Constantin Flondor. Foto: Galeria Jecza

Când auzi numele Constantin Flondor, ceea ce îţi vine instantaneu în minte este statutul său de pictor consacrat şi apreciat, de co-fondator şi membru al legendarelor grupări artistice 1+1+1, Sigma și Prolog. Mai puţină lume, cred, ştie că este descendent al vechii şi ilustrei familii de boieri bucovineni Flondor.

L-am invitat pe Constantin Flondor la un dialog, dar nu despre pictură, de data aceasta. Am vorbit despre familia sa, despre drama de a-şi părăsi pentru totdeauna casa, nevoiţi să se refugieze din faţa urgiei ruse, despre teama de propria ascendenţă cu care au trăit zeci de ani, în timpul regimului comunist, despre Cernăuţiul natal, în care s-a reîntors abia după 65 de ani,  dar pe care părinţii şi bunicii săi nu l-au mai revăzut niciodată, dorul de casă mocnind în ei până al sfârşit. „Tăiaţi-mi o felie de pâine aşa de subţire ca să pot vedea prin ea Cernăuţiul”, spunea bunica sa maternă. În această reîntoarcere în timp am avut.o alături şi pe soţia lui Constantin Flondor, Sanda, un minuţios depozitar al amintirilor familiei.

„Patru Flondori au fost numiți cavaleri sub Imperiul Austriac”

CV Constantin Flondor

Născut în 16 decembrie 1936, la Cernăuți.

Este absolvent al Institutului „Nicolae Grigorescu“, Bucureşti (1954-1960).

Co-fondator al grupurilor  “1+1+1” (1966), “Sigma” (1969) şi „Prolog” (1985).

Începând cu anul 1968 a avut zeci de expoziții personale, de grup și colective în ţară şi în străinătate, Austria, Franţa, Germania, Italia, Norvegia, Republica Moldova, Ungaria.

Premii/distincţii (selecție): Premiul pentru cariera de excepţie, la Gala “Constantin Brâncoveanu” (2024), Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler, conferit de Preşedinţia României (2019), Premiul „Ion Andreescu” pentru Pictură al Academiei Române (2006), Meritul Cultural al României, în Grad de Ofiţer (2004), Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici pentru întreaga activitate (2003), Premiul „The Ionel Jianou” ARRA, Los Angeles USA (1993).

Domnule Constantin Flondor, lumea vă ştie ca fiind pictorul recunoscut internațional, co-fondator şi membru al grupărilor artistice 1+1+1, Sigma și Prolog. Mai puţină lume, cred, ştie că sunteţi parte a unei aşa-numite istorii cu blazon, că sunteţi un descendent al vechii şi ilustrei familii de boieri bucovineni Flondor. Până în ce an coboară rădăcinile arborelui genealogic al familiei.

Constantin Flondor: Până pe la 1500. Fiind o familie destul de cunoscută, am găsit un material consistent privind genealogia familiei și cu trimiteri directe la cei patru Flondori numiți cavaleri („von”) din anii 1787 sub Imperiul Austriac. Din cele povestite de familie, ascendenții mei direcți provin din cei patru: Vasile, Dumitru, Gheorghe şi Constantin. Concret ai mei spuneau că ne tragem din Vasile Flondor.

Cercetând după Revoluţie Arhivele Statului, am aflat că Vasile nu a avut de fapt urmași. Dilemă. Din aproape în aproape, am ajuns însă la altul din cei patru numiți, respectiv, la Constantin, cu vreo opt-nouă urmași, printre care și un fiu, Vasile, care la rândul lui, l-a avut pe Dumitru. De aici, în fine, originea familiei mele. De la Constantin apar astfel două ramuri: una basarabeană,  din care descinde tatăl meu, iar cealaltă din Bucovina – a lui Iancu Flondor.

Am avut șansa de a citi cartea unui istoric din Republica Moldova, Nicolae Dergaci, originar chiar din Hlina, locul unde au locuit și a existat un conac proprietate a Flondorilor din Basarabia. Aici am găsit de asemenea un monument funerar  pe care apare în slavonă: „Dimitrie Vasilievici Flondor, 10 octombrie 1840 – 27 august 1896”, așadar, clar, e vorba de un ascendent al nostru unde Vasile e tatăl lui Dumitru și fiul lui Constantin. Aceste date apar consemnate și de Dergaci, în cartea sa Hlina.În căutarea timpului trecut (Chișinău, 2012), fapt ce îmi confirmă că eram pe drumul cel bun în cercetarea arborelui nostru.

