Cătălin-Ranco Piţu. Sursă foto: UVT

22 decembrie 1989 este data la care o grupare politico-militară ante-constituită, formată în jurul lui Ion Iliescu, a preluat puterea în România printr-o lovitură de stat militară. Este momentul în care la nivelul întregii ţări a fost declanşată o amplă şi complexă acţiune de dezinformare şi diversiune, având drept consecinţă instaurarea unei psihoze colective a terorismului, fiind astfel cauza a mii de pierderi de vieţi omeneşti şi răniri prin împuşcare, dar şi privări de libertate făcute cu încălcarea regulilor de drept internaţional. Aceasta este concluzia desprinsă din rechizitoriul Dosarului Revoluţiei instrumentat de generalul Cătălin-Ranco Pițu, fost procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi generalul de aviaţie (r) Iosif Rus au fost trimişi în judecată pentru crime împotriva umanităţii.

Planificarea şi modul executării loviturii de stat, scopul diversiunii puse la cale de grupul politico-militar care preluase puterea în 22 decembrie 1989, solicitarea de intervenţie militară făcută URSS de către noua putere în 23 decembrie, trupele sovietice pregătite să intre în ţară, reactivarea şi numirea în poziţii-cheie a 40 de generali aflaţi în slujba serviciilor de informaţii sovietice GRU şi KGB ori secretizarea unor documente militare de importanţă covârşitoare timp de 30 de ani – sunt teme pe care le-am abordat în acest interviu cu procurorul care a instrumnetat dosarul Revoluţiei, Cătălin-Ranco Pițu.

„Au fost trimişi în judecată cei în viaţă în momentul întocmirii rechizitoriului”

În ceea ce numim Dosarul Revoluţiei sunt doar trei oameni trimişi în judecată: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, la 34 de ani de la comiterea faptelor. De ce numai trei, domnule Cătălin Piţu, şi de ce acest dosar vizează doar faptele de după 22 decembrie 1989? Vă rog să clarificaţi pe scurt aceste două aspecte. În mentalul colectiv există neclarităţi în privinţa acestui dosar, generate pe de o parte de timpul nepermis de lung scurs de la deschiderea dosarului până la trimiterea lui în judecată, iar pe de alta – de multele tertipuri judiciare la care s-a recurs, ani şi ani de zile, în încercarea fie de a-l clasa, fie măcar de a temporiza ancheta.

Cercetarea pe care am făcut-o a avut în vedere intervalul 15 – 31 decembrie 1989. Înalta Curte a stabilit acest cadru de cercetare, iar pe mine m-a interesat să stabilesc responsabilităţi de natură penală săvârşite în acest interval, în legătură cu revoluţia. Ca urmare a probelor administrate am ajuns la concluzia că au săvârşit infracţiunea de crimă împotriva umanităţii multe persoane aflate la vârful ierarhiei politico-militare a României, atât înainte de 22 decembrie, cât şi după această dată. De ce vorbesc despre data de 22 decembrie? Pentru că în acea zi, la ora 12.06, Nicolae Ceauşescu pierdea prerogativa exercitării puterii de stat. Până la acel moment, el a fost comandantul suprem al Forţelor Armate şi şef al statului. După acel moment, începând cu ora 16 a aceleiaşi zile, Ion Iliescu şi anturajul lui au preluat puterea, aşa cum am explicat şi în rechizitoriu. Am constatat că au săvârşit infracţiunea de crime împotriva umanităţii având ca victimă populaţia revoluţionară a României şi Nicolae şi Elena Ceauşescu, Vasile Milea, generalii Hortopan, Stănculescu, Eftimescu, Logofătu, Mocanu, ei până în data de 22 decembrie. Când am întocmit rechizitoriul, aceştia erau deja decedaţi, or Codul interzice să trimiţi în judecată persoane decedate. După 22 decembrie am constatat că aceeaşi infracţiune de crime împotriva umanităţii au săvârşit-o Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Iosif Rus, Silviu Brucan, generalii Stănculescu, Militaru, Eftimescu şi alţii aflaţi la acel moment la vârful de decizie politico-militară a României, însă m-am lovit de acelaşi impediment, faptul că unii dintre ei erau decedaţi. Dacă cei pe care i-am enumerat şi mulţi alţii ar fi trăit în momentul în care am întocmit rechizitoriul, ar fi fost trimişi în judecată şi ei. Aşa, au fost trimişi în judecată doar Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, care sunt în viaţă.

Şi e necesară încă o precizare foarte importantă: eu am făcut cercetarea la 30 de ani după revoluţie. Pentru a face o cercetare respectând legea după atât de mult timp trebuia ca infracţiunea care a reprezentat încadrarea juridică să fie una imprescriptibilă, iar singura infracţiune avută la dispoziţie prin raportare la Codul Penal a fost cea de crime împotriva umanităţii, nu infracţiuni de drept comun. Codul Penal defineşte crima împotriva umanităţii ca fiind un atac generalizat şi sistematic împotriva unei populaţii civile, având ca rezultat decesul şi alte consecinţe grave, dar statutul Tribunalului Penal Internaţional este cel care reglementează infracţiunea. Parlamentul României a ratificat acest statut şi, conform Constituţiei, statutul a devenit lege internă. Statutul TPI stabileşte că se fac responsabile de crime împotriva umanităţii doar persoanele aflate la vârful de decizie, politic sau militar sau politico-militar. Şi e normal să fie aşa pentru că o astfel de infracţiune, deosebit de gravă, care înseamnă un atac împotriva unei populaţii, presupune ca persoana care săvârşeşte atacul să aibă acces total la informaţii, să poată manipula o armată sau o grupare paramilitară. Acea persoană nu poate fi una situată în lanţul ierarhic la nivel mediocru, nici măcar înalt, ci trebuie să fie în vârful piramidei de decizie, la cupolă. Eu m-am îndreptat, aşadar, împotriva cupolei.

Ca un argument suplimentar: tot Statutul TPI, prin articolul 33, prevede că sunt exoneraţi de crime împotriva umanităţii militarii care aveau obligaţia executării ordinului militar, cu excepţia văditei ilegalităţi. Am şi scris în rechizitoriu de ce nu a fost vădită ilegalitatea din perspectiva celor care erau cu grade mici în ierarhia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale. Împotriva acestor persoane, şi mă refer la cei care aveau grade mai mici în Armată, de la simpli subofiţeri până la ofiţeri inferiori sau situaţi la nivel mediu, chiar şi şefi de unităţi, s-ar fi putut îndrepta procurorii imediat după revoluţie, până nu a intervenit termenul de prescripţie. Aceştia trebuiau cercetaţi pentru infracţiunile de omor calificat, omor deosebit de grav şi alte încadrări, conform Codului Penal de atunci. Nu s-a mai putut face treaba asta în 2022, când am întocmit eu rechizitoriul. A trebuit să respect legea sub care am lucrat eu, nu diverse legi penale care s-au succedat în timp.

Mai trebuie spus ceva important: începând cu 1990 s-au aflat în lucru foarte multe dosare penale în principal la Secţia Parchetelor Militare, care au vizat fapte săvârşite în timpul revoluţiei şi, aşa cum am arătat şi în rechizitoriu, au fost întocmite în timp aproximativ 100 de rechizitorii, au fost trimişi în judecată vreo 25 de generali, sute de cadre ale Armatei şi Ministerului de Interne. Să ne aducem aminte, de exemplu, că generalii Stănculescu şi Chiţac au fost condamnaţi pentru represiunea de la Timişoara, şefii Securităţii au fost trimişi în judecată în Timişoara.

Asta e pentru fapte comise înainte de 22 decembrie 1989?

Şi de dinainte, în principal, şi de după 22 decembrie. Au fost cercetate persoane cu funcţii de execuţie care în timpul revoluţiei, s-a constatat, au săvârşit omoruri sau vătămări corporale ori alte infracţiuni un pic mai uşoare. Au existat pe întreg teritoriul României mii de dosare penale care, în cele din urmă, au fost conexate într-un singur mare dosar, cel al Revoluţiei. Acest dosar a avut ca obiect de cercetare toate faptele de pe întreg teritoriul României.

Parchetele Militare s-au ocupat de soluţionarea în cea mai mare măsură a acestor dosare. La fel de adevărat este că au fost şi situaţii în care autori ai unor crime punctuale din timpul revoluţiei, oameni cu funcţii de execuţie, au scăpat nepedepsiţi pentru că împotriva lor ori nu au existat probe suficiente, ori pur şi simplu nu s-au făcut cercetări până la survenirea termenului de prescripţie. Pe cei cu funcţii-cheie de conducere i-am anchetat, am constatat faptele lor, i-am trecut în rechizitoriu, însă, repet, nu am putut trimite în judecată decât persoanele aflate în viaţă la momentul întocmirii rechizitoriului.

Pentru că aţi vorbit despre punerea sub acuzare şi trimiterea în judecată pentru crime împotriva umanităţii, vă reamintesc că, în 2015, sub mandatul de procuror general al Laurei Codruţa Kovesi, dosarul a fost clasat pe motiv că genocidul, tratamentele neomenoase şi infracţiunile contra umanităţii nu ar fi fost prevăzute în legea penală. S-a modificat cadrul legal în acest interval de timp astfel încât dumneavoastră i-aţi putut pune sub acuzare?

Da, aşa s-a întâmplat, cum spuneţi. Există un principiu de drept potrivit căruia trebuie să existe continuitate de incriminare, adică acest principiu arată, în linii mari, că dacă acuzi o persoană de o faptă, la momentul în care s-a săvârşit acea faptă, ea trebuie să fie prevăzută în Codul Penal aflat la acel moment în vigoare. Crima împotriva umanităţii a fost introdusă în Codul Penal din România de abia în 2014. În 2015, cei de atunci au considerat că atâta vreme cât infracţiunea aceasta nu existase în Codul Penal din 1989, nu poţi să-i acuzi, după aproape 30 de ani, pe cei care au săvârşit-o. Este discutabilă această concluzie…

Cert este că atunci când eu şi colegii mei am început cercetările, le-am făcut cu încadrarea de crimă împotriva umanităţii. Am considerat că prin latura obiectivă a infracţiunii există similitudini cu alte infracţiuni existente în 1989 în Codul de atunci, că interpretarea legii trebuie făcută în acest sens, anume că persoanele responsabile de săvârşirea unei astfel de infracţiuni deosebit de grave şi imprescriptibile trebuie trimise în judecată. Acum vreo două luni instanţa a validat urmărirea penală prin dispunerea începerii judecăţii. Dosarul a trecut de camera preliminară la Curtea de Apel Bucureşti, după ce instanţa a verificat toate aspectele de legalitate, inclusiv cele legate e încadrarea juridică, astfel încât, după aproape 34 de ani, o instanţă a ţării a dispus începerea judecăţii în acest dosar generic numit dosarul Revoluţiei, pentru faptele comise atunci, în urma cărora au rezultat peste 850 de morţi şi mii de răniţi.

Aceşti 850 de oameni au fost omorâţi după 22 decembrie…

Da, pentru că, aşa cum v-am spus, persoanele responsabile de morţii de dinaintea acestei date au decedat. Dacă nu, le-aş fi trimis şi pe ele în judecată. Gândiţi-vă că în 1989 cei care au comis represiunea aveau deja o anumită vârstă, cei din conducerea Armatei şi a Ministerului de Interne aveau spre 60 de ani.

Sursă foto: Presa Militară

„După 22 decembrie a fost executată o lovitură de stat ca la carte”

După 22 decembrie 1989, spuneţi, a fost o lovitură de stat militară. Cu ce argumente, din rechizitoriu, susţineţi această declaraţie?  Cine a gândit, planificat şi executat lovitura de stat?

Până în 22 decembrie a fost o revoluţie autentică. După 22 decembrie, o grupare ante-constituită, formată în jurul lui Ion Iliescu – grupare care a avut sprijinul total al Ministerului Apărării şi al Ministerului de Interne, aici intrând şi Securitatea – a preluat puterea printr-o lovitură de stat militară. Sau, cum au spus mulţi revoluţionari, au confiscat revoluţia. Argumentele sunt foarte multe, dar vă punctez doar câteva elemente cunoscute de toată lumea, dar în mod bizar ignorate în masă: în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu, încă aflat la putere, l-a numit verbal ca nou ministru al Apărării pe generalul Victor Atanasie Stănculescu. Acesta, în pofida ordinului venit de la Ceauşescu de a nu permite intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului, folosindu-se de toată forţa militară care se afla în jurul fostului Comitet Central al PCR, a coborât la punctul de comandă şi a dat ordin contrar, ordonându-le tuturor trupelor MApN să părăsească zona, astfel că Ceauşescu a rămas în interiorul CC doar cu cei de la Direcţia a V-a a Securităţii şi cu trupele USLA. Concomitent, generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, le-a dat ordin şi acestor trupe să părăsească sediul CC, să se retragă în cazarmă şi să depună la picior armamentul, astfel încât Ceauşescu a rămas absolut singur, înconjurat doar de membri de partid şi cu două gărzi personale de la Direcţia a V-a, cărora nu le-a putut fi dat acel ordin pentru că automat ar fi aflat şi Ceauşescu.

Tot noul ministru al Apărării, Stănculescu, l-a convins pe Ceauşescu să părăsească sediul CC cu elicopterul, în ideea regrupării, nu în ideea de fugă. Ceauşescu fiind astfel înlăturat de la punctul de comandă, generalul Stănculescu s-a dus la Ministerul Apărării şi la ora 14.10 a dat un ordin, transmis unităţilor militare din toată ţara ca, din acel moment, să nu mai execute decât ordinele venite de la Ministerul Apărării Naţionale. E momentul în care lui Nicolae Ceauşescu, deja înlăturat faptic de la putere, i se ia şi prerogativa exercitării funcţiei de comandant al Forţelor Armate.

La ora 16, în aceeaşi zi de 22 decembrie, în sediul central al Ministerului Apărării Naţionale toţi şefii de direcţii militare, conduşi de noul ministru Stănculescu, cărora li se adaugă şi toţi şefii de structură centrală ai Departamentului Securităţii Statului şi şefii Gărzilor Patriotice, l-au invitat pe Ion Iliescu şi anturajul lui la sediul ministerului, i-au dat onorul militar ca unui şef de stat şi din clipa aceea i s-a garantat accederea totală la putere. El a acceptat această calitate şi din acel moment s-a comportat ca şef de stat. Repet: totul se întâmpla în sediul Ministerului Apărării Naţionale fără niciun fel de opoziţie, iar acesta este momentul în care toată conducerea Armatei şi toată conducerea Securităţii şi-au dat mâna pentru ca Ion Iliescu să fie noul lider politico-militar al României.

A fost o decizie luată ad-hoc sau există probe care indică existenţa unei planificări?

Generalul Stănculescu şi Ion Iliescu se cunoşteau şi, din declaraţiile date, rezultă că, din clipa în care s-a trezit cu toată puterea în mână, generalul Stănculescu a avut de ales între două variante: fie să execute o lovitură de stat militară, fie să aleagă un lider care să fie continuatorul lui Nicolae Ceauşescu. A ales a doua variantă pentru că nu a fost de acord ca el să fie înscăunat ca lider. Având în vedere că îl cunoştea pe Ion Iliescu, au avut o discuţie telefonică în jurul orei 13, când l-a invitat la MApN, unde i-a garantat securitatea personală. Ceea ce s-a şi întâmplat: generalul Stănculescu i-a predat pe tavă puterea lui Ion Iliescu.

Ceauşescu a fost arestat, introdus într-o unitate militară, unde a fost deposedat de orice putere şi, la trei zile, a fost judecat cu un fals proces penal, condamnat de un tribunal militar şi executat, fără respectarea drepturilor procesuale, de un pluton militar de execuţie. De proces s-a ocupat ca organizator tocmai cel care fusese numit de Nicolae Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării, generalul Stănculescu.

Luând în calcul aceste elemente, se poate spune că a fost executată o lovitură de stat ca la carte, cu menţiunea că ea nu ar fi putut exista fără ieşirea în masă a populaţiei României în stradă. Acest grup nu s-ar fi putut apropia de putere şi nu ar fi putut prelua puterea fără o revoltă populară prealabilă, fără o revoluţie.

„Fenomenul securişti-terorişti a fost inventat pentru ca grupul politico-militar în frunte cu Ion Iliescu să preia puterea”

„Probatoriul administrat a demonstrat că, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, a fost declanşată la nivelul întregii ţări o amplă şi complexă acţiune de inducere în eroare (dezinformare şi diversiune), unică în istoria naţională. Consecinţa acestei situaţii a fost instaurarea la nivelul întregii populaţii a României a unei psihoze a terorismului. Inducerea în eroare a reprezentat cauza numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti, vătămări fizice sau psihice, privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional”, menţionaţi în rechizitoriu. În 22 decembrie după-amiaza, Ceauşescu nu mai era la putere. Care a fost scopul acestei diversiuni – pusă la cale, după cum se arată în rechizitoriu, de Ion Iliescu şi generalul Nicolae Militaru şi de grupul de putere coalizat în jurul lor?

Răspunsul îl dau toate probele administrate, dar mă voi centra doar pe o declaraţie care confirmă celelalte probe, dată de Gelu Voican Voiculescu, declaraţie care nu este însă singulară. Întrebat fiind la comisia senatorială cine a făcut acea diversiune, a spus că au făcut-o capii Armatei. Întrebat de ce, a răspuns că în 22 decembrie, la ora 16, între Ion Iliescu şi generalii cu funcţii-cheie în Ministerul Apărării Naţionale a existat un pact care presupunea ca lui Ion Iliescu să i se garanteze preluarea şi păstrarea puterii, iar Ion Iliescu, odată ajuns la putere totală în stat, să facă tot ceea ce ţine de el pentru a bloca anchetele împotriva militarilor de la MApN care au condus direct represiunea sub comanda lui Nicolae Ceauşescu. Orice român care a fost în zilele acelea pe stradă ştie că până pe 22 decembrie, Armata a fost scoasă pe stradă în toate oraşele, mai ales la Timişoara şi la Bucureşti. Baricada de la Bucureşti a fost spulberată cu tancurile Armatei, forţele militare scoase în stradă au fost deosebit de numeroase, iar generalii care au coordonat acea represiune, începând cu ministrul Vasile Milea şi continuând cu toţi şefii de direcţii militare nu puteau fi exceptaţi de la exercitatea represiunii. Acei generali au vrut să scape de responsabilitate penală, să dobândească impunitate, iar mijlocul prin care o aveau garantată era o înţelegere cu noii lideri politici. Pentru a le reuşi acest pact mai trebuia ceva. Fostul ministru al Apărării, Olteanu, a spus că mai trebuia inventat un duşman împotriva căruia să lupte, alături de popor şi de Armată şi, luptând, să dobândească legitimitate şi să abată atenţia opiniei publice, să o inducă în eroare. Aşa au fost inventaţi securist-teroriştii, după nişte planuri ale Armatei, pe care le-am şi găsit. Au fost multe exerciţii militare ale Armatei, exerciţii teoretice, ultimul în august 1989, care prevedeau lupta împotriva atacurilor teroriştilor, venţi pe mare, pe uscat, pe calea aerului. După cum au spus mulţi militari, în decembrie 1989 a fost pus în aplicare un astfel de exerciţiu, de data aceasta în termeni reali, prin care întreaga populaţie a României a fost indusă în eroare.

Am luat mort cu mort, atât înainte de 22, cât şi după aceea; cei care murit înainte au fost civili împuşcaţi de forţele de ordine, adică Ministerul de Interne-Securitate şi Ministerul Apărării. După 22, premisa care a stat la baza morţilor şi răniţilor a fost focul fratricid, purtat sub imperiul psihozei securist-teroriste. Toată lumea credea că acel duşman există, pentru că Ion Iliescu, CFSN, Televiziunea, mass-media toată, ordinele militare vorbeau în permanenţă despre existenţa securist-teroriştilor care au comis fapte abominabile, care sunt îmbrăcaţi precum civilii, trag din toate direcţiile, omoară femei, bătrâni, copii şi acţionează peste tot în ţară – asta a fost cea mai mare minciună din decembrie 1989. Sub imperiul acestei psihoze, au acţionat forţele MApN, ale MI şi zeci de mii de civili înarmaţi. Acesta din urmă este un aspect crucial pentru că au fost înarmate zeci de mii de persoane civile.

Cine le-a dat arme?

Au primit arme de la toate unităţile militare din Bucureşti, pe bază de buletin. Există liste la dosar cu mii de persoane care au primit pe bază de buletin, fără o minimă verificare, arme şi muniţie militară, în special tineri, dar şi foarte mulţi copii. Este incredibil, criminal ce s-a întâmplat! Se prezentau la porţile unităţilor militare şi, pentru a lupta cu acel inamic inexistent, teroristul, au primit pistoale mitralieră, încărcătoare, chiar şi armament mai greu. S-a ajuns ca civilii să „ajute” forţele Armatei să lupte împotriva teroriştilor care, în conformitate cu cele spuse de Ion Iliescu, arată ca noi, sunt civili, au armele pe sub haine, trag din toate poziţiile, sunt deosebit de bine înarmaţi. Focul fratricid a stat la baza tuturor morţilor şi răniţilor de după 22 decembrie. Foc fratricid declanşat sub imperiul psihozei, conform căreia peste tot există securist-terorişti. Această psihoză a fost amplificată până la cote paroxistice, inclusiv de ordinele militare care s-au dovedit a fi fost date de la MApN. Au fost puse cap în cap unităţile Armatei române, tuturor spunându-li-se că mişună acei securişti-terorişti, unităţile Armatei au luptat între ele, având convingerea că peste drum sunt teroriştii, când de fapt erau unităţi aliate. Au fost zeci de situaţii. De exemplu, cazul Otopeni, foarte grav. Apoi, episodul din jurul Televiziunii unde a fost adusă o unitate de la Ploieşti căreia i s-a spus că în jurul Televiziunii sunt securişti-terorişti, când de fapt erau forţele MApN şi ale Gărzilor Patriotice. Alt exemplu; în după-amiaza de 22 decembrie, la ora 17.20, o unitate de mecanizate, de tancuri adică, din Bucureşti a fost trimisă în centru să elibereze Piaţa Palatului de securişti-terorişti, ştiindu-se că acolo erau de fapt forţele MApN. Sunt foarte multe situaţii, toate foarte bine documentate, astfel încât concluzia a fost cât se poate de clară: nu au existat securişti-terorişti, acest fenomen a fost inventat pentru ca grupul politico-militar în frunte cu Ion Iliescu să preia puterea, să o menţină, pentru ca anumiţi membri din acel grup să fie exoneraţi de responsabilităţi pentru ceea ce au făcut împotriva poporului român până pe data de 22 decembrie.

Sunt teze în spaţiul public care acreditează ideea că Securitatea a fost implicată în diversiunea de după data de 22 decembrie. Andrei Ursu şi Roland Thomasson fac această afirmaţie în volumul Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989, în care aduc dovezi de implicare a Securităţii în masacrul din zilele de 22-27 decembrie 1989, acuzaţii bazate – spun autorii – pe documente descoperite în Dosarul Revoluției. Tot ei spun că teroriștii din 1989 au fost membrii rețelei pe care Securitatea o pregătea de ani de zile pentru „lupta de rezistență” ce trebuia declanșată dacă Nicolae Ceaușescu era înlăturat de la putere şi care a fost activată după ce Ceauşescu fugise din Comitetul Central. În carte e citată o notă dată de colonelul de securitate Domiţian Bălţei, o adresă trimisă în 25 decembrie 1989 către generalii Iulian Vlad şi Ştefan Guşă, în care Bălţei menţiona că teroriştii erau cadre ale Securităţii, pe care îi numea „rezistenţii” şi acredita ideea că au fost pregătiţi dinainte.

Ştiu exact despre ce vorbiţi. Studiul lui Andrei Ursu a apărut pentru prima dată în decembrie 2018, iar eu l-am primit de la avocatul lui Ion Iliescu – un fapt bizar. După ce l-am citit – cu foarte mare interes, pagină cu pagină, pentru că părea că aduce lămuriri cu privire la fenomenul terorist – concluzia a fost că este eronat. Ulterior acelui moment, domnul Ursu a fost invitat la Secţia Parchetelor Militare, s-a întâlnit cu fostul şef al Secţiei, generalul Cosneanu, i s-au arătat argumentele pe baza cărora s-a tras concluzia că studiul lui e eronat, domnul Ursu şi-a însuşit concluziile noastre, nu putea nega pentru că evidenţa era covârşitoare, după care şi-a reluat teza. Putem discuta – nu acum, pentru că nu e timp – pe acel studiu, pagină cu pagină am posibilitatea să contraargumentez sută la sută toate concluziile, inclusiv afirmaţiile acelui fost ofiţer de securitate care la momentul respectiv era dat afară.

Vă dau un singur exemplu edificator, care poate fi multiplicat de zeci de ori, referitor la acel studiu: se spune că fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, în persoană, a recunoscut că diversiunea a fost făcută de cadrele Securităţii. Am fost foarte curios să văd unde a recunoscut aşa ceva şi am constatat că în 6 ianuarie 1990 a dat o declaraţie, în timp ce era în detenţie, fiind arestat la finalul lunii decembrie 1989, prin care explica fenomenul securist-terorist. Şi spunea că cei care au tras începând cu 22 decembrie puteau fi – acest puteau fi elimină din start certitudinea: lucrătorii Direcţiei a V-a a Securităţii, lucrătorii USLA, Trupele de Securitate, alte unităţi ale Securităţii din Bucureşti sau din afara Bucureştiului, după care trece pe pagina 2 – pagină care nu mai este amintită în studiul domnului Ursu – şi continuă: „trupele MApN, trupele de Grăniceri, Gărzile Patriotice, civili înarmaţi”. Cu alte cuvinte, o platitudine totală în ceea ce declara el, pentru că Iulian Vlad a spus că trăgătorii puteau fi toţi cei care au purtat armă în decembrie 1989. Asta putea spune şi un copil. Da, e normal că au tras cei care aveau armă… Dar dacă te opreşti la prima pagină a declaraţiei şi ignori că urmează şi a doua şi a treia pagină, atunci, da, poţi trage concluzia că Iulian Vlad ştia cine a tras. Dacă sunt administrate cu bună credinţă acele probe, atunci concluziile sunt cele trase de mine: nu au existat securişti-terorişi şi, mai mult, nu există nicio probă relevantă care să demonstreze că Securitatea s-a implicat în acţiunile de după 22 decembrie. Securiştii au făcut foarte mult rău poporului român, înainte de 22 decembrie, au săvârşit o crimă împotriva acestei naţiuni prin tot ceea ce au făcut începând din 1944, deşi nu au fost aceiaşi oameni în toate etapele istorice şi prin asta vor rămâne veci pururi culpabili, dar în intervalul 22 -27 decembrie nu au mai fost implicaţi, nu există nicio probă că ar fi făcut ceva.

Cât despre acei „rezistenţi” pe care i-aţi amintit, dovedirea activităţilor structurlor de rezistenţă a fost o preocupare a mea la modul cel mai serios. Am aflat legea lor de organizare, am desecretizat-o, am aflat cum erau organizaţi, cine erau, am discutat chiar şi cu componenţi ai trupelor de „rezistenţă”; aceştia nu s-au activat în decembrie 1989 – există şi în rechizitoriu un subcapitol care face referire la ei – ei erau diseminaţi la Gărzile Patriotice şi reprezentau trupele de rezistenţă care ar fi urmat să se activeze doar în ipoteza în care teritoriul României era vremelnic ocupat de o armată străină. E eronată ideea că aceştia s-au implicat în acţiunile de după 22 decembrie

„În decembrie 1989 am asistat la rekaghebizarea României”

În declaraţia de martor de la dosar, şeful fostei Direcţii de Informaţii Interne a Securităţii afirma că peste mişcarea revoluţionară s-a suprapus „lovitura de stat militară coordonată de agenţii KGB, pe baza indicaţiilor date de la Moscova”. Şi îi amintea pe Stănculescu, Logofătu, Eftimescu, Militaru „ca fiind cunoscuţi în slujba serviciilor de informaţii sovietice”. Pe documente s-a dovedit că ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie, inclusiv diversiunea la care s-a recurs, s-a făcut după un plan gândit la Moscova?

Nu trebuia să fie un plan gândit la Moscova, era deja intern. Pe e altă parte este cert că, în decembrie 1989, în proporţie de 80-90 la sută puterea politico-militară din România a fost preluată de oameni care aparţineau de GRU şi KGB. Nu m-am bazat doar pe declaraţiile unor foşti ofiţeri de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor – am zis că poate ei nu sunt credibili –, am discutat şi cu miniştri ai Apărării, cu şefi din structurile de informaţii ale MApN, am desecretizat documente oficiale ale statului român care dovedesc acest lucru. Valentin Gabrielescu, fost senator PNŢCD şi fost şef al Comisiei senatoriale de anchetă pentru evenimentele din decembrie 1989, în raportul comisiei, întocmit pe bază de probe, a arătat că în decembrie 1989 am asistat la rekaghebizarea României. Afirmaţia lui a fost argumentată, cum e şi a mea: după 25 decembrie 1989 au fos reactivaţi 40 de generali cu toţii documentaţi ca fiind colaboratori ai GRU sau KGB. Au rămas în activitate doar acei generali despre care se ştia că au fost agenţi, printre ei Vasile Ionel, care a fost pus şef de Stat Major al Armatei Române, fiind astfel înlăturat de către Ion Iliescu generalul Ştefan Guşă, generalii Eftimescu, Logofătu, Pletos, Costial, Nicolae Militaru – ministru al Apărării. Acei generali care au fost păstraţi sau readuşi din rezervă cu toţii colaboratori ai GRU au fost puşi în funcţii cruciale ale Armatei şi ale serviciilor de informaţii. Pe linie politică au fost Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan. Nu am tras întâmplător concluzia aceea pe care a tras-o şi Valentin Gabrielescu că am asistat la rekaghebizarea României. Ceauşescu, în tot delirul care i-a caracterizat preşedinţia, ştia foarte bine acest lucru. În mod normal, trebuia judecat în 1990, când, evident, acel proces ar fi fost televizat şi Ceauşescu ar fi vorbit. Ştia foarte bine cine au fost Ion Iliescu, generalul Militaru şi ceilalţi generali şi ar fi devoalat apartenanţa lor la un duşman tradiţional al României, URSS/Rusia. De aceea Nicolae Ceauşescu trebuia lichidat de urgenţă. Cei care au preluat puterea nu şi-au permis un proces public în care Ceauşescu să spună ce ştie despre ei pentru că, în felul acesta, păstrarea puterii ar fi fost periclitată. Dacă în 1990 opinia publică ar fi auzit ceea ce vă spun eu acum, e clar că traiectoria politică a FSN şi a lui Ion Iliescu şi a anturajului său politico-militar era cu totul alta.

„Totul a fost pregătit pentru intrarea trupelor sovietice în România”

În 23 decembrie 1989, Televiziunea şi Radioul Publice anunţau că puterea nou instalată a cerut sprijin din partea URSS. Spuneaţi într-un interviu că după acea dată, la solicitarea de ajutor adresată de Ion Iliescu URSS, trupe sovietice au fost masate la graniţa cu România, în cinci puncte de trecere a frontierei din est şi la graniţa cu Ungaria. Ajutor pentru ce? Regimul Ceauşescu era deja căzut, iar cuplul Ceauşescu, arestat la Târgovişte. De unde trupe sovietice în Ungaria?

În momentul în care în România a izbucnit mişcarea revoluţionară, toate ţările care ne înconjurau şi-au alarmat propriile armate, trupele de pe graniţa cu România, asta e ceva firesc; oriunde în lume, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ţările vecine îşi alarmează trupele. În 23 decembrie 1989 – am dovedit la dosar – acel grup care a preluat puterea a solicitat ajutor militar sovietic prin telefon, de la sediul MApN. Acea faptă de a chema trupele sovietice fără aprobarea Marii Adunări Naţionale, echivalenta Parlamentului, constituia infracţiunea de trădare, conform Codului Penal în vigoare în 1989, dar şi conform actualului Cod, infracţiune. Din păcate, este prescriptibilă.

Adică, dacă dosarul Revoluţiei şi-ar fi urmat cursul firesc, legal, Ion Iliescu putea fi judecat şi pentru trădare?

Da, evident. E uşor de dovedit. Chemarea trupelor sovietice a fost anunţată şi de crainicul TVR care a anunţat populaţia că s-a solicitat ajutor sovietic. Sunt probe clare aduse de cei care s-au aflat în biroul ministrului Apărării când s-a solicitat ajutor URSS, s-a discutat şi cu traducătorii de limbă rusă, şi cu telefoniştii. Chemarea a fost făcut de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru şi Nicolae Eftimescu, care era şeful Direcţiei Operaţii. La câţiva ani după revoluţie, autorii încă puteau fi cercetaţi şi trimişi în judecată.

Situaţia a fost deosebit de periculoasă pentru că pe graniţa de est, la cele cinci puncte de trecere a frontierei s-au prezentat împuterniciţii sovietici de frontieră care au cerut permisiunea de a intra în ţară, cu trupele. Nu ştiu ce efective erau, nu au fost la vedere, erau cantonate mai „în adâncime”. M-aţi întrebat de ce erau trupe soevietice în Ungaria. Au fost acolo într-un exerciţiu militar care se desfăşurase în 1989 şi erau pregătite să intre în România pe graniţa de vest. În paralel, pentru ca facilitarea intrării să fie una totală, de la Bucureşti s-a ordonat eliberarea unui culoar de trecere spre Capitală a acelor trupe, aerodromurile din Bucureşti şi din zonă au fost anunţate că trebuie să fie în situaţia de a aştepta elicoptere sovietice. Totul a fost pregătit pentru intrarea trupelor sovietice în România, însă a existat un element pe care autorii solicitării nu l-au luat în calcul, şi anume generalul Ştefan Guşă care la vremea respectivă era şef al Statului Major al Armatei şi care s-a opus, după ce a avut două discuţii telefonice cu omologul lui sovietic. Dacă trupele sovietice ar fi intrat în România, istoria noastră ar fi arătat, în mod clar, altfel… Pentru atitudinea lui vădit împotriva celor care au preluat puterea, generalul Guşă a fost schimbat din funcţie în 27 decembrie 1989, fiind trimis la Cluj-Napoca, iar în locul lui a fost impus generalul Ioniţă care, se ştia, era agent GRU pe teritoriul României. Aşadar, rekaghebizarea structurilor de putere centrală din România.

Sursă foto: UVT

„Au fost secretizate documente militare de o importanţă covârşitoare timp de 30 de ani”

Spuneaţi că puterea politică a blocat aflarea adevărului „prin distrugerea de dcumente, de arhive, ascunderea sau pierderea probelor. Ne-am confruntat cu lipsa de probe”. Ce probe aţi sesizat că lipsesc la dosar?

Un exemplu: jurnalele de luptă ale tuturor unităţilor militare implicate activ în operaţiunile din decembrie au fost luate toate. Anumite jurnale au fost refăcute de la zero într-un mod chiar penibil de multe ori. Au rămas, însă, şi suficiente jurnale intacte, pentru că nu au apucat să refacă tot. Am discutat cu fostul ministru al Apărării Niculae Spiroiu care declarat că în decembrie 1989 generalul Nicolae Militaru, impus de Iliescu ca ministru al Apărării, a dat ordin de refacere sau, după caz, de distrugere a jurnalelor de luptă pentru că acolo se aflau informaţii referitoare la cine şi ce a făcut în acele zile. În unele au fost alterări ale anumitor momente-cheie: s-au şters anumite ore, s-au modificat anumite pasaje, nu am putut afla ce era scris în original.

Asta s-a întâmplat imediat după evenimente sau mai târziu, în Justiţie, după deschiderea dosarului?

Imediat după evenimente. Jurnalele trebuiau modificate rapid. Apoi au fost foarte multe mistificări oficiale venite de la vârful MApN. S-a minţit constant în spaţiul public, au fost secretizate documente militare de o importanţă covârşitoare timp de 30 de ani.

Ca de exemplu?

Fiecare structură a Armatei – Infanterie, Aviaţie, Apărare Antiaeriană, Marină etc. – şi-a făcut propria analiză cu privire la fenomenul din decembrie 1989. Şi pentru că, fără excepţie, concluziile trase de specialişti militari au fost că nu au existat terorişti şi că diversiunea a fost făcută cum v-am spus, acele documente au fost secretizate. Au fost obţinute prin desecretizare abia în anii 2017, 2018. Iar munca acelei comisii senatoriale de anchetă conduse de Gabrielescu a fost secretizată în mod paradoxal până în 2017, când am cerut eu desecretizarea raportului. E bizar, pentru că acolo e munca Parlamentului României, nu a unui SRL, iar poporul trebuia informat în privinţa muncii reprezentanţilor săi.

În 2020, Curtea Supremă a exclus de la dosar mai multe probe, printre care rapoartele întocmite de SRI şi de comisia parlamentară de anchetă a Revoluţiei care funcţionase la începutul anilor ’90. A influenţat acest lucru rezultatul final al anchetei?

Nu a influenţat. Eu nu am fost de acord cu înlăturarea din materialul probator a unor documente, dar Codul de Procedură Penală din prezent nu prevede ca probă un raport al unei comisii parlamentară. Ca să fie luate în calcul, ele trebuie luate de procurori sau de judecători.

Dumneavoastră eraţi procuror…

Da, dar am dublat acele declaraţii. I-am chemat pe unii, dar nu am putut să-i chem pe toţi pentru că nu mai trăiau şi atunci munca acelei comisii, concretizată în stenograme, a fost deosebit de importantă. Am considerat că acele documente pot fi catalogate ca fiind declaraţii sau măcar înscrisuri, dar instanţa a stabilit că nu, deşi în opinia mea trebuia să dea dovadă de flexibilitate; e suficient să ne uităm la ceea ce se întâmplă în SUA, unde comisiile senatoriale sunt acceptate de justiţie ca fiind organisme care pot produce probe. La noi, într-adevăr, Codul nu prevede astfel de situaţii, iar atunci s-a mers în interpretarea stricto senso a Codului şi s-a spus că acelea nu sunt probe, astfel că trebuie anulate.

Cu rapoartele întocmite de SRI ce problemă a fost? De ce au fost excluse?

S-a spus că ar putea fi interpretate ca fiind făcute de o parte interesată, subiectivă. Nu mi-a convenit personal, dar… Pe de altă parte, prin anularea acelor probe, ancheta nu a avut de suferit întrucât am avut nenumărate alte probe astfel încât acuzarea să fie conturată şi fără raportul comisiei senatoriale. Acel raport ar fi fost un argument în plus, ar fi conturat şi mai bine concluziile mele.

În timpul anchetei, s-au făcut presiuni asupra dumneavoastră?

Nu, absolut deloc. Am avut o deschidere totală din partea celor doi procurori generali care au activat în perioada în care am făcut ancheta, Augustin Lazăr şi Gabriela Scutea.

Dacă lucrurile funcţionau normal, legal în Justiţie,dacă nu ar fi existat interes în muşamalizarea a ceea ce s-a întâmplat mai cu seamă cu 22 decembrie, nu ar fi trebuit să existe anchete interne ale Consiliului Superior al Magistraturii care se verifice cauzele care au dus la tergiversarea, în faza de anchetă, timp de aproape 30 de ani, a acestui dosar?

Ba da, şi aş fi primul care aş semna pentru ca o entitate, dar obiectivă şi profesionistă, să facă cercetări din perspectivă juridică şi să concluzioneze de ce puterea politico-militară nu a fost luată la întrebări în mod oficial de Procuratură în toţi aceşti ani. Ar fi foarte interesant ce concluzii s-ar trage… Eu am făcut ancheta între anii 2016 şi 2022, am făcut-o singur. S-ar fi putut face această anchetă, e adevărat nu chiar imediat după evenimentele de atunci, în ianuarie 1990, însă când lucrurile s-ar fi liniştit şi până când nu s-ar fi împlinit termenul de prescripţie pentru toate infracţiunile săvârşite în decembrie 1989 – era vorba despre 10-15 ani după Revoluţie –, s-ar fi putut face în linişte acest dosar, cu mult mai multe persoane trimise în judecată.

Mă interesa să aflu dacă procurorii care au blocat acest dosar, în încercarea de a ascunde adevărul, ar fi putut răspunde măcar disciplinar.

Da, s-ar fi putut face de către CSM, chiar şi de către o comisie parlamentară, pentru că legea permite acest lucru, sau de către Parchetul General ori de alte entităţi cu competenţă legală să facă o astfel de muncă. Din perspectivă juridică, acum este tardiv să răspundă. Cred că o vor face-o doar istoricii, iar responsabilitatea va fi doar una de natură morală, nu şi penală.