Foto: Constantin Duma

A treia zi a comunismului? este titlul unui eseu al lui Andrei Pleșu, inclus în volumul O idee care ne suceşte minţile, apărut de curând la Humanitas, după opt ani de la prima ediție.

La aproape 33 de ani de la căderea comunismului mai suntem, ca societate, cu minţile sucite de această idee? – este întrebarea cu care am deschis dialogul cu Andrei Pleșu. Un interviu despre tendința globală „de reevaluare, recuperare și reașezare a stângii într-o «ramă» plauzibilă” și despre pericolul ca ideologia comunistă să reapară la un moment dat, cosmetizată şi revigorată, în ţări care s-au eliberat de ea sau în altele care nu au trăit-o. Despre corectitudinea politică, a cărei bază are același profil cu ideologia stângistă. Despre cauzele mult prea lungii noastre convalescenţe post-comuniste și despre deziluziile cauzate de modul în care ne-am administrat libertatea câştigată în decembrie 1989. Despre revenirea pe scena politică a ultranaționaliștilor extremiști, despre manipularea credinţei în cheie naţionalistă. Despre antidotul pe care îl avem, ca societate, împotriva acestor derapaje antidemocratice.

„Până nu se va face o reunificare a memoriei europene, tratând cu egală exigență comunismul și fascismul, Europa va avea dificultăți”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 23 august 1948, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Sentimentul naturii în cultura europeană”.

Lector universitar (1980-1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997).

Ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) și al Afacerilor Externe (29 decembrie 1997 – 22 decembrie 1999).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector al Colegiului Noua Europă (1994-2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; O idee care ne sucește mințile (Humanitas, 2014, 2022) – volum semnat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici, Din vorbă-nvorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); Nelinişti vechi şi noi(Humanitas, 2016), Despre inimă şi alte eseuri (Humanitas, 2017), Pe mâna cui suntem? (Humanitas, 2018), Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor, în colaborare cu Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2020),  numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Pleşu, O idee care ne suceşte minţile – volum la care contribuiţi, alături de Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici, cu un eseu, A treia zi a comunismului? – a apărut, zilele acestea, într-o nouă editare, la Humanitas. La aproape 33 de ani de la căderea comunismului mai suntem, ca societate, cu minţile sucite de această idee?

După părerea mea, da, și nu numai la noi. Există o tendință, aș îndrăzni să spun globală, de reevaluare, recuperare și reașezare a stângii într-o „ramă” plauzibilă, cu retorică egalitaristă, populistă, grijulie, eficientă… Avem dovezi și în preajma noastră. E limpede că există încă, pe piața românească, o nostalgie declarată pompos pe tema „era mai bine înainte”. Mai zilele trecute am văzut cu toții un documentar la Televiziunea Națională, care recupera „nuanțat” portretul vechii Securități, iar când pe un site a apărut o reacție contrariată față de această „inițiativă”, ea a fost imediat amendată chiar de reprezentanți ai CNSAS-ului, ceea ce e destul de straniu… Mai am o stupoare: la televiziune se dau în permanență filme românești din anii, ’60, ’70, ’80, dintre care multe sunt filme de propagandă. De pildă, am văzut de curând un film în care era vorba despre momentul euforic al colectivizării. Mi se poate spune: „Da, dar e vorba de mari regizori, de mari actori pe care îi revedem cu plăcere”. De acord! Dar atunci ne putem imagina și niște filme în care apar naziști cumsecade, în care apar situații retușate din vremurile cu pricina, cu o dimensiune eroic-acceptabilă? Și mai sunt și alte motive. De pildă, cercul vicios al ideologiilor. Dacă se accentuează extrema dreaptă, există o alunecare  simetrică spre  stângism.

Succes are și ideea potrivit căreia „comunismul e bun în principiu, dar a fost prost aplicat”. Suntem încă, inevitabil, contemporani cu oameni care au trăit direct și angajat sub comunism. Unii au fost și au rămas atașați ideologiei comuniste, resimțită ca un episod romantic al tinereții lor, alții au fost și s-au detașat, au înțeles că au fost prost situați și înțeleg acum să ia distanță, alții au fost „părtași”, dar nu recunosc, ca să nu-și strice portretul.

În orice caz, peisajul este complex și, cum a spus Bronislaw Geremek – fost ministru de Externe al Poloniei, disident comunist, o personalitate a vieții publice poloneze și europene –, până nu se va face o reunificare a memoriei europene, tratând cu egală exigență comunismul și fascismul, Europa va avea dificultăți. Cu atât mai mult cu cât generația mea, care a trăit lucrurile direct, dispare și, încet, încet, va apărea un fel de vid roz, din care se va putea reconstrui orice.

A treia zi a comunismului? – titlul eseului dumneavoastră şi, totodată, al unei conferinţe pe care aţi susţinut-o la Şcoala de Vară de la Sighet, în 2007, porneşte, spuneţi, de la volumul omonim – din construcţia căruia lipseşte însă interogaţia – al unui antropolog comunist francez, Emmanuel Terray. În anii ’60, acesta se declara convins că, aşa cum Iisus a înviat a treia zi după ce a fost înmormântat, aşa va reînvia, într-o zi, şi comunismul. Nu este o blasfemie în această alăturare de termeni, pe de o parte Învierea lui Iisus, iar de pe alta, această doctrină generatoare a unui totalitarism criminal, care a ucis milioane de oameni?

Cu siguranță, este un abuz și o frivolitate stingheritoare să faci comparații de tipul acesta. Pe Emmanuel Terray l-am întâlnit în 1992, la Berlin, la un institut de studii avansate, unde eram, ca și el, cercetător invitat. Fiind un om în vârstă deja, era consecvent cu trecutul lui: fost membru de partid comunist francez, legat de stânga franceză care a fost și este, din păcate, încă extrem de prezentă și activă. Am citat, cu alte ocazii, pagini din Aragon, din Éluard, din Sartre în care se spun lucruri halucinante. Terray era încă, în anii 90, prizonierul acestei mentalități și îmi aduc aminte că în dezbaterile cu el – private, nu publice – am avut norocul să-l am alături pe Mario Varga Llosa care era, de asemenea, exasperat de acest tip de mentalitate. Dar când ai de-a face cu cineva care nu e uimit să audă pe Sartre spunând „anticomuniștii nu trebuie doar arestați, ci trebuie pur și simplu împușcați, că altfel vor fi eficienți” amuțești!  Cu o frază ca  asta, oricine,  în mod normal, se compromite și ideologic, și moralmente, și omenește.

Aș mai adăuga ceva: a apărut și în românește o carte a lui George Steiner, un admirabil gânditor modern, care se cheamă Nostalgia după absolut. El observă că pe fondul secularizării, al unei anumite diminuări a credinței în lume, pe fondul unei fisurări instituționale a religiei a apărut o nevoie de a înlocui ceea ce se estompa, printr-un nou tip de  „religie”. Până și ateismul a putut fi analizat ca o nouă formă de religie: e tot atât de radical și de suficient, cum e, uneori, religia în formele ei degradate. George Steiner arată că și marxismul, și psihanaliza, și antropologia structurală a lui Lévi-Strauss s-au impus pe scena culturală publică a vremii cu un fel de nimb de nouă religie, iar a te distanța de ele echivala cu o erezie, cu o formă inadmisibilă de refuz al unui absolut ideologic și teoretic. Pentru Freud, de pildă, Jung – urmașul lui, care s-a delimitat de el – nu era pur și simplu un teoretician care avea o altă părere decât el, ci era un eretic, cineva care a trădat „religia”. George Steiner adăuga, de altfel, că, de obicei, când două tabere se contrazic, ele sfârșesc prin a semăna foarte mult una cu alta. Asta explică și această tendință de a asuma o dimensiune religioasă, chiar și fără să apară cuvântul în sine, pentru orice opinie, pentru orice ideologie care vrea să devină totală și totalitară.

„Comunismul e mai periculos, pentru că e «ambalat» uman, generos, nobil”

Rămânând la „predicția” lui Terray… La peste trei decenii de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est există indicii care anunţă că va putea exista o „a treia zi a comunismului”, că această ideologie ar putea reapărea la un moment dat, poate cosmetizată şi revigorată, în ţări care s-au eliberat de ea sau în altele, cu democraţie consolidată, care nu au trăit-o? Pentru că, în opinia unora – cum spuneați –, comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată.

Da, și  există încă în forme pe care nu le putem anticipa cu precizie, chiar dacă avem elemente care să ne pună pe gânduri. Să luăm, de pildă, ce se întâmplă chiar acum, în jurul nostru: Rusia lui Putin arată că e posibil, încă, un sistem în care decizia dictatorului și mobilizarea populară pot funcționa exact ca în vremurile cele mai rele ale dictaturii comuniste. Mai este ceva: comunismul nu a fost niciodată, până acum, condamnat oficial, cum a fost, pe bună dreptate, fascismul. Când s-a încercat o acțiune de acest gen în interiorul Uniunii Europene, inițiativa a eșuat.

La finalul unei conferințe pe care a ținut-o la București, l-am întrebat pe Tony Judt – un mare gânditor, istoric, un intelectual public de anvergură din SUA, pe care l-am avut invitat la Colegiul Noua Europă – cum judecă faptul că, atunci când cineva compară nazismul cu comunismul, este socotit ca fiind nedrept, pe motiv că nu se pot pune în balanță aceste două excese pentru că unul e foarte rău, iar celălalt nu e chiar așa. Tony Judt a răspuns memorabil: „Între aceste două ideologii, cea mai rea, adică cea mai coerentă cu domeniul răului în sens absolut, este fascismul, dar cea mai periculoasă este comunismul, pentru că încă are aerul că buna lui intenție este nediscriminatorie, incomparabil superioară relei intenții de fond a nazismului”. Comunismul e mai periculos, pentru că e „ambalat” uman, generos, nobil.

„Corectitudinea politică devine o variantă de camuflaj grațios, dar radical, al unui stângism mereu la modă”

Este o formă de stângism comunist corectitudinea politică – sau ceea ce unele voci numesc post-corectitudine politică – în cazul căreia „lupta de gen și cea de rasă sunt pe cale de a înlocui lupta de clasă”, cum atrage atenţia, de exemplu, Pascal Bruckner în eseul Un vinovat aproape perfect?

Da, cu siguranță. Din punctul meu de vedere, baza corectitudinii politice are același profil cu ideologia stângistă: decizia de a valorifica complexele de inferioritate ale unei comunități, ale unui om, recurgând la un complex de superioritate morală, respectiv dorința de a atenua opinia sau comportamentul cuiva în funcție de un cod declarat din principiu ca fiind de altă anvergură, de altă legitimitate. Ai voie, în numele acestui principiu care pare să protejeze pe cei slabi, pe cei săraci, pe cei mulți, ai voie, deci, să rescrii istoria, să dărâmi statui, să interzici monumente culturale, să nu vrei să se mai cânte Aida, pentru că acolo există un cor al sclavilor, să camuflezi lingvistic situații banale.

Din punctul acesta de vedere, și în educație se întâmplă niște lucruri stranii. Eu sunt exasperat când văd, de pildă, ce succes are în regândirea unei reforme educaționale așa-numitul „model finlandez”: copiii trebuie să nu mai vină la școală ca la o corvoadă  constrângătoare, trebuie să vină ca la joacă, binedispuși, destinși, fără rigorile competitivității, fără să fie puși, într-un fel sau altul în situații de crispare și de inconfort. Când aud asta, îmi vine să spun: dacă la școală trebuie să vină ca la joacă, atunci când vor să se joace unde se duc? Totuși, trebuie să înveți, între altele, încă din copilărie, și că există obligativitate, disciplină, angajare către un ideal, nu că tot timpul ești în situația să te distrezi. Cu acest fundament ideologic, cred, ne putem aștepta la o evoluție de tipul acesta; corectitudinea politică devine o variantă de camuflaj grațios, dar radical, al unui stângism mereu la modă…

„Libertatea este, prin definiție, o virtute complicată”

Trei decenii de convalescenţă post-comunistă reprezintă o perioadă prea lungă – puteam face ceva pentru scurtarea ei – sau este previzibilă după aproape 50 de ani în care am fost bolnavi, măcinaţi de comunism?

Comunismul, la noi, a fost diferit de cel din celelalte state. În majoritatea celorlalte țări comuniste au existat, încă înainte de căderea regimului, mișcări de opoziție în interiorul partidului – și în Polonia, și în Ungaria, și în Cehia. La noi acest lucru a fost absent. Noi nu am avut un episod pre-simțitor, pregătitor, al schimbării. Stăteam pe un peron, așteptând un tren, dar nefăcând nimic, iar când a venit trenul, nu știam încotro vrem să-l luăm. E un specific autohton pe care nu îl putem evita. Asta explică și evoluția de după 1989.  În timp ce celelalte țări au făcut progrese concrete și decisive, la noi ezitările, tatonările, confuziile s-au prelungit la nesfârșit.

Este dezamăgitoare această lentoare a evoluției și, din păcate, mi se pare, oarecum specifică. Așa cum am mai spus, în alte țări foste comuniste lucrurile nu sunt așa. Acolo au adoptat o evoluție mai concentrată, mai bine țintită și mai rapidă. Nici contextul planetar stângist, de care vorbeam, nu ne ajută, nici degradările extremiste ale dreptei nu ne ajută – că există și astea și se pot invoca drept contraargumente la orice efort de recalibrare. Mă gândesc și că la instalarea și funcționarea prelungă a comunismului a contribuit într-un sens nu neapărat voluntar, dar eficient, o anumită „complicitate” a Vestului. Mă amărăsc, de pildă, unele imagini cu Angela Merkel – pe care, de altfel, am admirat-o – alături de Putin, imagini de o drăgălășenie incredibilă, în care sunt zâmbitori amândoi, având aerul unor vechi prieteni care vorbesc (la propriu, de altfel) aceeași limbă, care sunt pe același podium dintotdeauna… Ne amintim și de imaginile cu Ceaușescu plimbat în caleașcă de regina Angliei, și de primirea lui în SUA, când Jimmy Carter i-a ținut un discurs aproape omagial. Aceste „bune maniere” ale Vestului au contribuit și, după părerea mea, contribuie încă la o anumită supraviețuire a unor tipuri de a face politică în cheie comunistă.

Aveţi deziluzii legate de modul în care, ca societate, ne-am administrat libertatea câştigată în decembrie 1989?

Sigur că da. Libertatea este, prin definiție, o virtute complicată. Încă din Vechiul Testament. Libertatea ți se dă ca un dar, însă tu trebuie să decizi cum te folosești de acest dar și, de multe ori, te folosești prost. Proasta administrare a libertății este un fenomen care ține aproape de structura ei. Nu numai în Est, ci și în Vest. Eu, când am văzut fenomenul Brexit, mi-am spus: iată modul occidental de a folosi bezmetic libertatea, nevoia de autonomie, relativizarea politicilor comunitare.

La noi, libertatea presei a încurajat, de pildă, o anumită formă de  derapaj: există o explozie de vești proaste, care afectează gândirea comunitară, sau de vești picante, care o țin ocupată de pomană. Avem, în presa cotidiană, mari eroi, absolut nesemnificativi, prezentați în detalii ce țin de viața lor privată, de pitorescul unei împrejurări în care ei s-au manifestat bezmetic. Libertatea de opinie a ajuns și ea să fie inevitabil riscantă pentru că ne-am învățat – aici intervine, din nou, corectitudinea politică – să ezităm să amendăm eroarea, derapajul, bătaia de câmpi. Iar internetul, Facebook-ul și tot ce înseamnă mijloacele de comunicare de acest tip au lărgit spectrul comentariilor la un nivel în care aproape nu mai există limite, reguli, măsură. Oricine poate face publice la nivel național – și mai mult decât atât – bezmeticii private. Orice ins care altădată își spunea părerile doar la cârciumă, între prieteni, acum și le spune pe internet, cu o riscantă latență de infectare a mediului care participă la acest spectacol. Din punctul meu de vedere, și aici „libertatea” și „generozitatea” comunicării sunt pline de derapaje și de riscuri.

„Excesul naționalist apare la oameni care trăiesc fără să-și dea seama o criză de identitate”

După o perioadă în care au lipsit din Parlamentul României, iată că ultranaţionaliştii, extremiştii – de data asta nu din PRM, ci din AUR şi Partidul Neamul Românesc –, au ajuns din nou pe scena politică. V-a luat prin surprindere această revenire sau, privind la scena politică a ultimilor ani – un tablou având în fundal tulburările sociale internaţionale şi o recrudescenţă a extremismului în mai multe ţări în care lumea dă semne că nu se mai simte confortabil în democraţie –, era o situaţie previzibilă, iminentă?

Din păcate, cred că era previzibilă. În România nu e prima dată când o anumită retorică „patriotică”, naționalistă are succes. Am făcut cândva o selecție de texte ale marilor români care erau și ei exasperați, în epoca lor, de discursuri de acest tip. Sunt pagini formidabile împotriva acestui tip de discurs la Eminescu, la Caragiale, la Octavian Goga – care numai de nepatriotism nu poate fi acuzat –, la Titu Maiorescu (care spunea „este un viciu grav ca între adevăr și națiune să alegi întotdeauna națiunea”). Adevărul nu trebuie niciodată scos din funcțiune. Au mai existat deci astfel de alunecări și nu mă mir de reapariția lor.

Pe aceşti politicieni ai noului val populist, extremist îi vedem făcând paradă ipocrită de patriotism, înfăşurându-se în tricolor ori strigându-şi „iubirea de neam şi ţară”, pe care o pun în antiteză cu „trădarea de neam şi ţară” de care îi acuză pe politicienii pro-occidentali – iată, lozinci demne de anii ’50… Ce înseamnă patriotismul?

A fi patriot este, în opinia mea, un lucru firesc și legitim. Dar nu înseamnă decât că te-ai  născut într-un anumit loc pe care nu l-ai ales. Sloganul „Mândru că sunt român” este delirant: e ca și cum, înainte să te naști, ai avut o hartă în față și ai pus degetul pe locul unde vrei să ieși în lume, sau ca și cum ai fost pus în țara ta pe bază de merit. Pe de altă parte, odată ajuns în acest punct, ești dator să te străduiești să nu-l faci de râs, să onorezi acest „amplasament” și să slujești cu decență, cu hărnicie și cu bunăcuviință locul de care aparții.

Patriotismul în sens rău nu se leagă cu aceste concepte. Cred că excesul naționalist apare la oameni care trăiesc fără să-și dea seama o criză de identitate, o inconfortabilă paloare a  portretului propriu, iar atunci, ca să se salveze, pentru că pe lângă criza de identitate, au și un mare orgoliu, încearcă să se identifice emfatic cu duhul strămoșilor, al locului și așa mai departe. „N-oi fi eu  mare brânză, dar, ca român, sunt rudă cu Ștefan cel Mare și cu Nadia Comăneci”. Deci, lipsa de identitate reală, combinată cu orgoliul de a fi pe piață, dă naștere unui discurs care nu are nicio acoperire, care nu aduce niciun beneficiu nimănui și care demobilizează de fapt, fiindcă naționalismul e o doctrină care aproape că nu te obligă, ca individ, la nimic.

„A pune accentul pe meritul național când e vorba de credință este o retorică fără nimic în comun cu creștinismul”

Tot aceşti politicieni la care am făcut referire manipulează credinţa în cheie naţionalistă anti-occidentală. Cum vă explicaţi faptul că, deşi Biserica Ortodoxă Română s-a delimitat în mod inechivoc de AUR şi de mesajele acestui partid, sunt preoţi şi monahi ortodocşi care rezonează cu această doctrină, care sunt adepţi ai filetismului, deşi este o erezie în viziunea Bisericii Ortodoxe?

Din păcate, așa stau lucrurile și din cauza asta consider că accentul naționalist pus asupra credinței este pur și simplu eretic. E drept că Biblia vorbește despre „îngerii națiunilor”, că, deci, fiecare națiune are îngerii săi protectori. Dar după întruparea lui Iisus rolul lor devine secund, pentru că Iisus e un principiu de universalitate, privește comunitatea umană globală, nu câte un județ. Și, în raport cu Iisus, „îngerii națiunilor” nu mai au același rol de jucat, același tip de prestigiu pe care îl aveau. A vorbi despre o credință care, prin definiție, trebuie să fie înțeleasă ca universală, a vorbi despre ea ca fiind „gloria” unui teritoriu limitat, a unei comunități „alese” este o erezie inadmisibilă. Cum spunea Petre Țuțea: „Să ne înțelegem, totuși: Iisus nu s-a născut la Focșani”. Prin urmare, a pune accentul pe meritul național când e vorba de credință, este o retorică fără nimic în comun cu religia, cu credința și mai ales cu creștinismul. Creștinismul este un principiu de universalitate și, o dată devenit creștin, ești pe același plan cu toți creștinii din lume, indiferent unde sunt ei plasați. Și dacă „mândria de sine” individuală e condamnată de teologia morală ca „slavă deșartă”, mândria etnică ilustrează în egală măsură același păcat…

„Incompetența, fisurile sistemului educațional, precaritatea instituțională sunt bubele de care ar trebui să ne vindecăm”

Cei care nu am „obosit” de democraţie avem la îndemână, ca societate, un antidot împotriva acestor derapaje ce ameninţă să împingă ţara într-un hău? Un antidot în afara şi înaintea votului, unde este posibil să avem surprize la alegerile din 2024.

Derapajele despre care vorbiți nu se pot corecta de azi pe mâine. Reașezarea în normalitate nu poate avea loc fără o anumită armătură instituțională eficientă, activă și convingătoare. Aș pune accentul pe educație, în primul rând, Din cauza asta o reformă a învățământului este decisivă, e foarte important ca încă de la vârsta școlarității copiii să afle tot ce trebuie să știe despre comunism, despre naționalism, despre ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989 și ce riscă să se întâmple repetând greșelile trecutului. Deci procesul de educație trebuie să fie nu doar unul de informare, ci unul de formare, de pregătire pentru o anumită corectitudine cetățenească. De asemenea, fără instituții coerente, eficiente, riguroase, conduse de oameni competenți nu putem spera la îmbunătățiri și din cauza asta riscăm mereu ca alegerile să aducă pe scenă indivizi a căror performanță personală este minimală, dacă nu chiar derapantă, și care ajung să fie instanțe hotărâtoare în probleme esențiale ale țării. Incompetența, fisurile sistemului educațional, precaritatea instituțională sunt bubele de care ar trebui să ne vindecăm și care ar trebui să ne preocupe. Dacă masa alegătorilor nu realizează asta și are alte criterii de selecție, e un lucru greu de modificat în sine. Ar trebui ca și presa, dar și figurile convingătoare de pe scena publică să apese mai mult, să pună un accent mai viguros asupra acestor probleme.

Citiți și: 

• Andrei Pleşu: „Emoțiile negative, derapajele depresive, sentimentul crizei pot avea un sens”
• Andrei Pleșu: „Credința este o formă de confruntare existenţială, dramatică cu instanţa supremă”
• Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.