Andrei Ursu: „Avem liste cu nume și prenume de terorişti-securişti, în Dosarul Revoluţiei”

Publicatmiercuri, 21 decembrie 2022 | Dialog | nu sunt comentarii | Scris de Melania CINCEA

Andrei Ursu. Foto: Agerpres

Andrei Ursu a fost, de curând, demis din funcția de director științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, după ce a publicat, împreună cu Roland Thomasson, volumul Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989 (Polirom), în care aduce noi dovezi de implicare a Securităţii în masacrul din zilele de 22-27 decembrie 1989. Bazate pe documente nou-descoperite în Dosarul Revoluției – spun cei doi – studiile din acest volum confirmă că teroriștii din 1989 au fost membrii rețelei pe care Securitatea o pregătea de ani de zile pentru „lupta de rezistență” ce trebuia declanșată dacă Nicolae Ceaușescu era înlăturat de la putere.

L-am invitat pe Andrei Ursu – fiul fostului disident anticomunist Gheorghe Ursu, ucis în bătaie de ofiţeri de securitate, în 1985 – la un dialog despre ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989, aşa cum rezultă din cercetarea lor, dată după care au fost împuşcaţi mii de oameni, aproape 1000 mortal. Despre rolul Securităţii în masacru şi despre modul în care îşi pregătise acea „luptă de rezistenţă”, despre identitatea teroriştilor, dar şi despre acţiunea Armatei şi despre cât şi ce a ştiut din acest plan noua putere politică, FSN-ul condus e Ion Iliescu. Despre preluarea, în primele zile ale lui 1990, a securiştilor în SRI, în UM 0215 a Ministerului de Interne şi chiar în Parchetul Militar care investiga crimele Revoluţiei. Despre mistificări şi distrugeri de probe în dosarele care aveau să fie reunite apoi în Dosarul Revoluţiei. Despre destituirea sa din funcția de director științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, ca urmare a publicării acestei cărţi despre război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției.

„Din 22 decembrie, Armata nu a mai participat la represiune”

Întrebarea „Cine a tras în noi după 22?” are aşadar un răspuns, care apare şi în celălalt volum pe care îl semnaţi în co-autorat, Trăgători şi mistificatori: Securitatea. Un răspuns pentru care, în urma studiului câtorva sute de dosare de anchetă şi de la CNSAS, aduceţi noi dovezi în acest nou volum, Căderea unui dictator. Deci Armata nu a mai tras după 22 decembrie?

Ba da, a tras foarte mult, mult mai mult decât acea reţea a Securităţii, însă a tras ca să apere Revoluţia, populaţia. Să nu uităm că după 22 decembrie 1989, după ceasul al 12-lea, după fuga lui Ceauşescu, Armata a trecut cu adevărat de partea Revoluţiei. Să nu uităm primul strigăt la Televiziune al lui Mircea Dinescu şi al lui Ion Caramitru a fost „Armata e cu noi!”.

Din datele pe care le avem nu rezultă nicăieri că din acea zi, unităţi ale Armatei ar mai fi participat la represiune sau la actele teroriste. A răspuns însă focurilor de armă disimulate, de natură teroristă ale Securităţii, focuri care au fost trase pentru a crea panică, teroare – ăsta a fost scopul războiului hibrid al Securității – teroare care a indus şi foc fratricid. Această reţea a Securităţii, foarte bine antrenată, trăgea din case conspirative, de la etaje superioare ale blocurilor amplasate în jurul unor obiective strategice – Comitetul Central, MApN, Televiziune, Radio, Consilii Judeţene care fuseseră, toate, ocupate de revoluţionari, dar şi unităţi militare. Când s-a văzut că aceste obiective strategice erau atacate, Armata a tras intens în terorişti. În unele cazuri, ca urmare a acţiunilor de infiltrare, diversioniste şi de „steag fals”, armata a tras şi în formaţiuni care de fapt veneau în apărarea acelor obiective, crezând că sunt terorişti. Au fost şi gărzi patriotice şi gărzi civile înarmate care, tot pe fondul panicii şi nefiind pregătite pentru un război de gherilă urbană, au comis erori cu urmări tragice.

Vă dau un exemplu din Brăila. Teroriştii din zona centrală trăgeau în special pe timpul nopţii, la intervale regulate, către Consiliul Judeţean, unde erau deja revoluţionarii şi Armata în dispozitive de apărare. Scopul era evident de a crea stres şi panică, pentru a-i determina să abandoneze acel centru de putere. La un moment dat, în miezul nopţii, au deschis focul dintr-un apartament de la etajul 6 al blocului Romarta, din apropierea clădirii Consiliului. Militarii, panicaţi, au observat mişcare la erajul 5, şi li s-a părut că de acolo a fost deschis focul. Au răspuns cu focuri de armă, ucigând o fetiţă. Militarii au tras de frică, necontrolat, a fost foc fratricid. Însa atât cei din dispozitivul de apărare, cât şi locatarii din bloc şi familia fetiţei au spus că focul de provocare iniţial, de tip terorist, a venit dintr-un apartament de deasupra celui unde locuia familia respectivă.