Părinţii lui Constantin Flondor, Claudia şi Dumitru, în 1930, la Cernăuţi, pe strada Iancu Flondor. Foto: Arhiva familiei

„Întreaga mea copilărie am fost avertizat de părinţi să nu pomenesc că mă trag din neamul Flondorilor”

Renumele familiei, implicarea unora dintre Flondori în Marea Unire de la 1918, apoi în politica liberală din Bucovina interbelică au avut însă şi un revers, începând cu anii ’40 ai secolului trecut: represiunea comunistă, intrarea în atenţia regimului sovietic drept „duşmani ai poporului”. După anexarea de către URSS a Bucovinei, familia dumneavoastră a trăit nu doar drama statutului de refugiat, ci și, ani zile, pericolul de a fi deportată în Siberia. Aveţi în familie oameni care au trecut prin puşcării, prin lagăre? În afară de Gheorghe T. Flondor, rezidentul regal al ţinutului Cernăuţi, rezidentul regal al ţinutului Cernăuţi, care a sfârşit, în anii ’70, într-un bordei în Bărăgan, unde i-a fost impus domiciliu obligatoriu, asta după o condamnare de zece ani de închisoare pentru „activitate împotriva clasei muncitoare”. El şi cu Nicu Flondor l-au avertizat pe tatăl dumneavoasrăm, în 1940, că vin ruşii…

Constantin Flondor: Da, Nicu Flondor era pe atunci primar al Cernăuţiului. Ruşii dăduseră un ultimatum că în două-trei zile vin în Cernăuţi. Am plecat rapid, abia am putut face un pachet cu haine şi mâncare. Am prins ultimul tren care pleca din Cernăuţi. Își amintește fratele meu, Sergiu, de pe geam se vedeau cum vin ruşii…

M-aţi întrebat dacă am avut oameni din familie în puşcării, în lagăre. În afară de cel pe care l-aţi menţionat şi dumneavoastră, a mai fost închis Şerban Flondor –  am aflat ulterior de la soţia lui, Nadeja, pe care am cunoscut-o după 1990. Avea atunci vreo 94 de ani şi locuia în Germania.

Sanda Flondor: Ea a plecat cu fiii în Germania, el nu a vrut să plece.

Constantin Flondor şi fratele său, Sergiu, în 1940, la Cernăuţi, pe strada Arboroasa. Foto: Arhiva familiei

Înţeleg că ura regimului sovietic a mers până acolo încât au fost devalizate mormintele familiei. Când s-a întâmplat?

Constantin Flondor: Mormântul lui Iancu Flondor, aflat lângă Storojineţ, a fost distrus. Abia l-au mai identificat. Apoi, mulţi ani, a fost îngrijit în taină.

Sanda Flondor: Nu doar mormântul lui Iancu Flondor  a fost distrus, ci şi conacul lor din Storojineţ. A ars, incendiat de ruşi. După 1990, mormântul are un monument nou, o cruce.

Constantin Flondor: Prin 2015 la Hlina, pe piatra funerară  a lui Dumitru, am montat  o placă de bronz, şi am înscripționat  o cruce ortodoxă și numele străbunicului în româneşte.

Întreaga mea copilărie am fost avertizat de părinţi, mai ales de mama, să nu pomenesc că mă trag din neamul Flondorilor. M-au învăţat să spun că, sunt din Basarabia și, deci, nu am nicio legătură cu Iancu Flondor, că nu am avut nici avere, că tata nu a făcut politică. În aceste condiţii, eu cred că noi am avut un înger că am scăpat.

„În pragul lui 1944 începuse să se contureze ideea plecării noastre definitive din Cernăuţi”

Aţi trăit personal drama refugiului. În 1940 tatăl dumneavoastră, Dumitru Flondor, aflase că „vin rușii”. Iar în calea lor, se ştia, nu era de stat… Nu aţi plecat cu toţii împreună, în România. Bunicii materni au plecat în Germania. De ce?

Constantin Flondor: Se semnase Pactul Ribbentrop-Molotov şi, în baza acelei înţelegeri, bunica fiind de origine austriacă, au plecat în Austria, la Graz. Dar nu au stat mult acolo, doar câteva luni. Au revenit în România şi ne-am reîntâlnit la Bucureşti.

Constantin şi Sergiu Flondor, alături de prinţi, la Cernăuţi, la începutul anilor 1940. Foto: Arhiva familiei

Şi bunica paternă?

Constantin Flondor: Bunicul meu, Jorge Flondor, nu mai trăia atunci, murise de gripă spaniolă, prin 1918.

Sanda Flondor: În 1940, ea, Natalia Flondor a rămas în Basarabia, la Cupcina, la fratele ei, Victor Andrieș.

Cine a fost familia Romanowski la care v-aţi refugiat, la Bucureşti?

Constantin Flondor: Romanowski era o bună prietenă a mamei care, până la urmă, a devenit şi naşa noastră, a mea şi a fratelui meu, Sergiu. Ne-a îndrăgit mult. Şi ea a fost din Cernăuţi, dar s-a mutat la Bucureşti, după căsătorie.

Cei mai mulţi refugiaţi basarabeni şi-au părăsit definitiv locul natal în iunie 1940, când URSS a confiscat Bucovina. Familia dumneavoastră s-a reîntors acasă un an mai târziu, dar nu pentru mult timp. Cum de v-aţi întors, cum aţi reuşit, mai ales că în acel an, în aprilie avusese loc masacrul de la Fântâna Albă?

Constantin Flondor : Din câte ştiu, s-au reîntors după episodul de la Fântâna Albă. Acea tragedie era o necunoscută. Nu ştiu care a fost raţionamentul lor când s-au întors, probabil dorul de acasă, cert este că am revenit cu toţii. Probabil, s-au gândit că vor putea să revină la viaţa dinainte, după ce armata română intervenise în 1942, eliberând teritoriile. Nu ne-am mai întors, însă, în casa de pe strada Arboroasa, ci am locuit pe o altă stradă, Vasilko numărul 8, într-un imobil proprietate al unei familii de evrei. Dar, din nou, în pragul lui 1944 începuse să se contureze ideea plecării noastre definitive din Cernăuţi. Erau deja semne că nemţii vor pierde războiul şi că ruşii tot vin şi vin şi vin.

A doua plecare în pribegie a fost, aşadar, în 1944. Aceea a fost definitivă. Cu ce ați plecat de acasă?

Constantin Flondor: Nu am putut lua tot. O parte doar, bagaje pe care le-am trimis cu trenul marfar în România.

Constantin şi Sergiu Flondor, alături de tatăl lor, în 1943, la Cernăuţi, pe strada Vasilco. Foto: Arhiva familiei

„În primii ani ai comunismului, se întâlneau la biserică şi se plângeau: «Uite unde am ajuns»”

Am aflat că v-aţi luat şi pianina. V-aţi aşteptat să primiţi o locuinţă decentă în România?

Sanda Flondor: Au luat pianina pentru că era un obiect valoros, la care ținea mult tatăl lui, putea chiar să fie vândut, să le asigure, o vreme, o sursă de subzistenţă.

Constantin Flondor: Am luat şi mobilier. În dormitorul nostru de aici, din Timişoara, este mobilă adusă din Cernăuţi. Şi candelabrul din cristal din încăperea aceasta este adus tot din Cernăuţi, fusese cumpărat de la Viena, probabil prin anii 1920. În Oltenia, la Podari, unde nouă, refugiaţilor, ne-au fost repartizate nişte căsuţe, majoritatea mobilierului a rămas împachetat. Nu aveam unde să-l punem. Pianina am văzut-o despachetată abia după ce am ajuns la Timişoara.

Cât timp aţi stat în colonia de la Livezile-Podari, în judeţul Dolj?

Constantin Flondor: Aproape patru ani. Acolo era o fabrică de zahăr în construcţie, iar pe strada principală erau case nou construite, abia terminate pentru viitorii angajaţi. Viitorii locatari am fost noi, refugiaţii din Cernăuţi veniţi in corpore. Era vorba despre foşti angajaţi ai fabricii de zahăr din Jujca, unde a lucrat şi tatăl meu.

Fabricile au avut acelaşi patronat?

Sanda Flomdor: Da, acelaşi.

Constantin Flondor: Directorul fabricii de la Jujca, Poruznic îl chema, a fost pus pe aceeaşi funcţie şi în România, la Podari. Apoi, în scurt timp au venit ruşii. Tata, însă, s-a descurcat. Ştiind ruseşte,  s-a angajat când ca tractorist, când ca şofer la ei. Cu banii din această muncă a lui am supravieţuit noi.

Nu pot uita epigrama care îl definește pe tata din acea vreme. Să o scrie fusese un act de curaj. Ca o premoniție, după decenii!, spune mult, (epigrama era concepută probabil chiar de tata împreună cu careva din refugiați):

„Îndoapă ruși. Și ei l-ndoapă.

Are mașină. Au și ei.

A lui stricată. A lor șchioapă,

Pierdut-a el, vor pierde ei” (!!!)

Din familia dumneavoasră a mai rămas cineva, atunci, în 1944, la Cernăuți?

Constantin Flondor: Nu, n-a rămas nimeni. Plecase şi Nicolae Flondor. El a fost singurul dintre cavaleri care ajunsese baron. S-a refugiat la Braşov, unde a şi murit câţiva ani mai târziu.

Sanda Flondor: Gheorghe Flondor a murit înainte. A stat în primii ani la Sibiu, până l-au arestat.

În România, aţi păstrat legătura cu ceilalţi Flondori plecaţi din Cernăuţi?

Constantin Flondor: Prea puţin. Mai mult tata, el a ţinut legătura cu nişte verișoare stabilite la Bucureşti. În primii ani ai comunismului, se întâlneau la biserică şi se plângeau: „Uite unde am ajuns.”

Sanda Flondor: Ele erau fiicele surorilor bunicului patern. Tata lui Tinu (Constantin Flondor – n.r.) a fost plin de talente era super dotat.

Constantin Flondor: Tata era tare talentat şi la pictură, şi la muzică, dar şi la lucruri tehnice: repara, făcea lămpi, toată ziua meșterea. Se pricepea de asemenea și la croitorie (în acele vremuri o îndeletnicire foarte utilă). Cunoștea mai multe limbi: română, germană, franceză, rusă și ceva poloneză…

Pe bunicul matern l-aţi pierdut la Podari?

Constantin Flondor : Da, în 1944. Fratele meu, Sergiu, nu a scris în carte din ce motiv a murit. În anul acela, se apucase să facă băncuțe, o masă, era foarte inventiv şi activ, nu-i plăcea să piardă timpul. Acolo a fost înmormântat, dar nu mai ştim unde este mormântul. I-am pus o cruce în cimitirul din Timişoara, unde sunt înmormântaţi şi părinţii mei.

„Timişoara avea multe în comun cu Cernăuţiul, ca parte a fostului Imperiu”

De la Podari aţi plecat spre Timișoara, în 1948. Cum de au ales părinţii dumneavoastră acest oraş şi nu au optat pentru Bucureşti sau, pentru a fi mai aproape de casă, pentru Iaşi? Şi cum au reuşit să ajungă aici?

Constatin Flondor: Timişoara avea multe în comun cu Cernăuţiul, fusese parte a fostului Imperiu. Primul care a ajuns la Timişoara a fost fratele tatălui, Viţea, Victor, cu bunica. Au stat undeva în Fratelia. La un moment dat, Victor ne-a vizitat la Podari şi l-a sfătuit pe tata să vină la Timişoara, i-a spus că e şi aici o fabrică de zahăr şi îşi poate face transferul. La puţin timp după aceea, tata s-a urcat în tren şi a plecat spre Timişoara, a făcut cererea de transfer. Cu el au venit şi o parte din refugiaţi, inclusiv cel care fusese director la Cernăuţi. În 1948 am plecat cu toţii spre Timişoara.

Sanda Flondor: Nu mai puteau rămâne la Podari. Băieţii crescuseră, Sergiu intra la liceu, Tinu în clasa a cincea, la Craiova.

Constantin Flondor: Pe mine m-a impresionat foarte mult Timişoara ca arhitectură. Atunci, copil fiind, nu mi-am dat seama de acest lucru, am realizat mult mai târziu. În plus, aici erau mulţi germani, din satele din jur. Când mergeau la piaţă mama şi bunica – ea vorbea în mare măsură nemţeşte şi acasă –, toată târguiala se făcea în limba germană. Aveam senzaţia cumva că eram tot la Cernăuţi. Timişoara avea aerul de imperiu, deşi aici amestecul de etnii era altul decât cel din Cernăuți. De asemenea, Cernăuțiul este clădit pe câteva dealuri pe când Timișoara este la câmpie.

Sanda şi Constantin Flondor. Foto: Arhiva familiei

„Am fost prudent la capitolul descendenţei din neamul de boieri Flondor”

Îmi dau seama acum, în timp ce vorbim, că, în familia dumneavoastră, în casă nu s-a vorbit prea mult despre tragedia prin care trecuse familia, despre abuzurile regimului stalinist. Greşesc?

