Tőkés László: „În 22 Decembrie, pe mişcările populare s-a montat o lovitură de stat”

Tokes Laszlo (2) Foto Ligia HutuMarcăm, în această perioadă, 25 de ani de la prăbuşirea regimului comunist, în România. Context în care l-am invitat pe europarlamentarul maghiar Tőkés László, una dintre figurile emblematice ale Revoluţiei din Decembrie 1989, la un dialog despre unele nebuloase ale acelui Decembrie, despre relaţia lui preşedinţii României post-comuniste, dar şi despre pericolele care planează asupra României, acum, la 25 de ani de la căderea comunismului.

 

„Revoluţia a fost furată”

În dreptul evenimentelor din Decembrie 1989 din România au fost puse trei etichete: revoluţie, revoluţie confiscată, ba chiar şi lovitură de stat. Care e cea corectă?

Eu obişnuiesc să numesc mişcările din Decembrie 1989 ca fiind revoltă populară, de necontestat, pornită din rezistenţa comunităţii noastre – care s-a amplificat în zilele de 15 şi 16 Decembrie, când oamenii s-au adunat în jurul bisericii noastre şi s-a extins în Timişoara. Apoi, această revoltă populară din Timişoara a luat forma revoluţiei. Această mişcare populară din Timişoara poate fi considerată o revoltă genuină, spontană, curată. Dar este adevărat că, ulterior, mai ales când a izbucnit revolta la Bucureşti, în 22 Decembrie, s-a montat pe mişcările populare o lovitură de stat. Consider că în a doua fază a mişcărilor, putem vorbi despre o combinaţie între revoltă, revoluţie şi lovitură de stat.

 

Cum explicaţi faptul că România a fost singura ţară din fostul Bloc Sovietic în care ieşirea din comunism, de la finalul anilor 80, s-a produs prin vărsare de sânge? În plus, majoritatea covârşitoare a crimelor Revoluţiei au fost comise după 22 Decembrie 1989.

Acesta este semnul loviturii de stat, deoarece, în primul rând, în România era atât de puternic regimul dictatorial, încât exista o parte a puterii, în frunte cu Ceauşescu, care credea că, în România, poate fi oprită căderea regimului comunist, spre deosebire de celelalte ţări unde, deja, comunismul se prăbuşise. Aşa că s-au opus acestui proces, care cuprinsese toată Europa Centrală şi de Est. Teroarea izbucnită este chiar un semn al teoriei de lovitură de stat. Cei interesaţi de acapararea puterii nu au permis ca schimbarea de regim să aibă loc în mod paşnic, ducându-se, astfel, o luptă întgre aripile diferite fostei puteri, între pucişti şi comuniştii care credeau că pot păstra puterea. Din cauza aceasta s-a produs violenţa.

 

Ce aşteptări v-au rămas nerealizate în aceşti ultimi 25 de ani?

Dacă pot să mă exprim în mod metaforic, am crezut că schimbarea de regim, revoluţia, este poartă prin care, dacă trecem, ajungem în libertate şi totul se va schimba în bine. Ulterior, trebuia să ne dăm seama că tot ceea ce s-a întâmplat, schimbarea de regim, poate fi exemplificată mai bine prin metafora unui drum. Acela fusese numai punctul de pornire spre schimbarea regimului şi chiar şi azi, după 25 de ani, suntem încă pe acest drum. Suntem foarte mult întârziaţi. Schimbările întru democraţie, de care avem nevoie, s-au produs foarte lent. Aş spune chiar nu numai că am întârziat pe acest drum, dar, de câteva ori, ne-am şi întors, ca şi poporul biblic al lui Dumnezeu…

 

Întoarcerile acestea din drum, cum le numiţi, au legătură cu startul ratat spre democraţie, pe care l-am avut în 1990, pus pe seama confiscării Revoluţiei de către oameni din eşaloanele doi, trei ale fostei puteri comuniste…

Da, pentru că, aşa cum poporul o spune foarte sincer, Revoluţia a fost furată. De aceea este foarte important votul din noiembrie anul acesta pentru că, prin alegerea noului preşedinte – cel puţin în mod simbolic – s-a afirmat voinţa politică a alegătorilor de a continua Revoluţia, de a continua schimbarea de regim.

