Foto: Arhiva personală Doina Ruşti

Zavaidoc în anul iubirii este titlul celui mai recent roman al Doinei Ruşti. Nu este pură ficţiune, ci o reconstituire a unui fragment din interbelicul bucureştean, a unui singur an: 1923, avându-l, desigur, în prim-plan pe Zavaidoc, cel mai celebru lăutar al acelor timpuri. Pentru a scrie această carte, Doina Ruşti şi-a asumat un rol de detectiv interbelic şi, spune, fără să-şi dea seama, s-a trezit „urmărindu-l prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult”. Ceea ce a ieşit este o carte despre „pasiune, muzică și crimă în anul Constituției și al primului film românesc”.

Am invitat-o la un dialog despre Zavaidoc şi două iubiri ale sale, despre parfumul epocii, despre evenimente ale lui 1923, „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, dar şi despre o nouă livrescă la care cititorii săi vor fi invitaţi în curând: „A venit rândul unei confesiuni care îmi aparține integral”.

„Există un timp de dinaintea poveștii”

CV Doina Ruşti

Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al. I. Cuza”, din Iași (1980), şi doctor în Științe filologice, titlu obţinut la Universitatea București (2000).

Este prozatoare contemporană, profesor universitar la UNATC şi profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi, totodată, scenarist. Este, de asemenea, membră a PEN Club România, a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Internaționale “Dante Alighieri”.

A scris 11 romane şi peste 200 de povestiri, printre care: Zavaidoc în anul iubirii (2024, Eurozone) Paturi oculte (2021, Litera), trilogia compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii, (2018), Manuscrisul fanariot (2015, 2016), Logodnica, (2017), Mămica la două albăstrele (2013), Patru bărbați plus Aurelius (2011), Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București (2010), Lizoanca (2009, 2017), Fantoma din moară (2008, 2017), Zogru (2006, 2013), Omulețul roșu (2004, 2012), apărute la Polirom, multe traduse în numeroase limbi de circulație și bine primite de critica internațională.

Apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) și cu Premiul „Ion Creangă” (2009).

Doina Ruști a înființat grupul Ficțiunea, este scenaristă și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în Istoria culturii și civilizației universale pentru film.

(Sursă CV: www.doinarusti.ro)

„Întâlnirea mea cu Zvaidoc s-a produs pe când încercam să înţeleg arhitectura complexă şi parfumul anului 1923, cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, spui, Doina. Căutai ceva anume în presa interbelică, înainte de a da peste un anunţ de publicitate din Universul, care ţi l-a adus în faţă pe Zavaidoc?

O întrebare tipică pentru tine, dragă Melania Cincea! Într-adevăr, există un timp de dinaintea poveștii, în care se ascund semințele întâmplării viitoare. Căutam ceva despre Urmuz, care s-a sinucis în 1923. Dar înainte de-a ajunge la numerele de toamnă al ziarului Universul, mi-au căzut ochii pe alte știri. Toate păreau misterioase, promiteau un deznodământ neobișnuit. Erau evenimente ca și astăzi, care se prelungeau pe mai multe săptămâni, deși, spre deosebire de temperamentul jurnalistic actual, acolo exista mai mult nerv, mai multă dramatizare. Din când în când apărea numele lui Zavaidoc și nu mi s-a părut deloc întâmplător, mai ales că era argeșean ca și Urmuz, ba mai mult, și Zavaidoc aspira să ajungă scriitor, își scrisese romanul vieții, preocupare foarte în modă în anii ’20, mai ales în acel an. Așa că aproape de la sine, episoade scurte din cotidianul lui Zavaidoc se completau natural cu știrile de senzație. Aceasta a fost premisa romanului, iar povestea merge pe această linie. Dar să știi că nu l-am abandonat pe Urmuz. El apare ca personaj, fără nume, respectiv i-am lăsat rolul de cheie care a deschis ușa spre Zavaidoc.

„În 1923, liantul lumii erau știrile de senzație și cântecele lui Zavaidoc”

Ce s-a întâmplat în 1923 de îl numeşti „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”?

Aparent nu s-au întâmplat multe, însă citind ziarul îți dai seama că a fost un timp efervescent, cu schimbări evidente de mentalitate. Imaginează-ți că după terminarea războiului, lumea a avut nevoie de un respiro, de meditație și poate de odihnă psihică.  De planuri pasive. Cu 1923 începe parcă o trezire la viață. În straturile superioare, ale elitei, circulau idei de reconstrucție culturală și morală, iar în straturile de jos înflorea populația oportunistă. De aici și numeroasele evenimente de senzație: la Galați se înființează un grup de falsificatori, care fac diplome la comandă. Poliția constată că numeroși studenți, ajunși la finele facultăți, n-au trecut prin liceu. Totuși cazurile sunt prea numeroase, vinovații nu sunt găsiți, așa că după un an de discuții zilnice și de articole, povestea se închide fără arestări, fără final. Temperamentali, bucureștenii scot cuțitul la orice vorbă, iar unii dețin arme de foc. O femeie, revoltată că bărbatul ei o înșală, îl împușcă în plină zi, în mijlocul bulevardului Carol. E arestată, dar cere insistent să fie pusă în libertate, deoarece, zice ea, a făcut un act drept, nu o crimă. O adolescentă este ucisă și aruncată într-o baltă din Sebastian. Au loc răpiri, crime și tâlhării. Își dă duhul Sarah Bernhardt. Se votează Constituția. Un escroc, vânzător de pantofi, uluiește lumea prin literatura tâlhăriilor sale. Naționalismul începe să capete amploare, iar studenții străini, în special evrei, sunt ciomăgiți pe culoarele Universității. Iorga anunță că-și ia concediu de un an pentru că nu-și mai suportă studenții. La teatru se vând stupefiante, pe bulevardul Elisabeta răsună muzicile în difuzoare, iar Bucureștiul e invadat de magazine străine și de englezoaice care își citesc melodramele în nou înființatele „atenee”, cum se numeau cluburile de conferințe. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns terasele și grădinile bucureștene sunt în floare, se ridică peste tot noua muzică, orășenească, altoită cu ritmuri venite de peste ocean. Iar campionul muzicii din acel an e Zavaidoc, în stare să cânte orice, să abordeze orice stil, să acopere cu vocea lui înaltă orice alte cântări. El e parte din această lume, muzica și faptele sale se leagă de fiecare știre așezată pe prima pagină a ziarului Universul.

„Mi-am asumat un rol pe care nu credeam vreodată că-l voi avea: detectiv interbelic. Fără să-mi dau seama, m-am trezit urmărindu-l pe Zavaidoc prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult. Și oriunde mă întâlneam cu Zavaidoc, pe străzile vechi de pe Lipscani, pe alei cochete sau uitate de timp”, spui. De ce l-ai ales pe Zavaidoc din acel „cel mai nebun dintre «anii nebuni»”, şi nu un alt personaj al vremii, în jurul căruia puteaţi ţese o poveste la fel de frumoasă? Ce te-a impresionat la el?

Cum ziceam, după ce-am citit Universul, care te punea la curent cu tot ce se întâmpla zilnic, am realizat că Zavaidoc a dominat acel an. Orice eveniment mai important îl avea în prim-plan. Apoi, ascultându-i muzica, înregistrată mult mai târziu, mi-am dat seama că fiecare cântec fusese interpretat de nenumărate ori înainte – cred că e o senzație pe care o are oricine îi ascultă discurile. Ceea ce m-a incitat la el a fost clipa de prospețime de dinainte de înregistrări, din timpul de început al ascensiunii sale. M-a atras arheologia biografică, m-a incitat ideea că descopeream un om nou. Lumea bucureșteană era mai mică, iar senzația că te afli nu într-un oraș, ci într-o familie, devenea din ce în ce mai evidentă. Liantul lumii erau știrile de senzație și cântecele lui Zavaidoc. Pur și simplu muzica lui a venit peste mine, aducând un temperament, o mentalitate, un mod tipic de relaționare, familiare mie din literatura interbelică. Apoi, a venit restul: biografia lui Zavaidoc care m-a impresionat prin tristețea ei. Soarta l-a nedreptățit, iar  eu sunt sensibilă la tipul ăsta de marginalizări și instinctiv mă aliez cu victimele. Și nu în ultimul rând, m-am simțit înrudită cu el prin experiența de orfan, care te scoate din istorie, dându-ți libertățile marilor inițiați.

Foto: Arhiva personală Doina Ruşti

În vară, când ai documentat şi ai scris romanul, a fost, îmi închipui, o „reîntâlnire” cu Zavaidoc. Când a fost prima, îţi aminteşti şi cum a fost?

Și eu ca mulți alții l-am moștenit pe Zavaidoc. Știam vag de el, văzusem în copilărie numele lui scris pe plăci de patefon și aveam o idee greșită: mi-l imaginam ca pe un nene care cântă lăutărește. Era o poză cred pe o anvelopă de disc, care mi-l arăta ca pe un tip umflat, trist, fără importanță pentru mine. De aceea, întâlnirea de dinainte de această vară nu are nicio importanță. Șocul și motivul interesului meu pentru Zavaidoc, a venit odată cu descoperirea că acest bărbat  a fost un dandy al anilor ’20-’30, excentric, extraordinar de bogat și foarte popular, amestecat în numeroase cercuri și straturi culturale: scria, dansa, cânta muzică urbană, hituri americane, cânta operetă, avea aptitudini actoricești și era bine văzut la Palatul regal. Era iubit, adulat chiar, cunoscut în mod unanim. Și pe lângă toate acestea era și lăutar.

S-ar putea spune că prima mea întâlnire cu el a fost astă-vară, într-o zi toridă, când am luat-o pe Dorobanți, în căutarea unei clădiri de pe vremuri. Citisem despre restaurantul cu grădină al vestitului Vișoiu, care dădea anunțuri la ziar, în mod regulat, despre invitații săi, despre mâncărurile și muzica din restaurant. Era vară, îți amintești căldurile de astă-vară, iar eu eram pe jumătate topită, înrudită cu fantomele care se risipesc, iar în fața mea se mișca, tot așa cu multă lene, un bărbat tânăr, foarte ferchezuit, poate pentru o întâlnire amoroasă. Era îmbrăcat cu o cămașă albă, genul de poplin fin, din care vezi cum  se evaporă parfum fâsâit nu cu multă vreme în urmă, în baia unui apartament interbelic, cum sunt multe pe-acolo, nu departe de Piața Romană. Pentru o clipă am avut sentimentul că sunt în alt timp și că Zavaidoc însuși venise la mine, presimțind c-o să-i scriu romanul. Poate că mă confundase cu Carol.

Înainte de vara asta, a fost doar un nume, și acela cam artificial, cu sonorități slave și aparențe destul de demonice. Dacă nu era întâlnirea din Dorobanți, probabil că n-aș fi scris despre el. Dar nu scrii despre cine plănuiești, ci despre cel care te bagă în emoții. Literatura este dragoste și suspin.

Cele două personaje din roman, Matilda şi Carol, au existat în realitate în viaţa lui Zvaidoc?

Eram sigură că vei întreba asta! Dar chiar de când scriam romanul mi-am propus să păstrez discreția în legătură cu ele. Da, au existat amândouă, însă asupra legăturii cu Zavaidoc – no comment! Povestitoarea principală este Carol, ea organizează subiectul romanului, în care intervin ceilalți povestitori, Matilda și Zavaidoc. Dar cel mai mult sunt legată de Matilda. Vocea ei îmi este familiară, iar întâlnirea dintre noi două s-a produs tot astă vară, pe când căutam indicii despre locuința lui Zavaidoc, nu mă refer la proprietatea sa, ci la mansarda despre care am găsit referințe. Voiam să știu mai mult, nu pentru ca să introduc în roman, ci ca să mă impregnez de atmosferă, de amănuntele unei vieți. Prin urmare răsfoiam niște cereri ale unor studente care voiau să-și transfere bursa la altă facultate. Aici am dat de Matilda, cu scris zvelt, de filoloagă, dând amănunte despre transfer, punându-și printre altele adresa de la Paris, căci obținuse o bursă, motivând importanța transferului. Din loc în loc subliniase câte un cuvânt, iar în linia groasă, venită dintr-o peniță boantă, au început să crească și dramele ei, blocajul emoțional și toate celelalte, care m-au ajutat să fac din Matilda un personaj. Câteva zile am citit despre bursierii români, foarte numeroși, ca să înțeleg visele Matildei, dar cu mult mai mult am citit despre Fanny, personaj secundar, în realitate, Ștefania Mărăcineanu, savanta. Destinul ei m-a impresionat și mai mult, totuși a rămas personaj periferic, pomenit doar în treacăt, dar a cărei poveste am spus-o în întregime, deși pe scurt.

Toate personajele din confesiunea Matildei au rolul de a-l pune pe Zavaidoc în evidență, pentru că el este obiectivizat prin depozițiile naratoarelor, dar și prin reacțiile celorlalte personaje. A fost un joc de construcție a tipologiilor, care mi-a plăcut, mi-a dat satisfacție, a întărit legăturile mele emoționale cu Zavaidoc.  Dar la fel de importante pentru mine sunt și celelalte personaje, mai ales cele episodice, multe întâlnite între paginile ziarului, cum este Jeana. Când i-am văzut fotografia în ziar, am știut că n-o să pot să scriu mai departe fără ea.

Romanul ne prezintă un singur an – frumos, intens – din viaţa acestui om. Nu anunţă, însă, nimic din tragedia prin care Marin Theodorescu, numele real al lui Zavaidoc, avea să treacă nişte ani mai târziu: s-a stins bolnav, orb, sărac lipit, după ce îşi pierduse în bombardamente fratele, sora şi casa. Zilele acestea s-au împlinit 80 de la moartea lui. De ce doar un singur an?

Într-adevăr, s-a stins pe 13 ianuarie 1945. A trăit scurt și intens. Iar eu am ales doar un an din viața lui agitată, pentru că am convingerea că a fost cel mai bun an al său. Un an de graniță. A iubit, a fost pe val, a cântat fără rețineri și a gustat toate libertățile. Câțiva ani mai târziu îl vedem într-o fotografie trist, visând la lumea pe care o gustase doar în acel an, 1923, al iubirii lui, al întâlnirii nemuritoare.

Doina Ruşti. Foto: Simona Andrei

„N-aș putea să trăiesc în trecut, dar îmi place să-l vizitez. Periodic”

În roman faci o reconstituire a parfumului acelei epoci. „Am încercat să pun la un loc istoria, amănuntul biografic şi mentalitatea unei lumi care a dat prima Constituţie de după război şi primul film românesc de ficţiune”, spui. Ce avea frumos mentalitatea acelor timpuri? Ţi-ar fi plăcut să trăieşti în interbelic?

Ceea ce este uimitor în viața lui 1923, e tema și impetuozitatea împletite indestructibil: oamenii rămăseseră cu fricile războiului strecurate în sânge, dar și cu dorințe nestăvilite, cu impulsul de a trăi maxim, nebunește, cu toate riscurile. Acest melange de spaimă și nebunie intră în componența parfumului de epocă și mă leagă de acel timp, ca de o pagină pe care n-o uiți, fără a avea impulsul iresponsabil de a-mi părăsi timpul meu. Anul 1923 este doar un sertar care păstrează viața autentică a unor dansatori de foxtrot, foșnirea mătăsii și parfumul de crin japonez. Dar cât poți să suporți narcoza unui sertar?! Nu n-aș putea să trăiesc în trecut, dar îmi place să-l vizitez. Periodic.

„A venit rândul unei confesiuni care îmi aparține integral”

Acum că am încheiat plimbarea la care ne-ai invitat prin acest „carusel interbelic” – aşa a descris, frumos şi inspirat, Serenela Ghiţescu romanul Zavaidoc în anul iubirii –, să ne aşteptăm la o nouă şi, poate, curândă invitaţie din partea ta, Doina?

Mereu e altă plimbare. Am încheiat recent un roman, aflat în momentul de față la editură. Acțiunea e plasată în timpul interior, care are radiații numeroase în varii perioade istorice. Romanul se numește Ferenike și apare pe 6 februarie. Probabil te întrebi ce-i cu acest titlu. E un nume. Pe la anul 400 î.Ch., a trăit în Grecia o femeie pe nume Ferenike – purtătoarea victoriei, în traducere. Ea s-a deghizat în haine bărbătești pentru a putea participa la întrecerile sportive, unde nu aveau acces femeile. Desigur a fost descoperită.  Pentru mine este un nume simbolic, care mi-a inspirat o poveste despre mine. După ce am exersat confesiunea din perspectiva lui Carol, a Matildei și a lui Zavaidoc, a venit rândul unei confesiuni care îmi aparține integral.

Interviu publicat şi în Puterea Cincea.