Constantin Flondor : Da, aşa e, nu s-a prea vorbit. Despre tragedia de la Fântâna Albă, am auzit abia după 1989, când am revenit în Cernăuţi și am ascultat mărturia unui supraviețuitor, pe vremea aceea un puștan. Acasă, am fost învăţaţi să spunem că, deşi suntem Flondori din Basarabia, nu am avut nici avere, nu am fost din neam boieresc. Menționez că străbunii noştri din Basarabia au fost numiţi de asemenea cavaleri (”von”) .

Sanda Flondor: Eu am fost şocată de acest aspect. Dacă suna cineva la uşă, toată familia lor se trăgea în spate. Nimeni nu mergea la uşă. Şi erau anii ’60 deja.

Deci era o traumă închisă în suflet.

Constantin Flondor: Da, aşa a fost. Teama asta pe mine m-a însoţit până în 1989. Şi în facultate, la Bucureşti, eram prudent la capitolul descendenţei din neamul de boieri Flondor. Era un pericol.

Fratele dumneavoastră, Sergiu, nu a fost admis la facultate din cauza dosarului de „origine nesănătoasă”. Dumneavoastră cum aţi reuşit să fiţi admis la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti?

Constatin Flondor: Eu fiind elev la Liceul de Arte din Timişoara, unul dintre profesori era Iulius Podlipny, un celebru fost comunist ilegalist. Atunci cei care absolveau un liceu şi doreau să meargă la facultate trebuaiu să aibă o recomandare. A fost decisivă recomandarea pozitivă din partea lui Podlipny, așa am reușit cu dosarul. A contat şi apartenţa lui politică, de ilegalist, nu numai faptul că era un profesionist de excepție. Asemeni tuturor celor pregătiţi și susținuți de el, am intrat la facultate cu note de 9 şi 10. Numai la rusă – culmea, ca să intri la Arte se dădea admitere şi la rusă… –  am luat nota şase şi ceva. Era anul 1954.

Teama asta de propria ascendenţă am trăit-o mereu, cu accent pe două momente. Primul a fost în facultate. Între colegii mei era şi unul care emigrat mai târziu în America, unde a colaborat la nişte ziare importante, apoi a revenit în România iar acum este membru corespondent al Academiei Române; când eram studenţi, prin anul V, nu ştiu cum a aflat că am o rădăcină boierească şi de atunci, de câte ori ne întâlneam la atelier, mă striga „Baroane”. Nu mă enerva, dar mi-era teamă. Mai târziu am aflat de la colegi că era cam „guraliv”…

Al doilea moment a fost înainte de absolvire. Am luat o notă mică la lucrarea de diplomă, 7 sau 8, cu toate că lucrarea era bună – asta au spus-o toţi cei care au văzut-o. Pe holul Institutului de Arte, un profesor care a trecut prin Timişoara, cunoscutul pictor Catul Bogdan – el este cel care a realizat fresca bisericii din Mehala, iar la Catedrala Mitropolitană a proiectat pavajul acela splendid – ştiind că sunt venit din Timişoara, m-a întrebat: „Tu ai ceva probleme la dosar? La repartiţie vei avea dificultăţi”. I-am răspuns că nu și că profesorul Podlipny vrea ca eu să mă întorc profesor la Liceul de Artă din Timişoara. Într-adevăr, la repartiţie  am primit un post de profesor de desen tehnic la o şcoală profesională taman din Medgidia. Am înștiințat: „să ştiţi că profesorii Podlipny şi Simion Mărcuş, care atunci era director, vor să vin la Timişoara”. Mi-au dat o zi la dispoziţie să vorbesc cu ei şi să-i întreb dacă au anunțat ministerul că am post la Timişoara. Vorbind cu tata la telefon, mi-a zis scurt: „Urcă în tren şi vino acasă!”. Ceea ce am şi făcut. Am fugit de la repartiţie. Am refuzat postul la Medgidia neprezentându-mă. A fost scandal, doar că nici școala de acolo nu a făcut nimic.

„Noi nu luăm aici baroni!”

Cum aţi trecut peste episodul acesta, al refuzării repartiţiei? Nu era un act de frondă adus regimului?

Constantin Flondor: Da, chiar aşa a fost. O vreme s-au făcut eforturi să-mi dea „dezlegare” de la Medgidia. La Timişoara m-am angajat ca muncitor calificat, pictam decoruri pe care le făceau profesioniştii, la Operă. Am stat acolo vreo doi ani, până în 1962. Atunci au reînceput presiunile. Bucureştiul trimisese la Operă o hârtie prin care îi anunţa pe cei de aici că nu au dreptul să ţină angajat pe post de muncitor calificat un absolvent de facultate. Aşa că m-au dat afară.

Sanda Flondor: Eu am zis că mă căsătoresc cu Tinu şi mă duc la Medgidia. Când a auzit tata, vă daţi seama…

Constantin Flondor: Au intervenit şi tatăl meu, şi tatăl ei, la Bucureşti. Tata s-a dus acolo şi s-a certat cu secretara institutului. Secretara era şi ea probabil o securistă (am dedus apoi). Socrul meu a aflat ulterior că există un post la Teatrul Maghiar din Timişoara. Cei de la Teatrul Maghiar au fost şi ei drăguţi cu mine: „Avem locuri, te putem angaja, însă ai nevoie de o repartiţie. Du-te la Braţele de Muncă şi spune-le că ai un post la noi, avem nevoie de acestă repartiție”. M-am dus cu diplomele şi funcţionarul care a văzut că scrie pe ele „Arte Plastice”, m-a întrebat: „Asta e ceva legat de mase plastice?” Am răspuns afirmativ şi mi-a dat repartiţia. Aşa m-am angajat la Teatrul Maghiar. Acolo am lucrat un an până când socrul meu şi tata au obținut în fine „dezlegarea” de la Medgidia. Am ajuns la Liceul de Arte din Timişoara. Mărcuş şi Podlipny nu interveniseră în favoarea mea, dar s-au bucurat că am ajuns profesor la Liceu.

Sanda Flondor: Atunci s-a înfiinţat la Universitatea de Vest o secţie de Pedagogia Artei şi foarte mulţi de la liceu migraseră acolo. Şi astfel s-au creat posturi la liceu. Când a fost întrebat rectorul universităţii dacă nu poate şi Flondor să vină să predea acolo, a zis: „Noi nu luăm aici baroni!”.

După aceea aţi avut probleme cu Securitatea, pe motiv de „dosar”?

Nu. Mi-au zis unii că e bine să plec din Bucureşti cât mai departe, să mi se scape urma. Dar la Securitate se ştia. Dovadă e afirmaţia rectorului de la universitate.

Prin 1969,  am fost ales împreună cu grupul 1+1+1 să reprezentăm din partea Uniunii Artiştilor Plastici, România la Bienala de la Nürnberg. A trebuit să intervină Consiliul Culturii din Bucureşti ca să îmi dea drumul. După 1968 intervenise realaxarea aceea oficială. România avea alt statut şi s-au mai atenuat o vreme lucrurile. Cel puţin, aşa am avut noi impresia.

Nu v-a tentat să rămâneţi în Occident?

Constantin Flondor: Nu. Dar când m-am întors în ţară, a trebuit să depun o declarație scrisă cu tot ce am făcut şi unde am fost. La un moment dat, fiind profesor la liceu, mi-a zis o colegă că cei de la partid vor să mă analizeze. M-am speriat. M-am gândit imediat dacă am vorbit ceva rău. Nu, nu vorbisem. Am aflat că ei au vrut să mă facă director, dar eu nefiind membru de partid, nu puteau să mă numească în funcţie. Aşa că m-au făcut brusc membru şi m-au numit în locul lui Simion Mărcuş (de altfel un om și profesor minunat), care la rându-i avea probabil ceva la dosar. Ar mai fi fost bun poate pentru funcția aceasta de director și Bertalan. Dar el era un nonconformist, un imprevizibil.
Sanda Flondor: Bertalan ne-a şi zis primul, când a aflat că Tinu va fi „analizat” de partid: „Aaa, te face director”.  Noi am râs. Părea atât de absurd.

Constantin Flondor: Apoi, tot el, a zis că e foarte bine: „Fă-te director, că ne ajuţi pe noi.” Dar a fost greu să fii director şi să ai prieteni subalterni (membri în gruparea Sigma). La un moment dat, pentru că Bertalan nu venise la cursuri şi trebuia să îl „operez” în  condică, a venit la mine şi mi-a tras un pumn. Atunci, pe moment, am refuzat să mai fiu în  Sigma. După o săptamână însă, cu ajutorul și insistența colegilor, ne-am împăcat.

Constantin Flondor. Foto: TVR Cultural

„Bunica vorbea deseori de dorul de Cernăuţi”

Înţeleg că doar mama dumneavoastră a prins căderea comunismului, în decembrie 1989. Cum a trăit momentele acelea? Ce aşteptări a avut?

Constantin Flondor: Mama şi fratele meu au trăit acele momente în stradă. Era 16 decembrie – zi cu triplă semnificaţie pentru mine: e ziua mea de naştere, într-o zi de 16 decembrie am cunoscut-o pe Sanda şi, din 1989, a marcat începutul căderii comunismului. În ziua aceea, în 1989, aveam musafiri, familia Dorcescu, iar a doua zi îi aşteptam pe mama şi pe Sergiu. Au venit pe jos de la actualul Teatru de Păpuşi, acolo locuiau, până la noi, pe strada Dropiei. Au trecut prin Piaţa  Maria, au văzut vitrinele sparte, în Bega era aruncată o maşină de pompieri sau de armată. Nu au putut lua tramvaiul.
Sanda Flondor: Ne-a îngrijorat foarte tare întârzierea lor. Ei erau de o punctualitate exemplară şi nu ştiam ce se întâmplă de nu ajung la ora stabilită. Ştiam că de acasă plecaseră, dar nu am putut lua legătura cu ei.

Constantin Flondor: Vestea căderii comunismului a primit-o sub tensiunea în care ne aflam cu toţii.

Sanda Flondor: În interiorul ei nu ştim ce a fost. Era foarte discretă.

Constantin Flondor: Crăciunul acela a fost primul în care am cumpărat un pom, dar nu l-am împodobit. Era şi bucurie, era şi dramă. Pe de o parte, eram bucuroşi că am scăpat de Ceauşescu, pe de alta eram bulversaţi de execuţia aceea făcută chiar în ziua de Crăciun.

Constantin Flondor, la Cernăuţi, pe fosta stradă Iancu Flondor, în 2010. Foto: Arhiva familiei

Cernăuţiul a mai apucat să-l vadă?

Constantin Flondor: Nu. Abia l-am dus pe Sergiu.

Sanda Flondor: Tatăl lui, însă, până în ultima clipă, m-a întrebat: „Dacă Rusia cedează Bucovina, vii cu noi?”

Constantin Flondor: Ruşii au zis, în 1940, că ne-au luat Bucovina vremelnic. Tata trăgea nădejdea şi o întreba pe Sanda: „Tu vii?”

Deci el a murit cu dorul de casă, cu dorinţa ca Bucovina natală să redevină parte a României. Şi bunica, la fel. „Tăiaţi-mi o felie de pâine aşa de subţire şi transparentă ca să pot vedea prin ea Cernăuţiul”, vă spunea bunica maternă, l’omama Emilia Ivasiuc – după cum rezultă din cartea fratelui dumneavoastră, Sergiu Flondor, Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuţi. Nici ea nu l-a mai revăzut.

Constantin Flondor: Ea vorbea deseori de dorul de Cernăuţi şi de viaţa pe care a dus-o. Ea a fost foarte boemă în tinereţe. Îi plăcea, de exemplu, să joace cărţi. Juca poker. Nu o dată şi-a amanetat bijuteriile. Era casnică, iar bunicul a fost profesor de desen, apoi director la Colegiul de Fete din Cernăuţi. Când ne povestea de Viena, îl descria ca fiind un oraş foarte frumos, cânta „Wien, Wien , nur du allein…” dar în final spunea: „Ah, dar Cernăuţiul e mai frumos!”

Sanda Flondor: Ne-a întrebat tata dacă am vrea să ne mutăm acolo, în cazul în care URSS va ceda României Bucovina. „Da, dacă mergeţi toţi, vin şi eu.”

Şi mama nu a trăit cu sentimentul acesta?

Constantin Flondor: Ba da, şi ea, ne-a spus şi ea de câteva ori, dar era mai realistă și teama era prea mare. Tatăl ei avea un frate care era pictor, Nicolae Ivasiuc. Era de origine ucraineană, dar ca educaţie era austriaco-român. Ceea ce l-a costat viaţa. Fără să ştie acest lucru nici mama, nici tata. Mama nu a aflat niciodată care a fost soarta acestui unchi. Am aflat-o noi când am ajuns la Cernăuţi. În 2010, avusesem o expoziţie acolo. Atunci am aflat de la angajaţi ai muzeului că Nicolae Ivasiuc – expusesem şi o lucrare a lui, un pastel, portretul mamei mele când era fetiţă de 15 ani – a fost executat, în 1937. L-au chemat la Kiev pentru, chipurile, a-i da o comandă, imediat l-au făcut cetățean sovietic, profesor la Academia de Arte Kiev, apoi conform Marii Terori staliniste din anii ’36-’38, au început anchete, acuzații ca spion, terorist, „deviaționist burghez”, „agent al inteligenței germane” ca în final, în noembrie 1937, să ajungă la 72 de ani în fața plutonului de execuție a NKVD, lângă Kiev.

Cred că datorită lui am ajuns eu pictor. Aveam nouă ani, ne aflam la Podari, bunica mea era la o partidă de poker într-o cameră. Era şi un ofițer rus, care vorbea germana foarte bine. Pe un perete se afla reproducerea unui tablou de Ivasiuc, pe care l-am luat din Cernăuţi. A întrebat-o pe bunica ce e cu pictura aceea. Bunica îi răspunde că e a cumnatului ei: era o scenă din istoria Ucrainei, cu intrarea lui Bogdan Hmelniţki în Kiev, pe cal alb, lângă o biserică ortodoxă. I-a spus bunicii că el cunoaşte pictura, că este expusă în muzeul din Kiev. Mai târziu, la Timişoara, prin 1949, am încercat să fac un desen în creion după reproducerea aceasta. Tata a fost foarte încântat şi, de câte ori aveam oaspeţi, spunea: „Luţ – aşa mă alintau în copilărie – adu desenul!”. Şi se lăuda cu el. Atâta mi-a alimentat orgoliul, încât mi-am zis: „Mă fac pictor”. Aşa am ales Liceul de Arte, aşa am ales Institutul de Arte Plastice, aşa am ajuns aici-acum.

Culmea e că, în 1937, când famiali era la Cernăuţi, ai mei nu au ştiut nimic de soarta lui Nicolae Ivasiuc. Nu au reuşit să afle nimic nici ulterior prin Crucea Roşie. Nici de familia lui nu au ştiut nimic. Soţia lui Ivasiuc era de origine austriacă, cu diminutivul Zilli, și au avut două fiice: Hella și Alexandra. Ai mie ştiau că probabil ele sunt undeva în Germania, dar nu au ştiut unde.

Constantin Flondor. Foto: Constantin Duma

„Visul meu e și acum același, cu o Europă unită, cu frontiere topite, în bună înțelegere fără agresiuni”

Dumneavoastră aţi revăzut Cernăuţiul foarte târziu, după 65 de ani. De ce a durat atât de mult până v-aţi reîntors?

Constantin Flondor: Prima dată am mers singur, invitat de Societatea pentru Cultură și Literatură Română din Bucovina, pe urmă a doua oară m-am dus și cu Sanda. Casa mai exista, dar, cum v-am spus, nu era a noastră. Singura noastră proprietate a fost la Hlina. Dar a fost rasă de pe faţa pământului.

Sanda Flondor: Am fost şi la Storojineţ, pentru sfinţirea mormântului lui Iancu Flondor. A venit populaţia din zonă şi au fost foarte emoţionaţi când au auzit că la ceremonie participă un urmaş al Flondorilor. Aveau un cult pentru acest personaj, încât au încercat să îi sărute mâna lui Tinu. Una dintre localnice s-a dus acasă şi a adus fotografia cu mama ei cununată de unul dintre Flondori. Un alt localnic ne-a povesti că, într-un an în care au avut o recoltă proastă, românii au trimis vagoane cu grâne ca ajutor, doar că acestea nu au mai ajuns la ei. Şi atunci Iancu Flondor şi-a împărţit propria recoltă oamenilor. Ei nu pot să uita lucrurile acestea, nici după atâţia ani!…

„Cernăuțiul a născut în mine doi timpi: visul și confruntarea, două dimensiuni care s-au hrănit reciproc”, spuneți. Tot în tandem merg şi acum cei doi timpi?

Da, balansez între cele două. Cei doi timpi se confruntă continuu. Pe de o parte sunt amintirile extraordinare din copilărie, când mă jucam în curtea de pe strada Vasilco, sau de zăpezile de acolo, de săniuş, de Crăciun, de bicicleta primită cadou, cu care mă plimbam prin camere. Lumea de atunci era un vis. Pe de altă parte, e cea palpabilă, când am văzut la maturitate Cernăuţiul cu cele frumoase şi cele mai puţin frumoase, cu alte dimensiuni. Concretețea.

Dar visul meu e și acum același, cu o Europă unită, cu frontiere topite, în bună înțelegere fără agresiuni.

Interviu publicat în Puterea a Cincea.