 

„Ceea ce s-a întâmplat la Timişoara a fost o determinare providenţială”

Timişoara este şi a fost, în accepţiunea multora, vârful de lance al societăţii româneşti – acum, din punct de vedere al europenismului, atunci, în 89, din punctul de vedere al deschiderii spre lume. A fost doar o întâmplare faptul că Revoluţia a pornit de la Timişoara?

E o întrebare care contravine gândirii istorice, deoarece ceea ce se întâmplă se întâmplă. În istorie, însă, nu sunt lucruri din întâmplare, ci sunt ori determinate, ori provin de la Providenţă.

 

La Timişoara a fost mâna Providenţei?

Anno mirabilis, anul miracolului – aşa obişnuim să-l numim… La Timişoara, se poate, într-adevăr, vorbi despre un şir de întâmplări inimaginabile până atunci, unde intră şi faptul că această revoltă s-a produs în perioada premergătoare Crăciunului şi că a izbucnit într-o comunitate bisericească, despre care se poate afirma că a fost catalizatorul evenimentelor. În viziunea noastră, a fost o determinare providenţială.

 

„Am fost una dintre ţintele Securităţii, cu mulţi ani înainte de Revoluţie”

În Decembrie 1989 eraţi pe punctul de a fi evacuat din casa parohială de pe strada Timotei Cipariu nr. 1. Cum ajunseseţi în situaţia de a vă fi cerută evacuarea?

În spatele acestor evenimente stă o lungă parte a vieţii mele, o lungă perioadă de rezistenţă. Eu am fost una dintre ţintele Securităţii, cu mulţi ani înainte de Revoluţie. M-am ridicat pentru biserică şi libertatea religioasă, pentru drepturile minorităţilor etnice şi religioase. Dar ceea ce a stârnit cel mai mult mânia regimului a fost protestul nostru împotriva proiectului de sistematizare a satelor, făcut chiar cu un an înainte. În septembrie 1988, a fost singura manifestare oficială a fost a noastră, a creierului reformat din Protopopiatul Timişoara. Atunci, împreună cu prietenul meu, Molnar Janos, am scris un memoriu împotriva dărâmării satelor, un memoriu într-o formulare diplomatică, pentru că nu te puteai opune direct regimului. Cred că acest demers a fost ultima picătură din ceea ce a însemnat activitatea mea de disidenţă, pe care o făceam din 1975, de după ce am terminat Teologia, la Cluj. Din acel moment, 1988, a fost pecetluită soarta mea. Între 1984 şi 1986 am fost dat afară din cler, din cauza faptului că am susţinut drepturile religioase şi bisericeşti ale comunităţii noastre reformate. Iar în 1989 se hotărâse să fiu mutat într-un sat îndepărtat, izolat, să rămân fără bază populară. Opunerea mea şi a comunităţii care m-a susţinut a condus la aceste evenimente.

 

Aţi colaborat cu Radio Europa Liberă. Cu cine şi cum ţineaţi legătura?

Nu am trimis materialele pe numele cuiva. Nu exista un circuit bine determinat sau un destinatar concret. Răspândeam materialele aşa cum era cu putinţă.

Mai sunt, însă, şi excepţii. De exemplu, la începutul anilor 80, apărea prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct), din care au apărut doar opt numere. La început nici nu ştiam unde se va publica articolul meu despre situaţia generală a Bisericii Reformate Maghiare din România. Dar, ulterior, am trimis nişte materiale acestei reviste, dar am fost demascat, apoi, percheziţionat, maltratat, urmărit.

Teoria mea era, însă, că nu făceam nimic ilegal, iar când criticam situaţia bisericii, a drepturilor omului şi a minorităţilor totdeauna să o făceam conform Constituţiei României şi conform drepturilor omului cuprinse în Tratatul din Helsinki din 1975 – care conferea libertatea religioasă, libertatea de expresie, drepturi asigurate, teoretic, şi de Statul Român. Şi prin aceasta mă legitimam cu conştiinţa curată şi faţă de Securitate, şi faţă de Partid. Deşi am fost purtat peste tot şi la Partid, şi la Episcopie, că episcopul fusese un colaborator al Securităţii, m-am putut legitima cu conştiinţa curată. Nu am făcut nimic care să contravină intereselor sau legilor ţării ori poporului român.

