Doina Ruşti: “Toate lucrurile banale au și o latură magică”

Foto: Arhiva personală a Doinei Ruşti

Homeric este cel mai nou volum al scriitoarei Doina Ruşti, un roman în registru fantastic – cu stafii, cu vrăjitoare şi creaturi stranii, cu poţiuni miraculoase ce deschid porţile oculte ale minţii – a cărui acţiune este ancorată în perioada fanariotă şi care are ca punct de pornire un mister urban al Bucureştiului.

Am invitat-o pe Doina Ruşti la un dialog despre lumea cu parfum arhaic-oriental din Homeric, reconstituită cu erudiţie, despre fascinaţia sa pentru acea epocă şi legăturile sale de sânge cu Balcanii secolului al XVIII-lea, despre magicul care se găseşte sau pe care are darul de a-l vedea în orice lucru banal.

 

“Secolul fanariot, cu imensa lui poftă de viață, este înrudit cu atmosfera din casa părintească”

CV Doina Ruşti

 

Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al. I. Cuza”, din Iași (1980), şi doctor în Științe filologice, titlu obţinut la Universitatea București (2000).

Este prozatoare contemporană, profesor universitar la UNATC şi profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi, totodată, scenarist. Este, de asemenea, membră a PEN Club România, a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Internaționale “Dante Alighieri”.

A scris 11 volume: Homeric, (2019), Logodnica, (2017), Mâța Vinerii, (2018), Manuscrisul fanariot (2015, 2016), Mămica la două albăstrele (2013), Patru bărbați plus Aurelius (2011), Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București (2010), Lizoanca (2009, 2017), Fantoma din moară (2008, 2017), Zogru (2006, 2013), Omulețul roșu (2004, 2012), apărute la Polirom, multe traduse în numeroase limbi de circulație și bine primite de critica internațională.

Apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu cele mai însemnate premii literare românești, printre care și cu Premiul “Ion Creangă”, al Academiei Române.

 

(Sursă CV: www.doinarusti.ro)

Doina, unii critici literari vorbesc despre Homeric ca despre romanul care, după Manuscrisul fanariot (2015) şi după Mâţa Vinerii (2017), închide un triptic balcanic. Aşa ai gândit scrierea lor sau aşa a ieşit, din atracţia ta pentru această epocă?

Intenția mea a fost aceea de a întregi un teritoriu, care începe cu Zogru, Cămașa în carouri, apoi continuă cu Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii. Fără să existe legătură tematică între ele, sunt conectate totuși la același spațiu, al Bucureștiului fanariot. Mai mult chiar, am reluat în Homeric unul dintre personajele din Cămașa în carouri, anume pe Iane Farmacistu, aflat acum la altă vârstă, trecut prin multe. Dar eposul acelei lumi nu este nici pe departe încheiat.

 

La fel ca celelalte volume, şi în Homeric acţiunea este ancorată în perioada fanariotă. De unde izvorăşte fascinaţia asta?

Secolul acesta, cu imensa lui poftă de viață, este înrudit cu atmosfera din casa părintească. Multă vreme n-am înțeles de unde veneau lucrurile din casa noastră, atitudinile și mentalitățile care, deși păreau interbelice, își trăgeau energia dintr-o istorie cu mult mai veche. Îmi aduc aminte de străbunica mea paternă, o femeie mărunțică și vioaie, care își punea pe frunte o eșarfă subțire, albă, ca apoi să-și înnoade capetele ei, răsucite, ca niște cozi de șoareci, exact pe mijlocul frunții. Parc-o văd – dreaptă, îmbrăcată în borangicuri untoase, adeseori cu câte o fermenă roșie, trecând fantomatic, pe lângă chioșcul de vară, pe sub zarzăr, cărând polovece argintate, iar în urma siluetei ei de fantomă, pluteau întotdeauna macate pline cu trandafirii pentru dulceață ori sănii cu pești uriași, scoși de sub ghețuri. Lumea copilăriei mele avea rădăcini pe care nu le-am aflat decât târziu, citind, descoperind puțin câte puțin fervoarea unei lumi pe care pașoptismul a temperat-o.

 

Se simte în această chemare şi glasul unei legături de sânge, care vine de undeva din Balcanii secolului al XVIII-lea?

O parte dintre strămoșii mei se trag din Muntenegru, sunt aromâni, cei mai mulți pitari sau călători. Alții sunt turci, așezați în Țările Române după Tratatul de la Adrianopol. Dar sunt și mulți neaoși, dinspre bunica paternă, pe care secolul al 18-lea i-a apucat  podgoreni și mici comercianți, oameni cu nume sonore, terminate în escu, sudiști, plini de răsfățări fanariote.

 

Modul în care reconstitui acea lume cu parfum arhaic-oriental din Homeric vorbeşte de la sine despre un scriitor erudit. Scrierea acestei cărţi – la fel ca a celorlalte două din tripticul balcanic –, a fost precedată de documentare sau bagajul de cunoştinţe despre acea epocă exista, trebuind doar deschis?

Este foarte bine să te documentezi, dar dincolo de asta, proza (oricare proză) cere o cultură solidă. În ceea ce mă privește, baza culturală o constituie studiile mele clasice, formația de filolog, la care s-au adăugat lecturile ordonate și asimilate printr-o școală serioasă. Abia după aceea au venit “specializările”. De literatura veche m-am apropiat abia după întâlnirea cu profesorul Dan Horia Mazilu, care mi-a dat șansa de-a ține un curs la Universitatea din București. Dar de-atunci s-au mai petrecut multe, în special acele evenimente care declanșează pasiuni, deschid uși, te trimit să scotocești străzi, biblioteci și cufere din alte timpuri. Așa am ajuns să mă specializez ca profesor universitar în Istoria culturii și civilizației universale (pentru cinematografie). Toate acestea se află îngropate la temelia romanului Homeric.

