să răsturnați regimul, spuneți… Ce urmăreaţi?

Să schimbăm mentalităţi. Dacă vrei să ajungi cândva la o revoluţie, care să fie într-adevăr revoluţie, ai nevoie de oameni care ştiu să-şi folosescă mintea. Nu faci un stat cu boi. Ăsta era programul nostru, să deschidem minţi, să-i ajutăm pe oameni să judece şi social, şi în privinţa psihologiei individuale; toate ştiinţele umaniste, moderne în comunism erau interzise.

Deşi nu aţi făcut acţiuni de disidenţă anticomunistă, aţi intrat în vizorul poliţiei politice. Concret, pentru ce? V-au şi atenţionat?

S-au prefăcut că ne înţeleg, dar de fapt ne ironizau, ne considerau naivi. Din perspectiva lor, chiar eram, pentru că noi nu am pus problema puterii, cinci poeţi nu răstoarnă un regim. Ei ne credeau nişte idioţi care se revoltă inutil şi care nu au nicio şansă. Aşa şi era. Problema demnităţii, a integrităţii persoanei nu au gândit-o, însă.

„Au fost două tentative din partea Securităţii”

Aşadar, Securitatea vă urmărea pe toţi împreună şi pe fiecare în parte. Au existat şi încercări de racolare a dumneavoastră de către Securitate?

Da, sigur. Au fost două tentative din partea lor, prima foarte devreme, când eram în liceu, în clasa a zecea. În momentul în care semnai angajamentul şi ai refuzat apoi colaborarea, atunci au fost represalii. Eu nu am acceptat să semnez. Am fost chemat de două ori şi ameninţat, dar am rezistat. Prima oară nici nu am ştiut cu cine am de-a face. Eram în clasa a X-a, la Liceul „Nikolaus Lenau”, din Timişoara. În timpul unei ore, am fost chemat de secretara liceului la director. Când am intrat, mi-a spus atât: „Eşti un elev conştiincios şi sunt sigur că nu vei spune decât adevărul tovarăşului care te aşteaptă aici.” La biroul directorului era un tip care m-a pus să stau în picioare, în faţa biroului, şi a început să mă interogheze, apoi să mă înjure şi să mă ameninţe timp de vreo oră. M-a ameninţat că, dacă spun cuiva un cuvânt despre acea întâlnire, o să dispar, nu o să mai ştie nimeni nimic de mine. Părinţilor nu le-am spus, dar am plecat în vacanţa de vară şi am întâlnit un prieten, student deja, căruia i-am relatat episodul. M-a avertizat că, dacă Securitatea este pe urmele mele, voi avea probleme mari. După un an, se repetă episodul, dar nu în biroul directorului, ci într-o cămăruţă din incinta liceului, unde se ţineau drapelurile, tobele, trompetele pionierilor. Iarăşi începuse cu acelaşi discurs. L-am oprit şi i-am spus că am părinţi, am o dirigintă care răspunde de mine şi un director responsabil în liceu şi, dacă are treabă cu mine, să vorbească cu ei.

V-a învăţat cineva să daţi o astfel de replică?

Nu, aşa mi-a venit pe moment să reacţionez. Nu a ştiut nimeni, nici părinţii, doar acel băiat mai mare ca mine. Securistul m-a dat afară din încăpere, a crezut că sunt puternic.

În studenţie i-am văzut la facultate, erau prezenţi, dar nu m-au mai abordat. După ce a ieşit Totok din închisoare – v-am spus că am fost aici o perioadă, mă întorsesem din Germania – i-am întâlnit iarăşi. Atunci m-au luat dintr-o locuinţă din Timişoara, eram singur, proprietarul apartamentului era plecat, iar ei ştiau lucrul acesta. Au bătut în uşă, nu le-am deschis, nu am reacţionat în niciun fel, dar la un moment dat au deschis uşa şi, văzându-mă, s-au prefăcut miraţi: „Dumneavoastră cine sunteţi?”. Apoi s-au prezentat şi mi-au cerut să merg cu ei. Le-am cerut să mă lase să anunţ Ambasada Germaniei.

Eraţi deja cetăţean german?

Nu. Nici acum nu sunt. De fapt nu sunt cetăţeanul nici unei ţări. Când am plecat din România, nu am cerut cetăţenie germană, pentru că mi-am spus că am fost o dată cetăţean şi nu mi-a priit. Germania are o lege care permite fiecărui om de naţionalitate germană care pune piciorul în spaţiul statului german să fie tratat ca un cetăţean german, cu aceleaşi drepturi şi sarcini, iar asta îmi ajunge.

Întorcându-mă la episodul cu securiştii, ei nu ştiau că nu sunt cetăţean german şi m-au asigurat că, dacă merg cu ei, pot pleca oricând. M-au dus la unul dintre ofiţerii lor, care a vrut să afle cum  au ajuns în Germania, la mine, informaţiile despre arestarea lui Totok şi cum au ajuns apoi la presă. Eu chiar nu ştiam cum aflase presa despre acel episod, pentru că o informasem chiar eu…

„Am văzut urme ale supravegherii mele în alte dosare”

După 1990, v-aţi văzut dosarul la CNSAS?

Nu l-am cerut pe al meu, dar am văzut urme ale supravegherii mele în alte dosare, mult mai importante, de exemplu în dosarul lui Richard Wagner, în dosarul Hertei Müller. Nu l-am căutat pe al meu pentru că am crezut, şi cred şi acum, că nu am avut dosar. Am plecat prea devreme din România pentru a fi fost de interes pentru ei. Şi dosarele lor, ale celorlalţi, au fost făcute mai târziu, în a doua parte a anilor ’70 şi în anii ’80. După ’90 am fost o vreme la CNSAS, pentru că am cercetat mai multe dosare ale unor scriitori mai în vârstă, dintr-o generaţie dinaintea noastră, din anii ’50-’60 şi am şi scris despre asta.

În dosarul de urmărire care vizează Aktionsgruppe Banat, aţi găsit printre turnători nume cunoscute, prieteni, colegi, rude?

Rude, nu. Rudele noastre nu s-au interesat de ceea ce făceam noi, dar am găsit foşti asistenţi şi profesori universitari. Referatul cel mai precis despre Herta Müller – era pe atunci studentă în anul I sau II, departe de a fi scriitoare de succes – l-a făcut doamna Yvonne Lucuţa, care preda la Germanistică şi care a fost rezidenta Securităţii în Facultatea de Filologie, adică nu era doar informatoare, ci avea şi grad. Ea lucra, aşadar, şi pentru Universitate, şi pentru Securitate. Avea studente care i se confesau şi nu ştiau că sunt informatoarele ei, ele nu ştiau cu cine vorbesc de fapt. Eu şi cu Totok am suspectat-o, dar nu am avut pe vremea aceea dovezi, au ieşit la iveală abia în dosarul Hertei Müller, unde există şi un referat de vreo patru-cinci pagini, foarte amănunţit, dat de Yvonne Lucuţa; e o caracterizare perfectă, ceea ce a fost în defavoarea Hertei Müller pentru că Securitatea ştia cum gândea, care era structura ei interioară, iar ştiind astfel de detalii, poţi să distrugi mult mai uşor un om.

În dosarul Aktionsgruppe am recunoscut amici, dar nu din grupul nostru, erau tineri care participau la şedinţele noastre. Apoi erau redactori de la ziarul german din Timişoara, Neue Banater Zeitung, care au fost turnători, apoi pe dramaturgul Teatrului German, care ne cunoştea bine şi care ne turna la Securitate. Cred că tot al doilea om care a avut un post a fost informator la Securitate.

„Pe Rolf Bossert l-a ucis de fapt Securitatea”

Rolf Bossert a fost ultimul dintre membrii Aktionsgruppe care a părăsit România, în 1985, dar câteva luni mai târziu, s-a sinucis, la Frankfurt am Main. De ce și-a luat viața? Era liber, în lumea liberă…

Nu el a fost ultimul, ci Richard Wagner care plecase împreună cu Herta Müller prin 1988, când a plecat şi William Totok.

De Crăciunul anului 1985, Rolf, soţia lui şi cei doi copii ai lor au fost la noi. După ce au plecat, am avut un vis, că mă sună soţia lui să-mi spună că Rolf s-a sinucis. Ceea ce s-a petrecut şase săptămâni mai târziu… Psihic, Rolf a fost distrus complet. În timp ce trăiau la Bucureşti, Securitatea l-a luat de acasă de mai multe ori, îl teroriza sistematic. Veneau câţiva securişti, îl lua şi îl băgau într-o maşină, nu-i spuneau unde merg şi cu ce scop, şi se opreau într-o pădure în apropierea Bucureştiului. Mergea cu un securist în faţă şi trei în spatele lor, se plimbau fără să spună nimic şi, după jumătate de oră, se întorceau la maşină şi îl aduceau acasă. De fiecare dată credea că îl vor împuşca în pădure. Apoi, într-o noapte a fost bătut atât de tare că a ajuns la spital. În săptămâna dinaintea sinuciderii lui, am fost împreună la Berlin, invitaţi la o conferinţă cu scriitori germani, unde Rolf a avut o lectură şi a primit două oferte editoriale. De acolo s-a întors la Frankfurt şi s-a sinucis (în 17 februarie 1986). Am vorbit ulterior cu un psiholog german şi mi-a explicat că a fost depresiv, că atâta timp cât a avut pe cineva care avea ceva împotriva lui, i-a rezistat şi nu a recurs la acest gest. Pentru oameni aflaţi în situaţia lui, momentul în care lucrurile se liniştesc, se deschid perspectivele, este cel mai periculos. Euforia era de fapt o criză intensă. Pe Rolf l-a ucis de fapt Securitatea.

De ce a rămas în România?

Nu l-au lăsat să emigreze. Pe de altă parte, foarte mulţi dintre prietenii mei nu au vrut să plece, au vrut să rămână, să facă ceva în România, să aibă un rost acasă. Numai în momentul în care nu au mai rezistat, când s-au simţit periclitaţi într-un hal insuportabil, au acceptat ideea de a emigra. El a luat această decizie cu un an şi jumătate înainte de a pleca.

„Şi eu cred că Roland Kirsch a fost ucis”

Şi Roland Kirsch s-a sinucis în mai 1989, la Timișoara. Cu el ce s-a întâmplat?

Herta Müller spune că nu s-a sinucis, ci a fost omorât. A trăit într-o garsonieră aproape de locuinţa Hertei şi a lui Richard şi se vedeau aproape zilnic, cât au stat în România. Şi eu cred că a fost ucis. În 2009, când am venit la Timişoara cu o echipă a televiziunii germane, am vorbit cu domnul Tinu (fostul şef al Securităţii Timiş, în ultimii ani ai regimului comunist – n.r.), cel care se lăudase că el a plantat microfoanele în locuinţa Hertei Müller. Iniţial acceptase să ne dea un interviu, dar apoi s-a răzgândit şi ne-a spus că nici nu ne permite să publicăm discuţia. L-am întrebat la un moment dat cine l-a spânzurat pe Roland Kirsch. „Cine? Ce?”, a răspuns iniţial. Apoi ne-a spus că nu are nicio îndoială că Roland s-a sinucis. În plus,  a mai fost un aspect: trupul neînsufleţit al lui i-a fost predat familiei într-un coşciug închis, iar locul de înmormântare fusese fixat de autorităţi. Aşa se obişnuieşte?…

„Am rămas om de stânga”

În perioada Aktionsgruppe aţi fost un tânăr marxist, spuneaţi la un moment dat. Mai credeți în ideologia aceasta?

Acum, bineînţeles, nu mai sunt marxist. A fost o fază în dezvoltarea mea, dar nu m-am schimbat radical, dar acum văd lucrurile mult mai complex. Din marxist însă nu am devenit fascist, nici om de dreapta, am rămas om de stânga. Nu sunt de acord cu conceptul pe care îl are dreapta despre individ. Pentru mine individualitatea si libertatea personală sunt lucrurile cele mai valoroase. Sunt sacre.

„Cel mai bun prieten dintre autorii români traduşi a fost Gellu Naum”

Mircea Cărtărescu, Nora, Iuga, Max Blecher, Norman Manea, Varujan Vosganian, Dumitru Ţepeneag sunt câteva dintre numele de autori români cărora le-aţi tradus volume în limba germană. Pe ce criterii selectaţi scritorii pe care îi traduceţi?

Sunt două căi de selecţie. Pe Blecher, de exemplu, l-am descoperit eu şi l-am propus editurii. La fel, de dată recentă, a fost cu Tatiana Ţîbuleac. În cazul altora, pentru că sunt cunoscut în spaţiul german ca traducător din limba română, sunt abordat de edituri. Am tradus astfel ultimul roman al lui Norman Manea – el a ţinut ca eu să-l traduc şi a cerut acest lucru editurii. Sunt şi prieten cu Norman Manea, dar nu voiam să-l traduc pentru că, deşi tradusesem deja foarte mult din opera lui şi îmi place, sunt unele lucruri în frazeologia lui care nu corespund cu temperamentul meu. El are un alt ritm şi un alt temperament în felul în care scrie textele. Textele lui Cărtărescu, un scriitor care e şi mai complex şi face construcţii sintactice mult mai ample, îmi plac. Pe toţi pe care i-am tradus i-am cunoscut şi personal. Cel mai bun prieten dintre autorii români traduşi a fost Gellu Naum.

Întâlnirea cu el, cu opera lui a jucat un rol esenţial pentru dumneavoastră, spuneţi. Când şi în ce împrejurărare l-aţi cunoscut?

L-am cunoscut personal în 1990-1991, şi m-a impresionat enorm umanismul lui profund. S-a considerat doar poet, iar pentru el poezia şi unele lucruri ce ţin de poezie erau universul gândirii lui, al existenţei lui. A fost un om care nu a acceptat niciun compromis. Timp de mai mult de 20 de ani, din 1947 până în 1968, fusese interzis de cenzura comunistă. Pentru că erau tâmpiţi, i-au dat voie să publice cărţi pentru copii, cum a fost Apolodor, deşi acolo îşi bătea joc de comunişti, unde Apolodor se întoarce de la circ la Polul Sud, călătoreşte prin toată lumea şi le povesteşte copiilor (comuniştilor, adică) ce frumoasă şi ce diversă e lumea, nu cum o văd ei. Era prea profund pentru cenzura comunistă.

„Dacă mă plimb prin Timişoara, mă plimb prin tinereţea mea”

Sunteţi din nou în Timişoara, unde, zilele trecute, aţi fost invitat la Festivalul Internaţional de Literatură. Vă mai leagă ceva de acest oraş în afară de vizitele protocolare, formale pe care le faceţi ca invitat la diferite evenimente?

Bineînţeles. Dacă mă plimb prin Timişoara, mă plimb prin tinereţea mea. Vin peste mine amintiri despre oameni, despre locuri altminteri uitate complet. Fiecare loc din acest oraş este legat de ceva din tinereţea mea. Mai am aici o prietenă din liceu şi colegă de facultate, restul, toţi colegii de liceu, din care mai mult de jumătate erau români din Timişoara, sunt plecaţi.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.