 

„Am avut o oarecare protecţie, pentru că provin dintr-o familie de preoţi”

Eraţi, cu mult înainte de Decembrie, indezirabil regimului. Voci din fosta Securitate declarau, însă, după Revoluţie, că îi ceruseră, cu mult înainte de Decembrie 1989, lui Nicolae Ceauşescu să ia măsuri împotriva dumneavoastră şi că acesta ar fi refuzat. Cum comentaţi aceste afirmaţii?

Sunt prostii. Eu am avut o oarecare protecţie, pentru că provin dintr-o familie de preoţi, tatăl meu a fost vicar eparhial, suntem o familie cunoscută din Transilvania. Se ştie că Ceauşescu trata în mod foarte precaut clerul şi biserica şi ţinea să apară ca fiind un campion al păcii şi al libertăţii religioase – era, într-un fel, foarte indulgent faţă de noi. Pe mine doar în Decembrie 1989 m-au bătut.

 

Aţi fost bătut la Timişoara?

Am fost bătut, inclusiv cu bastonul, când m-au luat, în dimineaţa de 17 Decembrie. Am fost întâi la Securitate, iar apoi m-au deportat în Sălaj, la Mineu, un sat de fundătură, unde ne-au ascuns. Acolo ne-au ţinut cinci zile. În acest timp, ancheta continuase şi acasă. Prietenii mei au fost întemniţaţi aici, la Timişoara şi, în acelaşi timp, noi am fost interogaţi de Securitate, accentul fiind pus îndeosebi pe maghiari şi pe reformaţi. Se pregătea, de fapt, un proces de vitrină, prin care răspunderea pentru tot ceea ce s-a întâmplat ar fi fost aruncată pe noi. Dar, slavă Domnului!, s-a inversat situaţia…

 

„Dl Constatinescu nu voia să se compromită prin relaţia cu noi, aşa cum nici dl Iohannis nu a vrut să se compromită cu Biserica noastră Reformată”

Tokes Laszlo (4) Foto Ligia HutuAnalişti din Occident consideră că poporul român nu a analizat şi nu a cercetat suficient ceea ce s-a întâmplat atunci. Totuşi, din decembrie 2006, România are, graţie preşedintelui Traian Băsescu, un Raport oficial de condamnare a crimelor comunismului. Ce ar fi fost firesc să se întâmple după acel pas?

Am fost foarte recunoscători preşedintelui Traian Băsescu şi domnului Vladimir Tismăneanu pentru acest raport şi, aş spune, destul de satisfăcuţi în privinţa capitolului privind viaţa minorităţilor etnice în timpul comunismului. Ne pare, însă, rău că acest raport nu a avut nicio consecinţă legală şi, prin urmare, nu a avut continuare în practică şi în realitate. Cred că acest raport s-a făcut de dragul aderării la UE. A fost dat publicităţii chiar în ajunul aderării, în decembrie 2006. A fost un simplu gest cu caracter istoric.

 

Preşedinţia nu putea face mai mult decât atât…

Nu, dar nici nu a existat vreo iniţiativă pentru ca acest raport să fie votat de Parlament.

 

Parlamentul nu l-a vrut. Ştim cu toţii cu au reacţionat majoritatea parlamentarilor…

Da, nici nu au avut de gând să o propună spre aprobare. Deci, cred că a fost un gest foarte frumos, pozitiv, dar oprit la mijlocul drumului sau chiar la începutul lui, depinde cum privim lucrurile. De atunci, chiar am mai făcut paşi înapoi. Din când în când, puterea post-comunistă continuă să aibă nişte manifestări faţă de minoritatea maghiară ca în perioada comunistă. Chiar şi teoria ceauşistă despre minorităţi se reîntoarce din când în când.

 

Cum vă explicaţi, totuşi, că Emil Constantinescu nu a avut iniţiativa condamnării morale a comunismului?

Ori nu era destul de curajos, ori a fost prea precaut, ori terenul de mişcare politică nu-i îngăduia să facă mai mult, deşi dădea senzaţia de deschidere în această direcţie. Chiar de aceea a şi spus că a fost învins de servicii, că, probabil, nu-şi putea îngădui să facă mai mult. Nici în cazul nostru, de exemplu, al bisericilor maghiare. Atunci am intervenit de mai multe ori, în mod insistent şi continuu, pentru retrocedarea bunurilor bisericeşti, iar dl Constantinescu nici măcar nu îndrăznea să-i primească oficial pe capii Bisericii Reformate maghiare. Nu voia să se compromită prin relaţia cu noi, aşa cum nici dl Klaus Iohannis nu a vrut să se compromită, de exemplu, cu Biserica noastră Reformată. La comemorările din Timişoara, nici măcar de pomenire nu am figurat, pe ordinea de zi şi în discursul despre Revoluţie. Probabil, şi Klaus Iohannis îşi păstrează imaginea în faţa naţionaliştilor români.

 

 „Preşedintele care ne-a luat în serios la modul concret pe noi, ungurii, a fost Traian Băsescu”

Tokes Laszlo Foto Ligia HutuDe care dintre cei trei preşedinţi ai acestui ultim sfert de veac de libertate v-aţi simţit reprezentat cel mai bine?

Preşedintele cel mai binevoitor a fost Emil Constantinescu, dar cel care ne-a luat în serios la modul concret pe noi, ungurii, a fost Traian Băsescu. Dar şi el s-a lăsat învins, aşa cum a făcut Emil Constantinescu – acesta a şi recunoscut că a fost învins de servicii.

 

În cazul domnului Traian Băsescu la ce vă referiţi când spuneţi că s-a lăsat învins?

În cazul lui Traian Băsescu a fost altceva. Cred eu că s-a lăsat învins. Înainte a vut o relaţia pozitivă cu minorităţile. Includ aici gestul simbolic când m-a medaliat cu Steaua României ori dialogul deschis purtat cu noi. Cel puţin început, era o relaţie foarte promiţătoare. Ulterior, însă, s-a retras, ba chiar a făcut concurs în discursuri antimaghiare cu Ponta.

 „Nu-mi vine să cred că ar exista dorinţe de recreare a imperiului fost sovietic”

„În urmă cu 24 de ani, stânca sovietică s-a fracturat pentru prima dată. Şi a urmat o cădere de pietre. Cine ştia atunci că această cădere va continua timp de un sfert de secol? Acum a venit momentul să strângem pietrele”, scria, prin primăvară, Dmitri Rogozin pe contul său de Twitter. Cum interpretaţi acest mesaj?

Suspiciunea trăieşte în noi, faţă de fosta URSS şi faţă de Rusia actuală. Dar mie nu-mi vine să cred că ar exista astfel de dorinţe de recreare a imperiului fost sovietic. Eu nu cred că ar exista astfel de porniri exagerate. Eu cred că Rusia poartă moştenirea dăunătoare a perioadei sovietice şi acolo are loc o trezire naţională. Cred că ideologia rusească, incluzând chiar tradiţia imperială rusească, îl pătrunde pe preşedintele Putin, dar după părerea mea, nu avem de ce să fim speriaţi.

 

Care apreciaţi că este, acum, cea mai mare ameninţare la adresa viitorului României?

Eu cred că comunismul, ca atare, este cel mai mare pericol. Şi asupra Rusiei, şi asupra României. Cred că Ungaria a ieşit deja din umbra acestui pericol. Totuşi, pe plan internaţional, Rusia reprezintă un oarecare pericol asupra întregii regiuni. Cred că Rusiei nu-i place ca Europa unită să se extindă şi, din acest punct de vedere, suntem în calea ei.

 

Credeţi în teoriile unor analişti politici care spun că, neoficial, Rusia încurajează, întreţine, în Europa, mişcările extremiste, discursul extremist – avem exemple şi în Ungaria, chiar în România –, pentru a slăbi, finalmente, constructul european?

Nicidecum nu cred că ar fi cazul în România sau în Ungaria. În cazul Ucrainei, o ţară slavică, există acest pericol şi se practică. Dar se practică acest proces de destabilizare şi din partea Statelor Unite şi cred că este un joc al marilor puteri. Dar nu cred în teoria extremismului. Cred că este exagerată afirmaţia că extremismul, în general, ar periclita Europa. Cred că acest aşa-numit extremism este de fapt un răspuns neadecvat, chiar greşit, la provocările globalismului şi ale crizei UE. Dar se vor limpezi, se vor lămuri lucrurile, trebuie doar să găsim soluţiile adecvate la problemele noastre.

 

Un interviu realizat în colaborare cu Iulia Badea Gueritee, care a fost publicat şi în Adevărul

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS