Presa trece printr-o perioadă foarte dificilă. Sărăcită, uneori până la limita subzistenţei. Lipsită de protecţie socială. Discreditată – de jurnalişti acoperiţi, corupţi ori şantajişti, de instituţii media viciate, de invazia de materiale de proastă calitate, de tolerarea încălcărilor eticii profesionale.

Am invitat-o la un dialog pe Brînduşa Armanca, jurnalist şi profesor de jurnalism, să facă o radiografie a situaţiei. Pentru a ajuta şi publicul să înţeleagă ce se întâmplă.

„Practica românească de a escamota bârfe, supoziții, colportări sub acoperirea «pe surse» nu face decât să discrediteze profesia”

Doamnă Armanca, mediul virtual, cu preponderență, e invadat de articole de presă de proastă calitate, şi ca fond, şi ca formă, de articole care, în mod normal, ar leza inteligenţa cititorilor. Şi, totuşi, acest gen de informaţie are „lipici” la o mult prea mare parte a publicului. Cine pe cine credeţi că imbecilizează: publicul, presa sau presa, publicul?

Explicaţia vine din efectul senzaţionalismului, care nu e o chestie nouă, se studiază în manualele de jurnalism, dar are o platformă nouă, o platformă extrem de extinsă, şi anume Internetul.

Atunci când a apărut presa de senzaţie, cu fotografii mari, cu intimităţi din viaţa celebrităţilor, cu priviri pe gaura cheii, publicul, curios, s-a arătat interesat de aşa ceva. Sociologia și psihologia au explicații pentru această curiozitate. În măsura în care publicul a fost hrănit cu astfel de informaţii, publicațiile respective au reuşit să se vândă. Referindu-mă la ceea ce se întâmplă în zilele noastre, trebuie ştiut un mecanism. În presa online, timpul pe care cititorul, utilizatorul, vizitatorul îl acordă unui articol este de aproximativ 30 de secunde. De aceea, titlurile mari şi şocante şi imaginile agăţate de aceste titluri sunt „cârligele” care captează atenţia. De aceea, subiectele, titlurile, fotografiile de senzaţie sunt primele care atrag atenţia cititorului. Mai departe, se citesc, de regulă, primele zece rânduri.Cei care citesc mai mult au un interes special pentru subiect sau pentru domeniu.

Dacă e vorba despre presa serioasă, care face dezvăluiri, care promite să ofere date şi fapte, analize, investigaţii, reportaje, care înseamnă un efort de atenţie, atunci publicul grăbit, care răsfoieşte Internetul în devălmășie, mânat de setea nepotolită a navigării, s-ar putea să ignore aceste subiecte sau să treacă repede peste ele.

Cine pe cine imbecilizează? Suntem în epoca divertismentului și a consumului de fast-food cultural, cum ne atrag atenția Douglas Kellner, în Cultura Media, sau George Ritzer, în studiul McDonaldizarea societății. Depinde cu ce este hrănit publicul. În privinţa aceasta, presa are o responsabilitate pe care, de o bucată de vreme, nu şi-o mai asumă integral. Cel mai simplu este să obişnuieşti publicul cu subiecte ușoare, cu lucruri care se fac din mers, cu poze senzaţionale, fete goale, de care abundă Internetul. În consecință, scuza presei că asta vrea publicul nu stă în picioare. Iar practica românească de a escamota bârfe, supoziții, colportări sub acoperirea „pe surse”, deci fără verificări rezonabile, nu face decât să discrediteze profesia.

„Jurnaliștii din România s-au lăsat împinși de conjuncturi și crize, după principiul salvează-ţi pielea”

CV Brînduşa Armanca

 

Este licenţiată în filologie, la Universitatea din Timişoara, şi are titlu de doctor în filologie, obţinut la Universitatea din Bucureşti.

A absolvit specializări în jurnalism şi management în cadrul Universităţii Central Europene, Universităţii din Marsilia, Preston University, Chico State University.

Ca ziarist a realizat sutelor de articole de presã, emisiuni de radio şi televiziune. Numele său se leagă de echipe prestigioase din media, de la Radio Europa liberă, de la revistele Expres şi Orizont, Revista 22, TVR Timişoara, studio regional pe care l-a condus timp de şapte ani.

Este şi profesor de jurnalism, ca titular al disciplinelor de Etică mass-media, Publicistică TV sau Genuri în audiovizual predând la universităţi din Timişoara, Bucureşti, Sibiu şi Arad.

Este autoarea mai multor volume de jurnalism. Iar câteva dintre filmele de televiziune pe care le-a realizat i-au fost premiate la festivaluri naţionale şi în competiţii internaţionale, activitatea sa fiind recompensată cu Distincţia Culturală a Academiei Române.

A fost director al Institutului Cultural Român de la Budapesta, din 2006 până în 2012.

 

Surse CV: Curtea Veche şi Mediafax

Am ajuns în situaţia că oricine care produce şi distribuie conţinut media să se autointituleze sau să fie considerat jurnalist.  Ziariştilor profesionişti, celor care practică jurnalismul responsabil, ce le rămâne de făcut în faţa acestui curent?

În România, nu excelăm în a gândi împreună, în cadrul breslei, politici, strategii şi tactici care să ducă la însănătoşirea comunității mediatice. Jurnaliștii din România s-au lăsat împinși de conjuncturi și crize, după principiul salvează-ţi pielea, acceptă orice compromis ca să nu cazi. Iar companiile media s-au afiliat politic, dacă nu cumva au primit direct patroni politici, și au legat afacerea de bunăvoința politicienilor care învârt banul. Piața aproape că a dispărut.

În lipsa unor strategii, se pot face două lucruri. Înainte de toate, ar trebui schimbat sistemul de măsurare a audiențelor în online, care ar influența oarecum obținerea de publicitate. Măsurătoarea pe vizualizări, pe trafic, pur cantitativă, care se face în acest moment, nu vizează în niciun fel calitatea publicului, nici efectele, nici ţintele. Se numără, pur şi simplu, clicurile, fără să se vadă cât anume citeşte cineva dintr-un articol sau dacă se uită doar la titlu. Deci, e foarte subţire sistemul de măsurare.

Şi acela, măsluit de unele publicaţii online, care recurg la fel de fel de tertipuri pentru a-şi creşte artificial, mincinos tirajul…

Așa e. Ceea ce se poate face, din acest punct de vedere, este recalificarea acestor metode de măsurătoare care au influenţă în publicitate pe care o atrage un site sau altul.

Al doilea lucru care s-ar putea face, ar fi ca breasla să impună mai multe reguli – care există, nu trebuie inventate –, ce ţin de etica, de responsabilitatea profesiei. E vorba de autoreglementarea care, din păcate, nu a avut un ecou prea intens, deși s-a adoptat încă din 2000 Codul Deontologic Unificat. În fine, cum nici sindicalizarea nu este suficient de puternică, jurnalistul se găsește ca profesionist într-o poziție vulnerabilă: patronul face ce vrea cu el, iar dacă e concediat, e „fiul ploii”. Deci, sindicalizarea ar fi o soluție, fie și târzie.

Avem în breaslă jurnalişti acoperiţi, jurnalişti corupţi, şantajişti şi instituţii media viciate. O lege a presei, făcută de reprezentanţi ai instituţiilor media, ar putea rezolva problema?

Cunosc toată istoria legislaţiei presei din România şi am fost parte la opoziţia pe care presa din România a făcut-o ori de câte ori s-a propus o lege a presei. Argumentul forte a fost de fiecare dată acelaşi şi încă stă în picioare, şi anume, oricine formulează o astfel de lege a presei, ea va ajunge tot în mâna parlamentarilor care, în Parlament, fac cu ea ce vor, indiferent de cum este formulată. Asta, atât timp cât, în general vorbind, nu avem motive de mare încredere în clasa politică – pentru că o vedem de ce este în stare, vedem felul în care sunt mutilate legi deja existente, în interesul imediat al unor grupări politice. Interesul vădit al politicienilor este să controleze presa. Or, printr-o astfel de lege ar controla-o.

Conchid: nu cred că, având această clasă politică, e bună o lege a presei. Şi repet: indiferent cine o formulează, nu am încredere că, în Parlament, aceasta nu ar fi transformată într-un instrument de presiune, de control asupra mass-media. Atât timp cât parlamentarii, politicienii nu s-au jenat şi nici măcar nu se mai deghizează să cumpere companii de presă sau să-şi inventeze companii de presă care să-i deservească, nu cred că s-ar jena să facă harcea-parcea o potenţială lege a presei.

„Nu există protecţie socială pentru jurnalişti”

În condiţiile date, cum ne putem însănătoşi noi, ca breaslă?

Convenţia Organizaţiilor de Media sau Freedom House sau ActiveWatch sau Centrul pentru Jurnalism Independent sau, cum ar fi în Timișoara, Asociația Videovest ori alte organizaţii media fac încercări de a unifica organizaţiile de presă din România – care sunt multe, dar sunt mici şi nu au voce –, pentru a le transforma într-o forţă care să conteze la un moment dat în dialogul social. Adică, dacă se întâmplă ceva în ţara asta, întrebarea este: unde e vocea presei, forța ei de a impune ceva în comunitate? Şi nu mă refer la vocea fracturată, pe tabere (de partea Puterii sau de partea Opoziției), care se aude zilnic, dar fără credibilitate din cauza asocierii cu  politicul.

Spre ruşinea noastră, această breaslă a rămas singura care nu are niciun fel de umbrelă profesională deasupra ei. Are doar protecţia asta foarte frumoasă, dar vagă, a libertăţii de exprimare. Care nu ajunge. Nu există protecţie socială pentru jurnalişti – ziariştii nu sunt protejaţi nici ca magistraţii, de exemplu, care au privilegii stabilite, nici ca medicii, care au deasupra lui o entitate care îi judecă, dar îi şi protejează, nici ca arhitecţii, nici ca scriitorii, care au o uniune şi care le oferă, prin lege, o indemnizaţie la pensie care le sporeşte venitul, lucru pe care am încercat să-l impunem şi pentru jurnalişti care sunt recunoscuţi prin Legea dreptului de autor ca fiind creatori. Nu s-a reuşit deocamdată modificarea Legii 8/2006, care ar fi permis o indemnizaţie în plus la pensiile nenorocite ale jurnaliştilor, rezultate din felul defectuos în care au acceptat să fie plătiți în timpul activității.

Deci, meseria asta a rămas fără niciun fel de umbrelă unificatoare deasupra ei, care să confere un statut acestei profesii, despre care se vorbeşte cât de importantă e, dar social vorbind, jurnaliştii sunt zero în faţa societăţii, neavând niciun fel de protecție socială.

Aşadar, încercările pe care aceste câteva organizaţii le fac pentru a unifica breasla sunt un lucru bun, vezi reînvierea Conveției Organizațiilor de Media-COM, dar se fac pe proiecte şi, dacă nu finaţează cineva punerea laolaltă a jurnaliştilor din diverse colţuri ale ţării, rămâne o luptă surdă.

„Să nu uităm că foarte mulţi jurnalişti scriu pe nimic”

Scriaţi, prin vară, în „22”, că, după 25 de ani, România primește un calificativ mediocru, de „presă parțial liberă”, pe locul 84 în clasamentul mondial alcătuit de Freedom House și pe locul 36 (din 42) între țările europene, coborând șapte trepte, pe locul 52, în clasamentul realizat de Reporteri fără Frontiere. Ce atentează acum la libertatea jurnaliştilor români?

Primul pericol este cel pe care l-am enunţat deja, şi anume politizarea companiilor de presă. Faptul că ajung în mâna politicienilor, că sunt controlate de politicieni, fie direct, fie prin oameni de afaceri conectaţi la politic şi care îşi sporesc veniturile prin contracte cu statul, reprezintă un pericol care duce la pierderea independenţei şi autonomiei jurnalistului, acesta ajungând să lucreze ca un fel de sclav pe moşie.

Al doilea lucru care face ca jurnaliştii din România să nu se simtă suficient de liberi este starea materială precară, finanţarea acestei profesii. Să nu uităm că foarte mulţi jurnalişti scriu pe nimic, făcând-o doar pentru că au o pasiune pentru meseria asta, sau sunt plătiţi foarte slab, cu întârziere şi, de multe ori, dacă se închide ziarul la care lucrează, se pomenesc că nu li s-au plătit nici taxele către stat, la şomaj, la sănătate, la pensii etc. Nimeni nu are chef să investească în mod serios în presă. De multe ori, se preferă plata la negru a jurnalistului și această situaţie e un pericol – sistem care face ca jurnaliştii să nici nu se mai respecte pe ei înşişi. Se adaugă toate necazurile produse de criza financiară care a dus la sărăcie și la închiderea a numeroase companii de presă. Teama de a nu pierde locul de muncă face ca jurnaliștii să fie timorați, iar frica nu e prietenă cu libertatea de exprimare. Raporturile cu patronul sau cu finanțatorul au devenit nefirești, el fixând agenda editorială.

Al treilea lucru este grava tolerare a oricăror încălcări ale eticii jurnalistice. Pur şi simplu, nu ne mai doare. Vedem sub ochii noştri că în presă se practică şantajul, pe unii şantajişti îi cunoaştem. Sunt o mulţime de indivizi, unii prezentaţi la televiziuni ca mari comentatori politici, care nu sunt, de fapt, decât nişte oameni de afaceri care tranzacţionează diverse influenţe. Un exemplu este Bogdan Chireac, pentru care s-a cerut, la un moment dat, ieşirea din breaslă. Ei, nu, nu s-a întâmplat asta, dimpotrivă, este mai prezent ca oricând. Şi sunt și alţii ca el. Faptul că breasla nu este în stare să cureţe locul, să impună respectarea unor norme etice valabile pentu toată lumea, nu a creat, ca în alte țări, Consilii de onoare care să judece încălcările etice, a dus la situaţia de a nu mai exista ruşine și măsură. Nu mai departe zilele acestea când corifeii Antenei 3, Gâdea și Badea, combat în străinătate, la nu știu ce conferință, limbajul urii. Adică, tocmai ce ei practică seară de seară. Îți stă mintea! Exact ca în politică. Neruşinarea a devenit regulă şi aici, şi acolo. Nu poţi ignora complet etica şi modul în care ar trebui să se facă meseria asta. Iar acest lucru vulnerabilizează foarte tare breasla şi, până la urmă, credibilitatea, independenţa presei în sine, libera exprimare.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.