Un alt exemplu: la MApN, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, au venit de la Academia Militară două autobuze cu elevi-militari, chemaţi să intre în dispozitivul de apărare, fiindcă asupra MApN-ului se trăsese din mai multe direcţii, inclusiv din blocuri civile. A fost acelaşi tip de focuri de armă, trase pentru a crea teroare, nu au încercat să ia cu asalt instituţia. Când elevii-militari au coborât din autobuze, să traverseze spre MApN, teroriştii au deschis focul din blocurile civile atât asupra studenţilor de la Academie cât şi asupra dispozitivului de apărare al MApN. Soldaţii din dispozitivul de apărare au crezut că noii veniţi sunt terorişti şi au început să tragă şi ei în elevii-militari. Acestea sunt doar două exemple, din sute similare, care s-au înregistrat în toată ţara.

Dar din Armată nu a ştiut nimeni de această acţiune, de această diversiune a Securităţii? Din 22 decembrie, Securitatea intrase sub comanda de drept a Armatei, în acel Comandament Unic al MApN.

O întrebare foarte legitimă. Din punctul de vedere al militarilor de rând, nu există indicii că ei ar fi ştiut de această reţea a Securităţii, dar majoritatea intuiau de la început că teroriştii erau securişti. Apoi, unii terorişti au fost prinşi; la MApN, la Consiliul de Război, pe 23 decembrie, Hortopan a adus câţiva terorişti pe care i-au prins, unii aveau legitimaţii de USLA şi Direcţia a V-a a Securității. I-au prezentat apoi generalilor Vlad şi Guşă; Vlad s-a dezis de ei, susținând că nu el le-a dat ordinul să tragă, dar deja Armata, de la nivel înalt, a început să aibă mari suspiciuni.

Şi noua conducere politică – mai ales Brucan, el însuşi un stalinist notoriu –, a intuit. Brucan era, în acel moment, reformat ca să spun aşa. După ce se solidarizase cu muncitorii de la Braşov în 1987, el devenise opozant pe faţă al lui Ceauşescu. Iar după semnarea Scrisorii celor şase avea domiciliu forţat la Dămăroaia; fusese anchetat chiar de Vlad, la începutul lui 1989. La fel, Mazilu știa. Mazilu fusese el însuşi securist, în cadrul Şcolii de Securitate de la Băneasa, dar şi el se întorsese la 180 de grade, a devenit un disident foarte important în România acelor ani, cunoscut pe plan internaţional, mai puţin în ţară. După ce a devenit diplomat la ONU a scris un raport dur la adresa lui Ceauşescu, despre încălcarea drepturilor omului în România. Acel raport i-a adus domiciliu forţat şi, pe 21 decembrie, a fost arestat împreună cu soţia sa şi bătut rău, la ordinul lui Vlad.

În noaptea aceea, de 23 decembrie 1989, Securitatea dăduse ordin să fie arestaţi toţi potenţialii liderii ai „huliganilor”. Aceşti oameni ştiau că teroriştii erau de fapt reţeaua de „luptă de rezistenţă” a Securităţii. Brucan a observat că Vlad juca la două capete. Deşi a pretins că le-a cerut securiştilor să-şi bage armele în rastel, de fapt şeful DSS emitea nişte ordine criptice, fără să le ceară „rezistenţilor” să se predea. Avem indicii că el vorbea codificat, după o „tabelă de semnale”. Am descoperit asta în documentele Securităţii. Nu s-a dus la Televiziune să spună pe şleau: „Opriţi lupta de rezistenţă, suntem şi noi cu Revoluţia”.

Evident, nu toată Securitatea au fost în reţeaua de „rezistenţi”, cum îi numeau colegii lor. Urmau însă să fie sprijiniţi de tot restul aparatului de securitate „în spatele frontului”, cu armament, muniţie, informaţii, la nevoie şi cu focuri de armă trase din incinta unităţilor trupelor de securitate; am găsit probe pentru toate astea.

„După ce Nicolae Ceaușescu a abandonat Comitetul Central, s-a activat «lupta de rezistenţă» a Securității”

Au fost trei etape prin care s-a ajuns la deculpabilizarea Securităţii: disimulare în timpul Revoluţiei, urmată de ştergerea urmelor, iar apoi de mistificarea mediatică şi pseudo-academică.Această mişcare de „rezistenţă” a Securităţii face parte, aşadar din prima etapă, disimularea. În carte citaţi o notă dată de colonelul de securitate Domiţian Bălţei, o adresă trimisă în 25 decembrie 1989 către generalii Iulian Vlad şi Ştefan Guşă, în care menţiona explicit că teroriştii, despre care s-a vorbit în acele zile de decembrie 1989, nu erau nici ruşi, nici unguri, ci cadre ale Securităţii, pe care îi numea „rezistenţii”. O contrarevoluţie orchestrată de Securitate, aşadar. Pentru această „luptă de rezistenţă” Securitatea fusese pregătită cu mult înainte?

Da, din documentele de la CNSAS, dar şi din agendele de lucru ale securiştilor rezultă clar că planul exista de mult timp, era o continuare a planului războiului întregului popor, introdus de Ceauşescu încă din 1972, prin lege; era după invazia Cehoslovaciei de către URSS, în 1968. Ceauşescu se gândea că, dacă va exista o astfel de invazie şi în România, urma să se treacă la „lupta de rezistenţă”. Modelul după care a fost gândit planul a fost cel al lui Tito, din timpul celui de al Doilea Război Mondial, gherila cubanezilor Che Guevara şi Fidel Castro şi Viet Cong-ul din Vietnamul de sud. Astea le-am găsit în caietele de pregătire ale securiştilor care se antrenau pentru „lupta de rezistenţă”.

După protestele din Valea Jiului şi mai ales după cele din Braşov, din 1987, această „luptă de rezistenţă” avea în vedere din ce în ce mai puţin o invazie externă. În schimb avea în vedere scenariul unei revolte populare care ar fi putut prelua puterea, în urma fraternizării Armatei cu poporul.

Exista o intensă campanie de dezinformare în sânul Armatei, înteţită în acele zile ale Revoluției, prin care li s-a inculcat ideea că la Timişoara sunt iredentişti unguri şi alte „agenturi” din Est şi Vest care vor să rupă țara. Ceauşescu chiar asta spunea la Televiziune şi în şedinţele CPEx din acele zile, să sunt „agenturi” din Est şi din Vest care vor să distrugă integritatea teritorială a ţării, cuceririle socialismului. Şi dacă existau şi români în Timişoara, aceştia nu erau decât nişte „huligani” şi „trădători” în slujba „agenturilor” străine.

Dar ce justificare mai avea această mişcare a „rezistenţilor” din Securitate după 22 decembrie, după căderea regimului pe care l-au slujit?

Cheia răspunsului la această întrebare stă în modul în care analizăm evenimentele istorice. Noi înţelegem acum, din faptele care s-au petrecut, că Ceauşescu nu mai putea fi readus la putere: fusese arestat încă din 22 decembrie, seara, până atunci fusese protejat de securişti, şi apoi de doi miliţieni care i-au avut sub pază pe soţii Ceauşescu; nu i-au dus în unitatea militară din Târgovişte, ci i-au ascuns în pădurea de la Răţoaia. Conform mai multor mărturii, Ceauşescu voia să ajungă la Voineşti, într-un buncăr al Securităţii, unde Armata a găsit apoi o instalaţie de radioemisie puternică, provizii, coridoare subterane care dădeau spre munte, foarte bine disimulate. În primele momente după ce Nicolae Ceaușescu a abandonat, de frica maselor, sediul Comitetului Central, s-a activat „lupta de rezistenţă” a Securității. Primele focuri au fost la Sibiu, la foarte scurt timp după fuga de pe acoperişul Comitetului Central.

Planul urmarea să-l aducă pe Ceauşescu înapoi. Iar dacă dictatorul pierdea puterea, luptătorii din „rezistenţă” aveau misiunea să creeze haos, teroare, panică, pentru a trimite manifestanţii acasă şi pentru a băga spaima în Armată, ca să reintre în cazărmi. Să nu uităm că, în anii ’80, Armată era dominată de CI-işti, de ofiţeri de contrainformaţii militare ai Direcţiei a IV-a a Securităţii. Un CI-st, fie şi doar cu gradul de căpitan, insufla frica comandantului, chiar dacă acesta era colonel. Direcţia a IV-a avea o rețea vastă de informatori. Existau şi ofiţeri de securitate acoperiţi şi infiltraţi printre cadrele de armată. Aceşti „rezidenţi” erau şi în întreprinderi, fiind plătiţi şi de Securitate, pentru loializare. „Rezidenţii” nici nu aveau dosare de reţea pentru că erau ofiţeri de Securitate cu acte în regulă. După mai multe estimări, în decembrie 1989 Securitatea dispunea de o reţea de aproximativ 500.000 de informatori care dominau populația prin proiecţia unei imagini de putere încă mai mare decât o aveau în realitate.

Dacă privim prin prisma puterii pe care Securitatea şi-o asuma, pe care o proiecta în societatea românească până în 16 decembrie 1989, înţelegem că ei mizau pe frica populaţiei. „Lupta de rezistenţă” avea menirea de a crea suficientă teroare pentru a se reveni la acea stare de teamă care a îngenuncheat poporul român timp de 45 de ani, dintre care 25 de ani de ceauşism. În acei ani nu am avut o disidenţă majoră care să fi periclitat sau măcar să ameninţe regimul. Uitându-ne la istorie în sens invers, vedem că poporul român avea o rezervă de eroism, de curaj mult mai mare, pe care Securitatea nu a prevăzut-o în planul „luptei de rezistenţă”. Mii de romani au rămas pe străzi, în jurul „obiectivelor strategice”, pentru a-şi apăra, cu sânge, libertatea tocmai câştigată, tot prin sânge.

„Există dovezi că noua conducere, a FSN, a ştiut de la primele focuri de acţiunea Securităţii”

Când a aflat conducerea politică a ţării, FSN-ul condus de Ion Iliescu, de contrarevoluţia Securităţii activată începând cu data de 22 decembrie?

Din câte ştim noi, există dovezi solide că au ştiut de la început, de la primele focuri. Iliescu, dacă nu ştia direct, din experienţa lui de politruc – postură din care putea afla despre aceste planuri –, cu siguranţă a fost informat. A şi spus-o la televizor, încă din seara de 22 decembrie, că teroriştii sunt din Securitate, că sunt puţini, dar bine antrenaţi şi loiali lui Ceauşescu. Ştia de la ofiţeri de armată care au prins terorişti cu trei rânduri de haine pe ei (inclusv salopeta neagră a USLA,), unii aveau chiar legitimaţiile de securitate la ei.

Gelu Voican Voiculescu era încă din 22 seara în anturajul lui Ion Iliescu. I s-a dat pe mână noua structură de apărare, a primit rapoartele conducerii Armatei şi a scris la rândul lui, pe 29 decembrie, un raport – aflat în Dosarul Revoluţiei – în care spune clar că teroriştii făceau parte din “aparatul de teroare” organizat “din timp” de dictator pentru o “eventuală salvare personală”, “pregătiţi pe tipuri de armament autohton şi modern străin” care “a depăşit dotarea forţelor armate”; erau specialişti în “interceptarea convorbirilor telefonice” şi “transmiterea unor mesaje prin metode specifice activităţii de spionaj”, aveau “depozite de armament proprii”, şi mai ales, ştia cu “certitudine” că “remunerarea” luptătorilor din reţeaua de “terorişti” s-a făcut “din fonduri controlate de Ministerul de Interne”.

În reţeaua pregătită de Securitate au existat şi câţiva arabi – care erau, după toate probabilităţile, de mult timp în ţară (vorbeau fluent româneşte) şi fuseseră antrenaţi alături de USLA şi Direcţia a V-a.

Încă de la început, cu siguranţă din 23 decembrie, generalii de armată şi-au dat seama că şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad, avea legătură cu lupta de rezistenţă. Pe 31 decembrie 1989 acesta a fost arestat. Numărul focurilor de armă şi al victimelor se reduseseră însă substanţial pe 25 decembrie, imediat după împuşcarea lui Ceauşescu. Din datele noastre, chiar dacă acel proces a fost o bătaie de joc din punct de vedere juridic, a fost probabil necesar. Dacă nu l-ar fi împuşcat, „lupta de rezistenţă” a Securităţii ar fi continuat. Teroriştii prinşi spuneau că luptă pentru Ceauşescu care le-a dat tot ce au avut nevoie şi căruia i-au jurat credinţă. Erau foarte bine antrenaţi, mulţi erau pe amfetamine, ceea ce le-a conferit o rezistenţă neobişnuită la efort şi la presiunile unui interogatoriu. Cei răniţi au prezentat, la anestezie, reacţii surprinzătoare pentru medici, unii au intrat în comă din cauza combinaţiei cu amfetaminele. Astea sunt declaraţii ale medicilor, tot din Dosarul Revoluţiei.

Conducerea FSN – măcar o parte a ei – ştia, aşadar, ce au făcut securiştii şi totuşi a pactizat cu ei?

Din datele pe care le-am adunat, nu avem nici motiv să ne îndoim de acest fapt istoric. Este cert este că la câteva zile după ce securiştii au fost trecuţi formal sub conducerea Armatei, abia pe 1 şi 4 ianuarie 1990 armamentul lor a fost transferat la Armată – procesele-verbale de predare-primire sunt la CNSAS. Condicile lor de prezenţă arată că ofiţerii de Securitate au început să vină la serviciu pe 9 ianuarie 1990, iar până pe 12 ianuarie au venit toţi. Era perioada de coagulare a Opoziţiei, iar Iliescu începuse să fie contestat. Pe 12 ianuarie 1990 a fost o puternică manifestaţie în Bucureşti împotriva FSN şi a lui Iliescu. În acel moment, când deja partidele istorice se organizaseră, Iliescu a făcut probabil un pact major, considerând că e mai bine să se alieze cu Securitatea decât să-şi împartă puterea cu partidele istorice. În acel moment Securitatea era formal sub conducerea Armatei, dar de fapt acţiona complet independent. Securiştii s-au regrupat şi şi-au oferit serviciile noului regim politic.

Cei din FSN care nu au acceptat acest compromis au fost îndepărtaţi. Un exemplu este Dumitru Mazilu care în 12 ianuarie, în piaţă, urcat pe un tanc, a strigat „Moarte securiştilor!” După acest episod a început să fie ameninţat. Teroriştii care fuseseră depuşi la Miliţia Capitalei, au fost curând eliberaţi. Asta deşi în ianuarie 1990, Gheorghe Robu declara într-un interviu filmat că teroriştii sunt sub pază şi că urmau să fie trimişi curând în instanţă. Chiar şi Virgil Măgureanu a declarat că SRI are liste cu sute de terorişti prinşi, pe care urma să le dea publicităţii. Nu le-a mai dat niciodată. Am găsit listă în dosarul Revoluţiei: sunt 1425, cu nume şi prenume.

„Nu au reuşit să ascundă toate probele în Dosarul Revoluţiei”

Dosarul Revoluţiei, trimis în instanţă în 2019 şi reîntors la Parchet, este lacunar, „diversiune juridică” îl numiţi dumneavoastră. Îl citaţi în volum pe Dan Ioan, fost procuror-şef al Parchetelor Militare imediat după Revoluţie, care, în agenda sa personală, scria despre „cercetări dirijate tendenţios” în anchetele din Dosarul Revoluţiei. A menţionat nume care făceau presiuni, care au mistificat sau distrus probe? A menţionat ce probe au fost distruse?

Ceea ce şi-a notat el în agendă este foarte interesant şi se coroborează cu probele din dosar. Agenda lui este o sursă istorică foarte solidă. Şi-a notat, de pildă, că procurorul Ungureanu, la Brăila, ascundea probe, nu urmărea aflarea adevărului, nu a luat declaraţii civililor din locurile de unde s-a tras, nu a lămurit cine a locuit în apartamentul unde militarii găsiseră un terorist. Şi-a mai notat că procurorii nu au interogat medicii, nu au cerut autopsii, nu au făcut expertize balistice, deşi în trupurile unor victime au fost găsite gloanţe care nu erau ale Armatei şi nu s-a stabilit ale cui sunt. Toate astea le vedem în cele 3300 de volume ale Dosarului Revoluţiei.

Procurorii militari nu au putut însă să ascundă chiar toate probele relevante. Vedem anchete în care probele arată că au tras teroriştii, dar concluzia procurilor a fost „foc fratricid”, „zăpăceală”. La Brăila, cum am spus, e vorba de procurorul Ungureanu, la Craiova, de procurorul Ion Alexandru, care a ajuns general magistrat, şi până în 2019 a fost în conducerea Secţiei Parchetelor Militare.

Cum au mai manipulat aceştia probele? Unele din dosarele mai delicate, unde probatoriul era clar, le-au muşamalizat pur şi simplu, arhivÂndu-le la parchete locale, sub pretextul că nu ar face „obiectul cercetării de faţă”. De pildă, cazul de la Craiova, unde un militar a fost împuşcat de un terorist, de pe terasa unui bloc, rămânând apoi în scaunul cu rotile pe viaţă – dosarul acela, cu expertiză balistică, cu probe medicale, cu mărturii din care rezultă clar că a fost împuşcat cu un glonţ atipic, cu armă cu amortizor, de un terorist în combinezon negru, nu e inclus în Dosarul Revoluţiei. Şi avem indicii că sunt sute de astfel de dosare, arhivate de procurorii militari, sub acelaşi pretext ridicol… Totuşi, cum spuneam, nu au reuşit să le ascundă pe toate, astfel că în Dosarul Revoluţiei au rămas destule probe care contrazic propriile lor ordonanţe şi decizii asupra anchetelor.

Ofiţeri de la Direcţia VI Cercetări Penale a Securităţii – aţi menţionat într-un interviu recent –, au fost transformaţi, imediat după Decembrie 1989, în procurori militari. Au luat parte şi la cercetarea în anchetele privind crimele Revoluţiei?

Da, sunt probe clare în privinţa asta, inclusiv o declaraţie a unuia dintre ei, Nicu Crişan, căpitan în Direcţia a VI-a de Cercetări Penale a Securităţii, care a declarat senin că Gheorghe Diaconescu (implicat şi în muşamalizarea crimelor de la Timişoara, participând la la selecţia cadavrelor pentru operaţiunea „Trandafirul”, o relicvă comunistă rămasă la şefia Parchetelor Militare – n. A.U.), „ne-a dat legitimaţii de procurori militari şi am făcut anchete în Dosarul Revoluţiei”. Nicu Crişan l-a secondat, în ianuarie 1990, pe Dan Voinea în ancheta asupra teroriştilor de la Revoluţie. Apoi a intrat în SRI, ca de altfel marea majoritate a foştilor securişti. Doar şefii de direcţii din Securitate au fost îndepărtaţi de către conducerea FSN. Gelu Voican Voiculescu, deşi ştia foarte clar cine au fost teroriştii de după 22 decembrie, i-a preluat pe aproape toţi cei din Securitatea Municipiului Bucureşti în UM 0215, faimoasa „doi şi-un sfert”. Apoi Măgureanu a preluat cam tot restul Securităţii în SRI. De fapt, rămăseseră practic pe poziţii, cum am arătat, reveniseră la unităţile lor încă din 9-12 ianuarie.

Au fost măcar cercetați cei 1425 de teroriști, ale căror nume se află în Dosarul Revoluţiei?

Gheorghe Robu spunea că au fost cercetați intens, că erau foarte bie pregătiți, că știau cum să evite răspunsurile la întrebările-cheie, chiar declara în ianuarie 1990 că „îi vom trimite în instanță foarte curând”. Dan Ioan spune că mulți dintre ei au fost depuși în arestul Miliției Capitalei, dar că au fost eliberați la scurt timp după aceea. Unii fuseseră eliberați de Armată, chiar de comandanții militari cărora le era probabil frică să-i ţină arestaţi. Neavând pregătirea să-i ancheteze, cei mai mulţi comandanţi din MApN chemau pentru asta procurori militari. Trebuie amintit ca Procuratura Militară, în mare parte un instrument al Securităţii, a rămas în decembrie 1989 intactă. Procurorii militari au fost cei care în perioada comunistă contra-semnau documentele de cercetare penală în cazurile disidenţilor. În alte cazuri, militarii i-au predat pe terorişti chiar cadrelor USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a Securităţii), despre care aveam să aflăm ca a făcut parte din nucleul reţelei de terorişti. Este evident că cei predaţi astfel chiar colegilor lor au fost cu atât mai repede eliberați.

În orice caz, începând din martie 1990, odată cu formarea SRI, avem indicii că teroriştii care erau încă reţinuţi au fost eliberați rapid, pe motiv că nu ar fi fost probe împotriva lor. Asta deși, cum v-am spus, când fuseseră prinși, oamenii aceștia aveau funingine pe țeava armei şi gloanțele lor erau în trupuri ale victimelor. Deci erau probe clare în privința vinovăției multora. Despre astfel de gloanţe vorbea şi doctorul Nicolae Constantinescu. Acesta s-a dus la Parchetul Militar, cu o delegație de medici, spunând că au găsit gloanțe explozive în victime, gloanţe care au produs răni pe care ei, medicii, nu le mai văzuseră, doar citiseră despre ele în literatura de specialitate, folosirea acestor gloanțe fiind interzisă prin convenții internaționale. Întrebat despre ancheta asupra teroriştilor, un procuror militar i-a răspuns doctorului Nae Constantinescu: „Ştiţi, am şi eu familie…”. Gloanțele explozive – dum-dum, cum mai sunt numite – au produs la contact, prin exlozie, schije multiple și distrugeri semnificative în țesuturi. Aceste gloanțe le avea doar Securitatea; am găsit probe că erau produse la Sadu, în județul Gorj.

Revenind, existau probe împotriva teroriștilor-securiști, dar odată ce aceștia fuseseră preluați în SRI, UM 0215 sau altfel de instituții de forță, frica s-a reinstaurat. Probele au fost fie distruse, ascunse, sau trecute sub tăcere. Dar desigur s-au activat şi loialităţile şi conivenţele cu fosta Securitate din presă, justiţie şi chiar instituţii unde ar fi trebuit să se facă cercetare.

„În Colegiul Național al Institutului Revoluţiei Române «a câștigat aripa celor plătiți de Securitate»”

De la cercetarea inclusă în acest volum vi se trage, aşadar, destituirea abuzivă din funcţia de director ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, făcută de către Emilian Cutean? Concret, ce l-a deranjat?

Iniţial am fost optimist și credeam că institutul acela se poate reforma… Pe de o parte a fost Petre Roman – care mie mi s-a părut a fi trecut printr-o epifanie, și nu doar în ultimul an. Scrisese lucruri relevante şi în niște memorii din 2018-2019. Mi-a dat impresia că a rămas cu acest sentiment apăsător că securiștii au tras și că el însuși, făcând parte din conducerea FSN şi participând la preluarea lor în SRI şi UM 0215, a fost un factor nociv. În decembrie 2021, într-una din primele ședințe de la IRRD, la care am participat în calitare de director științific, a spus în fața Colegiului Național că nu numai că și-a dat seama că Securitatea a tras, după 22 decembrie, ci că își dă seama că a greșit când a participat la preluarea securiștilor în SRI: „Mi s-a spus că, decât să lăsăm 14.000 de ofițeri pe străzi, în starea aia de teroare, mai bine îi introducem în instituții astfel încât să-i putem controla. Probabil că am greșit, probabil erau alte metode mai bune. Îmi pare rău.” Asta a spus Petre Roman și mi se pare relevant.

Există indicii că la Mineriadă, minerii au fost aduși la Bucureşti de securiști. Teroriști prinși la Revoluție, – spre exemplu cazul fraților Cămărășescu – care trăseseră din poziții din jurul Comitetului Central –, au fost văzuți cu minerii în iunie ’90 devastând sediul României Libere. După 1990, foştii securiști încadrați în SRI şi alte instituţii au făcut jocul noii conduceri politice a țării.

Apoi, să nu uităm că narațiunea despre terorişti a conducerii FSN și a lui Iliescu s-a schimbat. După martie 1990 a apărut un discurs împăciuitorist, de genul „să privim înainte, să nu ne mai ocupăm atâta de crimele de la Revoluție”. Măgureanu care până prin 1993 spunea că avea liste cu sute de terorişti pe care urma să le dea publicităţii, în 1994 a uitat de ele. Gelu Voican Voiculescu, cel care în decembrie 1989 spunea „cu certitudine” că teroriștii erau cadre MI, s-a răsucit şi, în faţa Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din 1989, a afirmat: „Vă spun eu cine a tras, Armata”. Deci, o narațiune schimbată sub influența clară a fostelor cadre de securitate, care au început să-și impună, încă de la începutul lui 1990, legendele prin care şi-au externalizat vinovăția. Marea mistificare care a urmat și care se menține de 33 de ani, a fost preluată de procurorii militari până în ziua de azi. Or, tocmai asta i-a deranjat pe Emilian Cutean şi Cazimir Ionescu – tot oameni apropiaţi de Iliescu: faptul că „ne legăm de procurori”, de concluziile lor din Dosarul Revoluţiei.

Când aţi primit primele semnale că oameni din IRRD vor să obstrucţioneze apariţia dovezilor de implicare a Securităţii în Revoluţie? Pe parcursul documentării volumului s-au făcut presiuni asupra dumneavoastră?

Inițial am simțit o reținere din partea unor membri ai Colegiului Național, dar sub presiunea lui Petre Roman ne-au lăsat pentru o vreme mână liberă în cercetare. Era perioada în care le era încă teamă că vor fi desfiinţaţi, şi urmăreau evident o schimbare de imagine. Petre Roman a susținut desemnarea unui nou Consiliu Științific, aceasta fiind una dintre solicitările cu care am condiţionat venirea mea la IRRD. Apoi, pe măsură ce veneam cu probe, pe care le prezentam în Colegiul Național, am văzut o crescândă ostilitate la Alexandru Mironov și mai ales la Cazimir Ionescu şi Emilian Cutean. Ni se spunea: „Noi nu suntem procurori. De ce vă băgaţi peste munca procurorilor? De ce vă ocupaţi doar de vinovății și de victime? Să ne ocupăm de eroismul Revoluției”. Erau încercări de diversiune internă a cercetării noastre.

Am progresat însă cât timp Petre Roman a avut capacitatea de a coaliza o majoritate în Colegiul Național. Prin vara acestui an, când pregăteam pentru tipar manuscrisul cărții, câţiva din Colegiul Național ne-au cerut să vadă ce am scris, înainte de publicare. Asta deşi avusesem evaluări anterioare din partea unor comisii imparțiale, formate din membri ai Consiliului Ştiinţific, cu un prestigiu internațional incontestabil. În plus, am vrut să publicăm la o editură mare, serioasă, pentru a nu fi la cheremul Colegiului Național al IRRD care, de-a lungul anilor, a publicat numai prin editura proprie. Multe din cărțile lor zac și astăzi în subsolul instituţiei, din strada C.A. Rosetti nr. 33 fiindcă nu s-au vândut.

Însă când Emilian Cutean a văzut manuscrisul, a explodat. Presiunea asupra noastră s-a ridicat la o nouă cotă. Ni s-a spus că era „ilegal” să punem la îndoială „munca procurorilor”, numind cercetarea noastră „imixtiune în Justiție” şi invocând încălcarea separării puterilor în stat. Toate aceste interferențe există în corespondența electronică pe care am avut-o cu ei. Emilian Cutean şi Cazimir Ionescu au ajuns să-l amenințe pe Petre Roman cu dosar penal dacă semnează contractul cu Polirom. Petre Roman a reușit cu greu să obțină votul pentru a semna contractul cu editura. (Şi astăzi Emilian Cutean îl ameninţă că ar fi comis un act ilegal). Acelaşi Cutean a continuat șicanele la adresa noastră și după publicare. Inclusiv şicane împotriva lansării şi promovării cărții. A sabotat efectiv echipa de cercetare prin hărţuiri zilnice. Împreună cu întreaga echipă am făcut o sesizare împotriva lui. Răzvan Teodorescu, care s-a poziţionat de partea noastră și a lui Petre Roman (poate că a trecut și el printr-o epifanie?) mi-a spus textual că în Colegiul Național „a câștigat aripa celor plătiți de Securitate”, respectiv Cazimir Ionescu, Emilian Cutean şi Alexandru Mironov. Acesta din urmă i-au dat mână liberă lui Cutean să mă destituie și să distrugă, practic, cercetarea IRRD. Acum nu mai există o Direcţie de Cercetare, și-au dat toți demisia. Ţinând cont de rezultatele la care am ajuns cu privire la „cine a tras în noi după 22”, nu pot să interpretez decât că reacţia virulentă a lui Emilian Cutean şi a lui Cazimir Ionescu împotriva noastră şi a cărţii a fost pentru protejarea impunităţii fostei Securităţii.

Căderea unui dictator, spuneţi, este numărul inaugural al Caietelor Revoluţiei. Plănuiaţi ca o altă temă cuprinsă în Caiete să fie Revoluţia de la Timişoara. Veți duce proiectul mai departe și pe cont propriu?

Desigur, ne ducem munca mai departe. De altfel, şi înainte de a ajunge la IRRD am lucrat independent. Nu vor mai fi „Caietele Revoluţiei”, dar vom continua în formula dinainte. Am promisiuni şi cred vom continua colaborarea şi cu cei din fosta echipa de la IRRD, care au investit un efort semnificativ, expertiză şi suflet în această cercetare.

Timișoara era o temă majoră, urma să scoatem prin primăvara anului viitor două studii. La fel, pe Sibiu, Târgoviște şi Otopeni, un episod foarte mistificat al „luptei de rezistență”. Vom avea desigur o problemă: fondurile. Poate găsim o altă instituție care să-și asume această temă de cercetare, cum ar fi ICCMER. Noi am mai încercat să colaborăm cu ei, dar și acolo a existat până la un punct un blocaj instituțional împotriva cercetării temei Revoluției și mai ales a implicării teroriștilor securişti. Acum e o nouă conducere și poate va accepta. ICCMER ar fi trebuit de multă vreme să investigheze crimele de la Revoluție, să facă lumină, să ajute societatea să-și cunoască propria istorie. Să nu știm cine ne-a împușcat eroii, în decembrie 1989, este o rușine şi pentru istoriografia românească, nu numai pentru justiție.

A cerceta crimele de la revoluție oferă șansa să producem un material probator care să schimbe, poate, și soarta justiției române, să ajute anchete viitoare. Teroriștii trebuie traşi la răspundere pentru că acestea au fost crime împotriva umanității. Pentru un scop politic au rănit şi au ucis persoane nevinovate. Tot cadre de Securitate, dar şi de Miliţie au torturat la Timișoara, de pildă, în zilele de 16, 17, 18 decembrie 1989, sute de manifestanţi reţinuţi. Alţii au fost ucişi şi răniţi. Unii răniți au fost împușcați chiar la spital, o mare parte din cadavre au fost arse. Pentru toate acestea la Timișoara a fost găsit un singur vinovat din Securitate, Traian Sima. Dar acolo a participat un întreg aparat represiv.

E nevoie să se ajungă la un proces al Revoluției în care vor fi, cu siguranță, mult mai mulți inculpați decât avem în prezent. E o datorie de onoare a Justiției, a clasei politice, a președintelui Iohannis să constituie un serviciu de cercetare a crimelor împotriva umanității în cadrul Parchetului General, cu procurori integri şi profesionişti, care să reevalueze Dosarele Revoluției şi probele pe care noi le punem în fața lor. Avem liste cu nume și prenume de terorişti-securişti. Iar infracţiunile lor sunt imprescriptibile, tocmai ca să poată fi pedepsite oricând, şi faptele lor să nu se mai repete.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Citiţi şi: