Cornelia Fiat. Foto: Arhivă personală

Ziua de Rusalii a anului 1951 se anunţa frumoasă, tihnită. Deşi era un copil, Cornelia Fiat şi-o aminteşte în amănunt. Până şi de rochiţa nouă pe care o purta, la biserică – una pepit, cu guleraş şi fundă albă – îşi aduce aminte. Era, însă, calmul dinaintea unei furtuni ce avea să spulbere destinele a zeci de mii de bănăţeni, pe care regimul comunist i-a etichetat drept „elemente duşmănoase: moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori”. În istorie acea zi de 18 iunie 1951, în care comuniştii au deportat în Bărăgan aproape 44.000 de oameni din zona de vest şi sud-vest a României, a rămas sub numele de „Rusaliile negre”.

Cornelia Fiat, acum în vârstă de 77 de ani, a trăit, alături întreaga familie, această tragedie. Avea cinci ani, când milţieni, securişti şi militari au dat buzna în casa familiei sale, din Ciacova, familia fostului primar ţărănist Petru Fiat, dându-le ordin, sub ameninţarea armei, să-şi părăsească locuinţa. 73 de ani mai târziu, Cornelia Fiat povesteşte despre groaza trăită în noaptea aceea. Despre setea, foamea, setea şi frigul îndurate, timp de cinci ani, în Bărăgan – în localitatea Viişoara (Mărculeştii Noi) –, dar şi despre o faţă luminoasă a copilăriei, chiar dacă trăită într-o puşcărie în aer liber. Despre întoarcerea acasă, la nimic însă, şi despre persecuţii care au continuat în comunism.

„În ce teroare am ieşit din casă…”

Ce vă amintiţi din ziua de Rusalii a anului 1951, doamnă Cornelia Fiat? Eraţi un copil în vârstă de vreo cinci ani…

Deşi eram mică, îmi aminesc bine de tot ziua aceea, chiar şi cum am fost îmbrăcată: am avut o rochiţă pepit cu guleraş şi fundiţă albe. Fiind Rusaliile, bunicul şi tata m-au luat cu ei la biserică. După terminarea slujbei, înainte de a se întoarce acasă, în obiceiul Ciacovei acelor ani toată lumea făcea un ocol al pieţei, o piaţă în patru colţuri, un fel de Corso. Mai discutau unii cu alţii despre noutăţi, probleme. I-am auzit pe tata şi pe bunicul vorbind cu alţi oameni – fără să înţeleg, atunci ce se petrecea – despre trenurile aduse în gară. Multe, multe vagoane de marfă. Ziua a decurs normal, deşi în familie am simţit tensiune, îngrijorare. Seara m-am culcat în cameră cu bunicii, dar bunicul nu a venit până noaptea târziu să se culce. Ştiau sau doar simţeau ceva.

Noaptea la ora 2 au fost bătăi în geam, apoi în uşă. Au intrat în casă trei persoane: un militar, un miliţian şi un civil. Au luat buletinele şi au cerut să li se spună numele tuturor celor care fac parte din familie. Bunicul i-a menţionat pe toţi, inclusiv pe fratele tatălui meu, care dispăruse pe front, la Cotul Donului, încă din timpul războiului. Aşa că pe lista de deportaţi a fost trecut şi numele lui… Li s-a pus în vedere ca, în două ore, să împacheteze cât pot să pună într-o căruţă cu un cal şi o vacă. Atunci a început calvarul…

Bunicul mai era primar?

Nu.

Petru Fiat, primarul ţărănist care a condus Ciacova timp de 18 ani, îniantea instaurării comunismului în România. Foto Arhiva Cornelia Fiat

Ce aţi apucat să luaţi de acasă?

Fiind şase persoane: bunicii din partea tatălui, părinţii, eu şi fratele meu, mai mic –, bunicul,  foarte calculat, a şuat fân, mâncare pentru cal şi vacă, un dulap în care au pus toate hainele care au încăput în el, o măsuţă rotundă cu două scaune, de la dormitorul mamei, două paturi, câteva oale, o găleată pentru apă şi, sigur, mâncare pentru noi – ce s-a putut lua repede: o tablă de clisă, o şuncă, un sac cu făină, iar într-un coş de paie, prăjiturile pregătite pentru Rusalii.

Când au dat buzna în casă nu vi s-a spus nici unde veţi fi duşi, nici pentru cât timp – asta au relatat toţi cei trecuţi prin calvarul deportării. Dar „vina” invocată de comunişti pentru a vă deporta familia v-a fost adusă la cunoştinţă?

Nu, niciodată. Am aflat-o după 1990, din actele de la CNSAS: ne-au trimis în Bărăgan pentru că am fost chiaburi şi mai dintr-un motiv: cu pământul, cu animalele şi utilajele noastre trebuia făcut Colectivul. Şi era nevoie să bage spaima în oameni, ca să intre în Colectiv. După 1990 l-am întâlnit şi pe cel care ne pusese pe listele de deportare. Micu Lucian. L-am întâlnit prin 1994 cred. Trăia în Timişoara, undeva în Fratelia. Am fost cu Viorel Marineasa şi i-am luat un interviu. Ştia că sunt nepoata lui Petru Fiat, dar nu a avut nicio remuşcare…

Revenind la noaptea de 18 iunie 1951… Atunci, părinţii, bunicii nu au avut drept să întrebe nimic, nu aveau dreptul nici să iese din casă. Când am vrut să ies afară, să merg sub dudul din curtea casei, unde ne jucam de obicei, militarul mi-a pus arma în piept şi nu m-a lăsat. Nu pot uita scena aceea. Oare ce făcusem eu, copil de cinci ani, împotriva regimului?… Un singur om a fost lăsat să iese din încăpere, ca să facă bagajul, şi acela a fost bunicul. Toţi trebuiau să executîm ceea ce ni se ordona. Bunicul nu doar că a făcut bagajele, ci a scos apă din fântână, a umplut jgheabul, a aruncat prin curte doi saci de porumb şi grâu şi a dat drumul la cai, la vaci, la toate animalele. Nu ştiam und8e şi pentru cât timp plecăm, dacă cineva va mai deschide uşa şi va mai da apă sau hrană animalelor. Şi pare că şi ele au simţit ceva. Cu câteva ore înainte deja erau neliniştite, vacile mugeau. Vă daţi seama în ce teroare am ieşit din casă?…

Pe fratele meu şi pe mine ne-au pus în vârful căruţei, bunicul a mers în faţa căruţei, ţinând calul de căpăstru, iar în spatele căruţei, unde era legată vaca, mergeau tata, mama şi bunica.

Câte animale au rămas acasă?

Patru cai, două vaci, mai mulţi porci, gâşte, găini. Am lăsat şi un tractor Lanz, cumpărat cu un an înainte nou-nouţ, o maşină de cosit iarba, unelte agricole folosite la munca câmpului.

Cât pământ aţi avut?

Aproximativ 70 de hectare, aici intrând şi pământul familiei tatei, şi al familiei mamei. Tata lucra la Reşiţa, contabil la combinatul de acolo, iar restul familiei lucra pământul. Şi alături de ei muncea un consătean de-al nostru, căruia îi murise toată familia. Când se lumina de ziua, toţi erau deja în căruţă şi plecau spre câmp.

Străbunicii Corneliei Fiat, cu nepoţii: tatăl Corneliei Fiart (stânga) şi şi frtele lui, mort în al Doilea Război Mondial, la Cotul Donului. Foto: Arhiva familia Fiat

„Familia noastră a fost în întregime deportată”

Aţi mai avut pe cineva care a rămas acasă, în Ciacova, după deportare?

Nu. Cum v-am spus, familia noastră a fost în întregime deportată, iar din partea mamei au fost duşi în Bărăgan mama ei şi fratele acesteia, al bunicii mele materne adică. Tatăl şi fratele mamei mele muriseră în 1944. Fratele, Liviu Liuba, a fost omorât de nemţi, în război, când s-a retras frontul spre vest, iar bunicul a murit la şase luni după el, de inimă rea. La Voiteni au avut un conac, chiar la intrarea în localitate, pe partea dreaptă, şi tot acolo au avut şi 40 de hectare de pământ.

A urmat călătoria spre nu-ştia-nimeni-unde, în vagoane de marfă…

În vagon cu noi au mai fost o mătuşă, vară primară de-a tatălui, cu soţul ei şi cu fiica lor. Şi animalele, ale noastre şi ale lor, şi căruţele.

Cum aţi avut loc într-un vagon?..

A trebuit. Atât ne-a fost repartizat: un vagon. Ce nu a intrat a rămas jos. Am fost pe drum vreo zece zile. S-au mai oprit trenurile în anumite locuri, în triaje, pentru apă. Nu ne-au lăsat să coborăm, dar apă am primit, cel puţin noi, în vagonul în care am fost urcaţi. Soldatul care a fost cu noi, să ne păzească de la îmbarcare până la coborâre, a fost foarte de treabă: unde s-a oprit trenul, a luat găleata şi ne-a adus apă. În rest, tot timpul drumului a stat în uşăn – care nu a fost închisă uşa, ar fi fost sufocant –, cu picioarele afară, să nu ne stingherească.

„Nu voi uita convoiul interminabil de căruţe”

Dar întâlnirea cu Bărăganul, care avea să vă devină casă pentru cinci ani, cum a fost? Ce vă amintiţi din ziua aceea când aţi pus piciorul printre ciulinii Bărăganului?

Am ajuns în gara Bucu pe înserat, era undeva la sfârşitul lunii iunie. Cam zece zile am făcut pe drum. În două ore am descărcat tot din vagon. Nu voi uita convoiul interminabil de căruţe. Şi parcă apusul soarelui era altfel decât la noi, în Banat. Era praf, foarte mult praf. Praf ridicat şi de cai, şi de căruţe, şi de oameni, şi de camioane – camioane „Carpaţi”, vechi din timpul războiului – aduse pentru cei care nu au avut cal şi căruţă. Am mers vreo cinci kilometri din gară până în locul nostru de debarcare. Acolo am fost lăsaţi în câmp, în faţa unui ţăruş. Era un câmp plin de iarbă de Sudan – până atunci şi nici de atunci până acum doi ani, când m-am întors în Bărăgan, nu mai văzusem aşa ceva. Era o iarbă care creştea mare, un fel de porumb mai mic, cu frunze foarte tăioase. Acolo erau aliniaţi ţăruşii. În faşa ţăruşului repartizat ni s-a spus: „De acum înainte, aici e casa voastră”. Bunicul, om trecut prin experienţa a două războaie, i-a întrebat cum e posibil aşa ceva: „Suntem oameni. Cum să stăm aici?”. I-au răspuns doar că nu are ce să comenteze…

O perioadă, la început, prima „casă” acolo – aţi povestit cândva – a fost o groapă…

Întâi am stat sub căruţă, pentru că în prima noapte a venit un potop de ploaie. Tot ce am avut s-a udat. Ca să ne protejeze pe noi, copiii, bunicul a întors căruţa şi ne-a băgat acolo. Înaintea gropii, ai mei făcuseră o colibă din iarbă, pentru câteva zile. Apoi au făcut ceea ce se cheamă bordei în pământ: o groapă adâncă, aşa ca un mormânt, de vreo doi metri adâncime, dar lată. În fiecare parte a ei au făcut un prici, pe care am dormit.

Cu ce aţi săpat-o?

Şi-au luat de acasă şi sapă, şi lopată. Fiind gospodari, au intuit bine ce să ia. Şi, în plus, am avut vecini nemţi trecuţi printr-o astfel de experienţă şi care le-au povestit, ştiţi, se mai transmiteau informaţiile astea de la unul la altul. Toate hainele pe care le-au luat de acasă le-au pus pe prici şi am dormit pe ele. Am stat în groapa aceea până în iarnă. Vara au început să facă chirpici pentru a construi o casă – au fost obligaţi de autorităţi. Trei-patru familii ajutau la ridicarea unei case. Le-au construit în ordinea priorităţilor: mai întâi pentru familiile cu copii şi urmă pentru restul lumii. Casa noastră a fost gata în ajun de Crăciun. Spun casă, dar erau de fapt doar ziduri. Nu am avut nici uşi, nici geamuri, tata şi bunicul au pus două pături, iar pereţii erau nelipiţi. Dar a fost mai bine, mai cald, nu mai eram în pământ. Acolo a fost cumplit, nu am mai suportat: dacă ploua, curgea apa peste noi, cădeau peste noi broaşte, şoareci, apoi venise îngheţul…

„Mi s-a dus brusc copilăria”

Aţi intrat aşadar în „casă” în Ajunul Crăciunului 1951. Vă amintiţi cum aţi trăit Crăciunul acela?

Da… Atunci am aflat că nu există Moş Crăciun. Vecina de vizavi – cu ai cărei copii sunt prietenă şi azi – vorbea cu mama: „Ce facem cu copii? Hai să le facem o creangă”, la care mama a spus: „Nu, eu nu pot, nu am cu ce”. Eram de faţă, iar mama mi-a spus: „Nu există Moş Crăciun, Moş Crăciun suntem noi, mama şi tata. Şi nu aşteptaţi nimic, pentru că suntem foarte săraci. La voi nu poate să vină Moş Crăciun”. Am plâns. Atunci mi s-a dus brusc copilăria, inocenţa. De atunci am învăţat să trăiesc altfel. Mă maturizasem brusc. De atunci am pus mâna şi am lucrat, cât şi ce mai putut eu, cot la cot cu adulţii. Am fost şi la strâns de bumbac. Apoi, adunam balegă de vacă – îmi amintesc că făceam întrecere între noi, copiii, care adună mai mult. Bălegarul uscat era combustibilul pentru iarnă. Îl întorceam de pe o parte pe alta, să se usuce, îl păzeam , că îl furam unii de la alţii. Copiii tot copii rămăseseră… Apoi îmi amintesc cum, vara, mergeam să adunăm ciulini. Era vânt, vântul Bărăganului, care îi zbura şi se formau rotocoale imense de ciulini. Noi le adunam pentru foc. Iar toamna, după culesul porumbului şi tăierea tuleilor, scoteam rădăcinile. Adunam saci întregi, tot pentru foc. În prima fază şi bunicul şi tata au fost la scos de rădăcini de copaci tăiaţi, salcâmi, şi atunci puteau să mai aducă lemne de foc. Cât puteau să aducă în spate…

Bărăgan, 1956. În faţa casei familiei Chiu. Foto: Arhivă personală Cornelia Fiat

„Nu am fost niciodată sătui, doar am supravieţuit”

Din ce aţi trăit în Bărăgan? Ce lucrau părinţii şi bunicii dumneavoastră?

Am fost debarcaţi în apropierea unor localităţi, cam la cinci kilometri de o localitate era o comunitate de deportaţi. Noi am fost în apropiere de Mărculeşti. Între Mărculeşti şi Bucu a fost un IAS mare, acolo au lucrat, dar nu în primele luni, atunci nu au putut lucra niciunde şi atunci am trăit numai din banii de acasă şi din ce am vândut. O săptămână, două nici nu am avut voie să ieşim din zonă, eram încercuiţi cu pază armată. Apoi au fost nevoiţi să ne lase, trebuia să mergem să luăm apă. Se aducea apă cu căruţa, în găleţi şi oale. În primele zile, localnicii ne-au lăsat să luăm apă, apoi nu. Cred că au fost ori învăţaţi, ori obligaţi să nu ne mai dea. Li s-a spus chiar că suntem criminali, să nu se apropie de noi, şi că de aia ne-au dus în Bărăgan şi ne-au izolat. În timp, însă, am legat relaţii deosebite, chiar prietenii. Oamenii şi-au dat seama cine şi ce suntem de fapt. Când am plecat noi acasă, în martie 1956,  era încă ger, iar Ialomiţa avea sloiuri de gheaţă, nu putea fi traversată. Trebuia să o traversăm ca să ajungem la gară. O familie de localnici ne-a găzduit câteva zile. Deşi aveau 12 copii, ne-au dat şi nouă o cameră timp de câteva zile, până am putut să trecem Ialomiţa şi să mergem la gară.

Revenind la ce vă spuneam despre adusul apei, când localnicii nu au mai vrut să ne dea, au adus autorităţile apă cu nişte butoaie foarte mari, dar în butoaiele alea fusese ţinută motorină… Deci nu am putut bea apa. Mulţi dintre noi, copiii mai ales, ne-am îmbolnăvit. De teama unei epidemii, au dat drumul la oameni să meargă după apă şi au adus apă din Boccea.

Aşa au reuşit să ia contact cu oamenii din localităţi învecinate şi să vândă nişte lucruri: mai întâi obiectele mărunte, de valoare. În iarnă, iarna 1951-1952, au vândut vaca şi calul. După ce au vândut tot, în februarie 1952 a venit altă nenorocire: schimbarea monetară. Banii pe care i-am avut, obţinuţi pe animale, nu au mai avut nicio valoare. Atunci, pe toţi banii care i-au schimbat au cumpărat o pâine. A fost cumplit. Nici nu vreau să mă mai gândesc… Atâta sete şi atâta foame am îndurat în Bărăgan că şi acum, după atâţia ani, fac atacuri de panică dacă nu am rezervă de apă în casă. Foamea o suport, totuşi, un pic mai uşor.

Noi, copiii, am avut oarecum noroc pentru că zilnic, din prima săptămână, erau puncte de Crucea Roşie şi acolo primeam, în fiecare dimineaţă, un sfert e pâine neagră (erau pâinile acelea rotunde, de un kilogram), o cană cu lapte care, de cele mai multe ori, era acru, stricat, şi un cub de marmeladă. Dar nu am fost niciodată sătui, doar am supravieţuit. Şi de multre ori mergeam acasă cu pâinea, acolo nu aveau nici bucata aceea de pâine neagră.

Acolo am mâncat şi ciori. Eram la joacă împreună cu copiii familiei Şteţcu – tatăl era în puşcărie – şi am primit de mâncare. Carne. Am venit acasă, ludându-ne ce am mâncat. Am fost şi altădată şi iarăşi am mâncat la ei carne. Am aflat după aceea că mâncasem pui de cioară. Dar era carne, ceea ce în Bărăgan ne-a lipsit. Abia după ce au început să lucreze la IAS, părinţii mei mai cumpărau, din când în când, câte o bucată de carne de oaie. Atât ne-am permis.

„Domnul învăţător umbla cu un baston şi în cealaltă mână îşi purta vioara”

În toamna anului 1952 aţi mers la şcoală, aveaţi şase ani. Erau construite şcoli acolo sau ţinea cineva orele în vreo „casă”?

Au construit şcoală. După nici o lună din momentul în care am ajuns în Bărăgan, au fost anunţaţi că trebuie să înceapă să facă chirpici. Norma zilnică era de 100 de bucăţi. Făceau pentru şcoală, pentru Miliţie, dispensar şi Cooperativă. Şi trebuiau să facă şi pentru casă. Dar până în iarnă au ridicat clădirile, iar în vara lui 1952 le-au amenajat. În şcoală au adus bănci ca băncuţele din filmul Amintiri din copilărie. În septembrie 1952 s-a deschis şcoala cu clasele I-VII, în limba română, şi clasele I-IV în limba germană. Atâţia copii am fost…

Învăţători v-au adus din satele învecinate sau erau printre deportaţi?

Erau deportaţi. Directorul şcolii şi vreo doi profesori pentru clasele V-VII, cred, au fost aduşi din zonă. Eu am avut învăţător un deportat: domnul Iosif Chiu, din Banloc. Îmi aduc aminte că umbla cu un baston şi, în cealaltă mână îşi purta, întodeauna, cutia cu vioara. Când l-au ridicat de acasă, de Rusaliile lui 1951, şi-a pus vioara în căruţ, nu a vrut să plece fără ea. Domnul învăţător ne-a învăţat şi pe noi muzică. Cărţi nu am avut, iar cu un caiet am făcut tot anul şcolar din clasa I. Apoi, am mai primit câteva rechizite, dar abia după ce părinţii mei începuseră la lucreze la IAS. Aşa am ajuns în clasa a IV-a şi să ştiţi că în momentul în care ne-am întors acasă, la Ciacova, în 30 martie 1956, nu am avut nicio problemă de adaptare la şcoală, nici de recuperat vreo materie.

„Nu am avut nicio jucărie”

Dar de jucat cum v-aţi jucat în Bărăgan?

Copilul tot copil rămâne indiferent de vremurile în care trăieşte… Nu am avut nicio jucărie, dar am avut porumb, din care ne-am făcut păpuşi, am avut flori de mac, din care, de asemenea, ne-am făcut păpuşi – o dată am primit bătaie pentru că am rupt tot stratul de flori de mac al mamei şi ne-am făcut păpuşi toţi copiii de pe stradă. Nu am ştiut că, dacă rupem floarea, macul nu mai face o alta în loc. Apoi ne jucam cu tulei de floarea soarelui. Într-una din zile ne-am luat la bătaie, eram vreo şase-şapte copii, cu beţele de floarea soarelui şi vă daţi seama ce a fost acolo. Toţi snopii au fost stricaţi, împrăştiaţi pe stradă. Vara, în aproape fiecare dimineaţă mergeam la o lizieră, un pâlc de salcâmi din apropiere, în care ciorile îşi făcuseră cuiburi. Era o plăcere a noastră să urcăm în copaci şi să căutăm ouă de cioară. Alteori, dacă ploua – asta era o plăcere foarte mare –, luam din şanţul din faţa casei noroi şi făceam pocnitori. O dată am aruncat cu ele în zidul caselor. Case proaspăt văruite… Vă daţi seama cum au arătat pereţii ăia plini de noroi. Iarna, îns schimb, nu ieşeam toţi afară la joacă. La noi, în casă, o făcea doar cel care se scula primul şi apuca să se încalţe pentru că am avut o singură pereche de şoşoni, un fel de ghete până la gleznă, făcute din gumă. De talpa şoşonului legam un cocean sau o bucată de tuleu, cu cârpă, cu aţă, şi astea erau patinele noastre. Iarna lui 1953 a fost foarte grea, cu zăpadă multă, troienele erau cât casa. Am luat ligheanul şi am făcut pârtie de pe vârful casei până jos. Eram copii, trebuia să ne jucăm, aşa că eram inventivi.

Îmi amintesc un episod dn februarie 1953, când a murit Stalin. Era doliu naţional, toată lumea trebuia să plângă la şcoală, pe stradă – asta a fost directiva… Noi, copii fiind, nu ştiam nici cine a fost, nici ce a făcut Stalin. Până acasă ne-a trecut jalea şi plânsul. În casă am auzit însă vorbindu-se, ai mei spunând că acum speră că, dacă a murit Stalin, vor putea pleca acasă. După-masa, ieşiţi la joacă, ne-am strâns într-un cerc vreo şase copii şi am început să cântăm: „Acum plecăm acasă c-a murit Stalin”. Vă daţi seama în ce teroare au trăit părinţii noştri, zile întregi după aceea…

Învăţătorul Chiu si clasa în care învăţase Cornelia Fiat (Primul rând, stânga). Foto: Arhivă personală Cornelia Fiat

„La fiecare sărbătoare, domnul învăţător Chiu ne-a dus la biserică”

Sărbătorile religioase cum au fost în Bărăgan? Aveaţi vreo biserică unde puteaţi merge sau era vreun preot care ţinea slujbe în casele deportaţilor, cum s-a întâmplat în unele localităţi?

În prima parte a perioadei trăite în Bărăgan nu au fost preoţi. Au venit ulterior câţiva eliberaţi din închisoare şi cărora le-a fost impus domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În martie 1953 au venit primii deţinuţi politici cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, iar printre ei au fost şi preoţi. Unul dintre ei a fost preotul Fleşeriu. După ce ne-am întors acasă, l-am întâlnit, cu mulţi ani în urmă desigur, la Timişoara, a Biserica de pe strada Petru şi Pavel, din Calea Lipovei. În Bărăgan, i-au repartizat o locuinţă în spatele casei noastre, la două doamne. Şi-a adus şi băiatul, pe Nelucu, este cu doi ani mai mare decât mine. Până la venirea lui, foarte rar venea câte un preot din Mărculeşti şi improviza o slujbă în câte o cameră. După ce a venit părintele Fleşeriu, dintr-o casă două camere au făcut biserică: au desfăcut un perete, au ridicat cupola şi altarul. În fiecare duminică era slujbă şi ţin minte că prima procesiune religioasă a fost, cu două steaguri şi o cruce, la marginea lanului de cucuruz. Pentru ploaie. Şi să ştiţi că a venit ploaia după aia… La fiecare sărbătoare, domnul învăţător Chiu ne-a dus la biserică.

În 1952, în primăvară, nu aveam încă biserica, de Paşte am putut să ne deplasăm până în satul vecin, Mărculeşti. Am fost la Înviere tot satul. Acolo era obiceiul ca, după slujba de Înviere, toată lumea să vină să-şi sfinţească Paştele, pomana. Aşa că la sfârşitul slujbei, fiecare dintre noi am primit mâncarea adusă de ei de acasă. Niciun localnic nu a mai mers cu ea înapoi, acasă. Nu ne-am aşteptat, aşa că nici nu am avut în ce să o punem. Eu mi-am luat baticuţul de pe cap, l-am legat în patru colţuri şi acolo am pus ce am primit: ouă, cozonac, chiar şi carne şi  am venit cu ele acasă, la Viişoara.

Cornelia Fiat (stânga, jos) alături de fetele din clasa a VII-a din Viişoara. Foto: Arhivă personală Cornelia Fiat

Prima masă mai consistentă de la venirea în Bărăgan…

Da, prima. Am mâncat un pic mai bine după ce am avut deja grădină şi am crescut porc, iar tata a început să lucreze la IAS-ul de la Ograda, ca şi contabil – IAS ridicat pe moşia familiei dirijorului Ionel Perlea. Mama între timp se angajase şi ea, tot acolo, bucătăreasă. Făcuse şcoala la Notre dame, a fost crescută de călugăriţe şi ştia şi să gătească. Bunicul a lucrat şi el la IAS-ul de la Mărculeşti, iar bunica a stat cu noi, copiii, acasă. Vara, în vacanţe, mergeam şi noi la IAS-ul Ograda. Era un conac, care fusese al familiei Perlea, iar la 500 de metri era lacul Strachina, era pescărie acolo. Toată vara acolo ne-am petrecut-o, pe malul lacului Strachina. Era un nămol până la genunchi, dar nu ne-a păsat…

În toată perioada aceea în care aţi fost practic nişte puşcăriaşi sub cerul liber, aţi avut posibilitatea de a intra în contact cu lumea liberă, să primiţi vizite, nu doar corespondenţă şi pachete?

În primul an, a fost interzis să primim vizite. Şi, totuşi, cumnata bunicului meu a reuşit să ajungă la noi. Îmi aduc aminte că ne-am trezit, într-o dimineaţă, în bordei, cu „Maia” – aşa îi spuneam noi. Venise cu  mâncare. Ne-a adus şi prăjitură: ştangle cu nucă, făcute dintr-un aluat din nucă şi ou şi deasupra cu bezea. Dar mama ne-a avertizat că nu avem voie să spunem pe cine am văzut. Am înţeles şi nu am spus.

Cum aflase unde sunteţi?

Aveam dreptul să trimitem cărţi poştale şi aşa a ştiut unde să ne găsească. În primul an am primit de acasă şi bani. Vizitele erau însă interzise. Dacă ar fi prins-o, ar fi dus-o pe jos înapoi, din post în post.

„La întoarcere am găsit o casă distrusă”

De întors v-aţi întors toţi şase?

Da. În 30 martie 1956 am ajuns în Ciacova. Mi-aduc aminte când s-a oprit trenul în gară… Am avut o familie prietenă, Iencea, şi tanti Mărioara a fost prima la uşă şi m-a luat în braţe, iar pe fratele meu l-a luat în braţe fratele bunicului.

Bunica mea, însă, a mai trăit foarte puţin după aceea. Se întorsese din Bărăgan foarte bolnavă. În ultimele luni în Bărăgan, după ce, în decembrie 1955, tata a venit şi ne-a spus că s-au ridicat restricţiile, cerea tot timp să fie adusă acasă, să moară acasă. În aprilie 1956 am internat-o în spital, avea nişte chisturi la plămâni, au operat-o şi părea că merge spre bine, dar la 1 mai a murit. Era Săptămâna Mare. Am îngropat-o acasă, aşa cum şi-a dorit.

Ce aţi mai găsit din gospodărie, la întoarcerea din Bărăgan?

Nimic, nimic, nimic. O casă distrusă. În primă fază, acolo a intrat Armata şi au distrus toată curtea, gardurile cu maşinile. Apoi casa a fost dată unei familii. În prima săptămână când ne-am întors, noi, copiii am rămas la fratele bunicului. Mama, tata şi bunicii s-au dus la casa noastră. Li s-a permis să stea într-o cameră din spatele casei. Era ocupată de alţii. Într-una din seri ne pregăteam să mâncăm. Făcuse mama mămăligă cu lapte şi cu brânză. Bunica trăia încă. Era în pat. A intrat un cetăţean. Nu ştiam cine este. A întrebat cine e gazda casei apoi s-a prezentat ca fiind „noua autoritate din sat”, spunându-i bunicului meu că nu mai este primar. La care bunicul i-a răspuns: „Am fost, sunt şi voi fi”. Şi în Bărăgan, oamenii i se adresau cu „domnu’ primar”.

„Când tata a fost arestat, mama a trebuit să divorţeze ca să pot merge la şcoală”

Petru Fiat, bunicul dumneavoastră patern, a fost timp de 18 ani, primar PNŢ al localităţii Ciacova, înainte de instalarea comunismului. Partidul Naţional Ţărănesc, asemeni celui Liberal, a fost interzis de comunişti, iar conducerea acestora, decimată în închisoare. A făcut şi el puşcărie?

Nu. Întâmplarea face că a scăpat. Nu ştim cum. Să nu vă gândiţi însă la vreun lucru rău, pentru că bunicul meu nu a făcut niciun lucru rău. Poate pentru că nu mai era primar atunci când au început arestările. Bunicul a avut şapte clase şi a făcut o şcoală de tipografi, a fost culegător. Nu avea şcoli înalte, dar era foarte gospodar. După ce ne-am întors din Bărăgan s-a angajat, până la pensie, căruţaş la CAP.

Mama Corneliei Fiat. Foto: Arhiva personală a familiei Fiat

Tatăl dumneavoastră a fost închis, după întoarcerea din deportare. De ce?

Nu a fost condamnat, a fost anchetat şi ţinut în arest, fără niciun document. În localitate era un coleg de-al lui – e mort acum, să-l ierte Dumnezeu… – care l-a reclamat că a făcut parte din „Sumanele negre”. Dar nu a făcut parte. În această organizaţie au fost doar ofiţeri piloţi, or tatăl meu nu a fost pilot, ci tanchist în război. Dar în acele vremuri era suficient un bileţel cu un denunţ pentru ca cineva să fie luat de Securitate şi arestat. După câteva luni l-au lăsat acasă.

Când tata a fost arestat, eu eram elevă pe atunci, mama a trebuit să divorţeze ca să pot merge eu la şcoală. Au rămas divorţaţi în acte, şi după ce s-a întors tata. Deşi au trăit împreună, nu s-au mai cununat.
În 1990, am avut surpriza ca acel vecin care l-a denunţat pe tata să vină la Asociaţia Deţinuţilor Politici cu o adeverinţă că ar fi fost persecutat politic. Am fost şocată. Imediat m-am dus la preşedintele Asociaţiei, era domnul Botlung, şi l-am întrebat cum e posibil să fie emisă o astfel de adeverinţă unui om care nu a fost deţinut politic, ci a fost închis pentru că a furat de la colectiv? M-a sfătuit să-l las în pace, să nu mă mai necăjesc şi să îngrop totul. Şi aşa am făcut – tata era deja mort –, dar nu am făcut bine…

Petru Fiat, cu strănepoţii, acasă la Ciacova. Foto: Arhivă personală Cornelia Fiat

„Voi muri ţărănistă”

Bunicul, Petru Fiat, a apucat ziua prăbuşirii comunismului?