 

“Înainte de-a începe un roman, câteva luni bune trăiesc mental povestea”

Foto: Arhiva personală a Doinei Ruşti

Romanul vine spre cititor împreună cu o hartă veche a Bucureştiului. Care este istoria ei?

Harta aceasta este făcută de Bogdan Calciu, contaminat de visul meu. Înainte de-a începe un roman, câteva luni bune trăiesc mental povestea, mă atașez de personaje, le desenez sau schițez harta întâmplărilor. Cam în această perioadă, de dinainte de-a începe romanul, m-am întâlnit cu Bogdan Calciu și i-am arătat desenul meu, evident o schiță prost făcută. Interesat de vechiul București și pasionat de hărți, Bogdan a desenat o hartă frumoasă, mare, pe hârtie specială – pe care mi-a făcut-o cadou. Arăta atât de bine, încât nu m-am îndurat s-o las în afara romanului. Varianta din roman este desigur îmbunătățită în editură, fiecare departament aducându-și contribuția pentru versiunea finală.

 

Şi tot între filele cărţii este o cartolină cu informaţii referitoare la una din plantele despre care vorbeşti în roman, plante care joacă un rol esenţial, mai cu seamă una din ele, sângele dracului, în jurul căreia se şi ţese acţiunea. De ce ai ţinut ca romanul să ajungă la cititorii tăi cu aceste cartoline?

Romanul aduce și tema plantei magice, obsesivă de-a lungul secolelor, iar cele alese să-l însoțească fac de fapt parte din el, sunt plantele Cotrocenilor. Fiecare dintre acestea, precum odoleanul, leuștanul, menta sau untișorul, au o mitologie bogată înrudită cu cea a mult căutatei flori.

 

“La temeliile lumii balcanice se află și Homer”

De ce ai plasat Iliada lui Homer, şi nu un alt volum, ca filon al acestui roman care vorbeşte despre o lume balcanică?

La temeliile lumii balcanice se află și Homer, ca să zic așa. Într-un fel motivația o dă Năltărogu, personaj care alege această carte, pentru a trimite un mesaj de dragoste. Intenția mea a fost să transfer legendarul în spațiul cotidian, în ideea că pe lângă marile războaie se află încă multe bătălii mărunte, unele neștiute de nimeni, îngropate într-o mahala bucureșteană, dar care se întemeiază pe pasiuni mari, pornesc dintr-o mânie înrudită cu cea  ahileică. Iar aceste mici confruntări grăbesc, fără să știe, la stingerea unei lumi, epuizarea unei specii.

 

“Am câte ceva în comun cu personajele mele”

Despina Băleanu, Elencu – Mărmănjica, Ciptoreanca, Firanda… Ai ceva în comun cu vreunul din personajele tale feminine din Homeric?

Cu toate. Despina, cu pretențiile ei, îmi amintește de acea perioadă a tinereții, când nicio concesie nu încăpea în aspirațiile mele, după cum Mărmănjica pornește din plăcerea pe care-o aveam în anii copilăriei de a mă “holba” la lume, fără să fiu în stare să-mi controlez privirea, emoțiile. Dintre personajele menționate, Ciptoreanca ocupă un loc special, în sensul că numele ei l-am găsit într-un testament (pe care l-am și publicat în revista Vatra, cu ani în urmă), un document din care răzbătea o viață densă și o dorință de libertate, pe care numai sclavul a trăit-o la cote maxime. Am vrut s-o văd tânără, pe vremea de dinainte de-a fi liberă.

 

“În penumbra unei păduri, toate tufele par însuflețite și ostile”

Ne întâlnim în această carte a ta cu stafii, cu vrăjitoare, cu creaturi stranii, un fel de elfi, cu alifii care te fac nevăzut, cu poţiuni miraculoase ce deschid porţile oculte ale minţii. Pari atrasă de paranormal, chiar de ocultism, dar pe de altă parte declari că funcţionezi pe credinţa că pentru orice mister ar exista o explicaţie simplă.

Și această zonă face parte din viață. De altfel toate lucrurile banale au și o latură magică, după cum se știe. În penumbra unei păduri, toate tufele par însuflețite și ostile. Homeric este un roman în registru fantastic, iar viața din spatele unei povești, la care asistă toată mahalaua, face aici adevărata temă a romanului. Odată intrat în acest spațiu misterios, totul se dilată, nimic nu mai poate fi măsurat. Inițial a existat dorința mea de a scrie o poveste despre Gorgan și despre misterele lui. Această colină se află încă în centrul Bucureștiului, vizavi de Cișmigiu, oarecum ascunsă în spatele clădirilor, poate o veche necropolă, cum credea Iorga. E un mister urban, care a fost punctul de plecare pentru Homeric, iar orice mister atrage după sine altele, plus personaje pe măsură. Unul dintre aceste personaje mi-a fost inspirat de un vas de Cucuteni, pe care e desenată o siluetă stranie, poate un vraci ori o entitate necunoscută.

 

La fel, eşti atrasă de simbologie, domeniu în care ai şi făcut cercetări. De altfel, este şi tema volumului tău de debut, Un dicţionar de simboluri din opera lui Eliade. Cum s-a născut această pasiune?

Interesul pentru simboluri mi-a fost stârnit de Gilbert Durand, pentru că el face o adevărată poveste din semnificații infirme, păstrate parțial, transformate prin brutalitatea istoriei. Dar mai târziu am făcut un doctorat în simboluri. Astăzi, vremurile acelea sunt departe.

 

Există o nouă carte la care lucrezi deja sau căreia îi conturezi planul?

Deja mă gândesc la alt roman, dar e prea devreme să povestesc despre el.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS