La 39 de ani, Marius Manole, actor al Naţionalului bucureştean, are un palmares impresionant. În 16 ani de când a urcat prima dată pe scenă a jucat în peste 70 de spectacole de teatru şi în mai mult de zece filme. Pasiunea sa este însă teatrul pe care nu doar că-l iubeşte, dar e dependent de el. E dependent de muncă, în general.

L-am întâlnit la Timişoara, acum câteva zile, înainte de a urca pe scenă, alături de Medeea Marinescu, în „Fă-mi loc”, un spectacol de Anthony Michineau, în regia lui Radu Beligan. Şi am realizat un interviu. Contracronometru.

„La mine există o dependenţă de muncă. Lucrez să învăţ să stau”

Marius Manole, atât de tânăr și un palmares impresionant în acești 16 ani de când ați urcat prima dată pe scenă: aţi avut roluri în 72 de spectacole de teatru, multe jucate de câteva ori sau concomitent, şi nouă roluri de film. În acești ani, a mai fost timp pentru altceva în viața dumneavoastră?

Nu. Pentru nimic. La mine există o dependenţă de muncă, nu o fac pentru că sunt chiar atât de pasionat de meseria asta. Pur şi simplu, nu pot să stau. E o boală, care duce la epuizare, iar asta nu face bine nimănui. Acum, lucrez cu un psiholog să învăţ să stau –  e cea mai mare provocare.

De vreo câţiva ani vă tot propuneţi să nu mai lucraţi atât…

Da. Dar, totuşi, e mai bine acum…

Merită acest sacrificiu?

E ca şi când ai întreba un sportiv care a luat medalia de aur dacă merită sau nu sacrificiul pe care l-a făcut. Nu se pune problema aşa. Se pune că, altfel, nu se putea. A fost o nevoie, o necesitate, nu o alegere. S-a întâmpat pur şi simplu. Şi eu cred că fiecare dintre noi avem un destin pe care trebuie să-l urmăm.

„Avem foarte puţin spaţiu să hotărâm ce vrem să facem în viaţă”

CV Marius Manole

 

Marius Manole este absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Coregrafie, 2002 – 2003, şi al Academiei de Arte „George Enescu”, Iaşi, secţia Actorie, promoţia 2001, clasa profesor Emil Coşeriu.

A făcut parte din Academia Itinerantă „Andrei Şerban” la Ipotești, Horezu şi New York, atelier realizat de ICR New York, cu sprijinul ICR Bucureşti, 2009 – 2011.

 

Teatru: A jucat în peste 70 de spectacole, la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Act, Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis, Theatrum Mundi, Teatrul Odeon, ArtLink, eatrul Luni, Green Hours, Teatrul Act, Teatrul Municipal Târgoviște, Opera Română Timişoara, Nix Theatre Company, Teatrul Municipal Focşani.

 

Filme: „Undeva la Palilula”, „2+2”, „Luna verde”,  „The Scream”, „Ursica 2– Bibliothèque Pascale”,  „Heatwave”, „O noapte furtunoasă”,  „Reflex”, „Martor fără voie”.

 

Nominalizări şi premii

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria D, 2016.

 

Premiul Uniter pentru Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile Bătrânica apatică și Actorul din spectacolul „Între noi e totul bine”, regia Radu Afrim, 2016.

 

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria D, conferit de președintele țării, 2016.

 

Premiul FestCo, pentru rolul principal din spectacolul „Ioana şi focul” de la Teatrul de Comedie, FestCo 2009.

 

FestCo – Premiul pentru rolul Paul, din „Stă să plouă”, Teatrul Luni, Green Hours, 2007.

 

Nominalizare la Uniter pentru Cel mai bun actor în rolul Sarikov, din „Inimă de câine”, după Mihail Bulgakov, 2006.

 

Premiul pentru „Tineri Creatori” acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru rolul Puck, din „Visul unei nopţi de vară”, de William Shakespeare, 2003.

 

Nominalizare la Uniter pentru debut: rolul Paulie, din „Drept ca o linie”.

 

Festivalul de Teatru Contemporan Braşov: premiul special pentru „Drept ca o linie”, 2002

 

Festivalul de Teatru Imagine – Marele premiu pentru „Drept ca o linie”, 2002

 

Sursă CV: Teatrul Naţional Bucureşti

S-ar spune că teatrul v-a ales pe dumneavoastră, când, copil fiind, aţi ajuns din greşeală la clubul de teatru, în loc să fiţi repartizat la cel de fotografie, unde v-aţi înscris de fapt.

Da… Ne este trasă o linie. Noi avem foarte puţin spaţiu să hotărâm ce vrem să facem în viaţă.

Dar teatrul, aşa cum este el, azi, în România, subfinanţat, nepromovat atât pe cât ar merita, perdant într-o competiţie cu nonvaloarea, mai merită sacrificii personale din partea actorilor?

Dacă nu ar fi fost teatrul, eu nu aş fi fost nimic. În orice meserie, şi în jurnalismul pe care îl faceţi dumneavoastră, şi în actoria mea, nu se poate face performanţă dacă nu sacrifici ceva din viaţa, din timpul tău, din timpul acordat familiei. Dar nu-mi place cuvântul „sacrificiu”.

Eu îl percep ca atare. Sunt actori care îşi dedică meseriei patru ore pe zi. Dumneavoastră mult, mult mai mult.

Da, aşa e. Eu încerc doar să spun că actorii ăia pot trăi fără teatru. Eu nu pot. Pentru mine nu există alternativă să pot să spun „eu aleg să fac teatru: nu am chef, dar mă sacrific.” Nu există chestia asta.

„Mă simt bine pe orice scenă”

În stagiunea aceasta, aveți zece spectacole doar pe scena Naționalului bucureștean. Mai jucați şi alte roluri, în alte spectacole? Sunteți implicat şi în alte proiecte?

Aştept să înceapă Viforul, spectacolul lui Alexandru Dabija, la Teatrul Naţional. Acum, de câteva zile, am scos un nou spectacol, cu Şerban Pavlu, la Teatrul Avangardia, Demnitate se cheamă, în regia lui Ignasi Vidal, un spaniol, care a şi scris textul.

Şi am vreo 20 de zile libere, fără repetiţii. Dar, între timp, în fiecare dimineaţă, merg la radio. La ora 6 fac un matinal cu Marius Tucă, pe Smart FM, un post la care lucrez şi în care sunt tot mai implicat.

Pe ce scenă vă simţiţi mai confortabil: pe cea a unui teatru convenţional, cu săli de sute de locuri, sau a unui teatru independent, cu scena într-un garaj ori într-un subsol şi cu un public ce nu depăşeşte o sută de oameni?

Mă simt bine pe orice scenă, la modul general. Nu am o preferinţă anume. Pentru mine e mai important cu cine joc decât unde joc. Mai importanţi sunt partenerii, mai important e spectacolul.

„Publicul se manelizează, dar şi la actori se resimte o slăbire de calitate”

Resimțiți vreo diferență în atitudinea actorilor, a publicului între începutul anilor 2000, când ați debutat în teatru, și prezent?

Da. Încet, încet, publicul se – aş folosi un termen, dar e cam dur… – manelizează. Prezenţa televizorului foarte mult în viaţa omului strică. Îi dezvoltă nevoia de a merge spre lucruri facile, pentru că viaţa de zi cu zi e foarte dură şi oamenii au foarte multe probleme şi, atunci, numai un teatru greu nu le mai trebuie. Cine mai are acum răbdare să mai stea la un Dostoievski? Greu găseşti public pentru asta. Mai curând găseşti pentru o comedie. Eu încurajez comedia şi cred că oamenii au nevoie de ea, mai ales în perioade din acestea în care viaţa e grea. Doar că ar trebui ca publicul să ceară de la noi, actorii – pentru că şi publicul ne poate educa pe noi – comedii bine făcute. Deci, da, simt o uşoară slăbire a calităţii publicului, dar, să fim cinstiţi, şi la actori se resimte o slăbire de calitate. De ambele părţi s-a lăsat ştacheta. Unul se merită pe altul, cum ar veni.

„Trăim într-un iureş, încât am devenit nişte artişti-sportivi”

Se mai întâlnește boema bucureșteană, actorii în cazul de faţă, așa cum, în interbelic, o făcea la Capșa?