Nu, doar tata şi mama. În 1990 a fost reînfiinţat PNŢ-ul. Primii care l-au contactat pe tatăl meu au fost liberalii. Tata i-a refuzat, spunându-le că este ţărănist. Apoi, au venit la noi câţiva reprezentanţi ai PNŢ, printre care şi domnul Tăvală. Imediat s-a înscris şi a organizat gruparea PNŢ în Ciacova. Au încercat să mă convingă şi pe mine să intru la ţărănişti. Eu, deşi am vrut întâi să mă înscriu la liberali, tata mi-a spus că şi trebuie să mă înscriu în PNŢ. Şi aia am făcut. Am fost ţărănistă până a existat partidul şi voi muri ţărănistă.

După 1990 aţi recuperat ceva?

Da, am reuşit să recuperez tot. Mai puţin lucrurile rămase în casă la plecarea noastră în Bărăgan. Am văzut procesul-verbal întocmit în 18 iunie 1951, când ne-au scos afară din casă, şi în care cei de la Primărie trebuiau să menţioneze toate lucrurile care au rămas în urma noastră. Şi ce era trecut în acel proces-verbal? Cărămizile de pe casă, polonice, un dulap şi nişte scaune. Nu au fost menţionate nici animalele, nici utilajele agricole. Iar noi, când ne-am întors din Bărăgan niciun ac nu am mai găsit.

A fost o bătălie cumplită pentru recuperare. Pământul l-am recuperat mai uşor, dar conacul de la Voiteni – „Odaia lui Liuba”, aşa s-a numit –, foarte, foarte greu, pentru că acolo a fost IAS şi directorul nu a vrut să iese, deşi clădirea era într-o stare jalnică: scoseseră geamurile, duşumelele… Totuşi, m-am zbătut, m-a ajutat şi fostul prefect Liviu Ciocârlie şi l-am recuperat în cele din urmă. Parcă Dumnezeu a ţinut o mână deasupra mea… Apoi tot ce am avut eu şi fratele meu am lăsat la copii, la nepoţi. Acum nu ne mai trebuie nimic.

P.S. Potrivit Raportului Final al Comisiei prezidenţiale de condamnare a crimelor comunismului (întocmit în 2006), în perioada 1945-1964 au avut loc mai multe valuri de dislocări a populaţiei de inspiraţie stalinistă: „Deportările şi dislocările de populaţii au fost în perioada anilor 1945-1964 o practică politică curentă, care a afectat un număr imens de persoane. Prin ele se viza distrugerea existenţei unor categorii largi de oameni, a unor familii şi comunităţi. De inspiraţie stalinistă, ele au reprezentat forme de violentare, din raţiuni politice, a unor drepturi fundamentale ale oamenilor (dreptul la proprietate, la o viaţă normală, la libertate de mişcare etc). Ele vizau o sporire a controlului asupra societăţii, trebuiau să genereze frică, erau menite să intimideze, să sporească sentimentul insecurităţii, să destructureze comunităţile divizându-le şi polarizându-le prin aplicarea principiului ideologic al luptei de clasă. Toate acestea au reprezentat arme eficiente pentru a duce populaţia la supunere şi tăcere, pentru a grăbi la sate procesul de colectivizare şi de trecere a proprietăţii individuale în mâinile statului.”

Printre aceste acţiuni de dislocare a populaţiei s-a numărat şi deportarea în Bărăgan, făcută în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, şi care a vizat „«foştii moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori» luaţi în evidenţă şi supuşi unor acţiuni de verificare în scopul punerii sub urmărire a celor care în ochii organelor de securitate erau consideraţi «duşmănoşi»”. Vizată de deportare a fost zona de vest şi sud-vest a României aflată la o distanţă de până la 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia, de la fostul raion Sânnicolau Mare (Timiş) până la Vânju Mare (Mehedinţi) şi Pleniţa (Dolj).

„Atunci când se transmit instrucţiuni pentru cum să acţioneze colectivele din comune în vederea ridicării celor ce vor fi deportaţi se vorbeşte de «operaţiunea de curăţire a comunelor de elemente duşmănoase», iar în Raportul asupra operaţiunii de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră cu Iugoslavia se vorbeşte de cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului – titoiştii şi chiaburii”, se mai arată în Raportul Final.

Pentru acţiunea din noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 au fost folosiţi 20.271 de militari dintre care 10.229 au fost folosiţi pentru evacuarea şi transportarea celor ridicaţi, iar ceilalţi la blocarea frontierei cu Iugoslavia.

Localităţile construite de deportaţi în Bărăgan sunt Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican, Ezeru, în regiunea Bucureşti: Salcâmi, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti, în regiunea Constanţa; Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla (Valea Călmăţuiului) în regiunea Galaţi. Timp de cinci ani aceste localităţi au funcţionat după modelul unor lagăre de muncă: niciun deportat nu a avut voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.