Nu, nu mai există boemia asta. Pentru că nu mai e timp de ea. Trăim într-un iureş, cu atât de multă muncă, încât am devenit nişte artişti-sportivi. Trebuie să ne măsurăm perfect timpul: la ce oră pleacă avionul, când cobori din avion, când joci, când te odihneşti. De exemplu, mâine dimineaţă, după spectacol, eu plec din hotel la 5.30, la 7 am avion, la 8 sunt în Bucureşti, unde merg direct la radio, având emisiune. Apoi, am o şedinţă foto, o repetiţie, un spectacol şi, după aia, încă unul. Deci, boemia asta nu prea mai încape, chiar dacă am vrea. Boemie înseamnă să stai la o vorbă – nu neapărat să bei un pahar, cum era pe timpuri –, dar chiar şi asta îţi consumă energie.

„Pentru mine, spectacolul funcţionează ca o terapie”

Cum vă remontaţi, să spun aşa, după zile întregi în care aveți și câteva spectacole pe zi, după stagiuni extenuante?

Bateriile mi le încarc în timpul spectacolului. Eu funcţionez pe sistemul dinam, ăla care se încarcă mergând. După spectacol, nu mai am nevoie de o perioadă mare de recuperare, pentru că, pentru mine, spectacolul funcţionează ca o terapie. Dacă spectacolul e bun, eu plec cu foarte multă energie şi pot să mai joc alte cinci spectacole şi să mai fac multe alte lucruri. Dacă e prost, îmi trebuie o perioadă de câteva ore, chiar o noapte întreagă, în care să mă refac, să-mi adun energie.

„Nu e nicio reţetă să-ţi reuşească un rol”

Care roluri vă plac mai mult sau în care vă simţiţi mai bine: cele de comedie sau cele dramatice?

Rolurile care sunt pe texte bune şi cu regizori buni. Pot fi şi de comedie, şi de dramă. Am făcut roluri bune şi de dramă, şi de comedie, la fel cum am ratat roluri din ambele categorii. Nu e nicio reţetă să-ţi reuşească un rol. Uneori, deşi conjunctura e perfectă – ai actorii sunt cei care trebuie, textul care trebuie –, nu se ştie de ce, nu iese bine. Ca şi în alte meserii şi la noi funcţionează, peste toate, ceva inexplicabil, o energie pe care nu poţi să ţi-o explici, o stare pe care, de asemenea, nu poţin să ţi-o explici, ceva ce nu se poatre controla. De aia e frumos şi magic teatrul, că nu ţine tot timpul de tine, ca actor.

Deduc că teatrul vă e mai aproape de suflet decât cinema-ul, deşi aţi jucat şi roluri în filme…

Categoric. Iubesc teatrul. După gustul meu, e o provocare mult mai mare. La film, s-a tras o dată şi e bun tras. În teatru trebuie să repeţi aceaşi rol în mai multe seri, trebuie să fii bun în fiecare seară.

„Fericirea stă în lucruri mărunte”

Ce vă face fericit?

Foarte multe lucruri. Lucruri mărunte. Uite, faptul că am ajuns în Ttimişoara. Faptul că am spectacol. Faptul că, după, mergem la un restaurant din centrul vechi, care mi-e foarte drag. Faptul că mâine am o şedinţă foto care mă interesează. Multe lucruri. Faptul că mă pasionează lucrurile pe care le fac îmi permite să merg mai departe. Fericirea stă în lucruri mărunte. Şi nu e doar o vorbă, aşa…

Constat că e un punct pe care îl aveţi în comun cu Medeea Marinescu. Şi ea îmi spusese cam acelaşi lucru, în interviul pe care l-am avut cu puţin timp înaintea acestui dialog.

Da, pentru că ne întâlnim cu oameni care trec prin situaţii grele, avem prieteni cărora li se întâmplă nenorociri şi te gândeşti seara, înainte de a adormi, că eşti atât de norocos că faci meseria pe care ţi-ai dorit să o faci, că trăieşti într-o bulă protejat de mizeria din jur, de viaţa grea pe care o au mulţi oameni, că eşti sănătos – sănătatea e cel mai de preţ lucru. Nu ai cum să nu fii fericit. Eu am o vorbă: în afară de moarte, în viaţă totul e rezolvabil.

Citeşte şi: Medeea Marinescu: „Am pus o parte din mine în fiecare rol”

Ce proiecte aveţi?

Din 25 octombrie încep să joc, la Teatrul Naţional din  Bucureşti, spectacolul e care vă spuneam, Viforul, în regia lui Alexandru Dabija. Apoi vreau să-mi iau o pauză de un an. Nu va fi un an sabatic propriu-zis, doar că nu voi mai lua roluri noi. Dar eu am mai spus lucrul acesta de multe ori, aşa că nici eu nu-l mai cred…

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.