Se va stinge – previzibil – curând şi scandalul acoperiţilor din presă. Aşa cum s-a stins cel privind acoperiţii din Justiţie. Şi nu pentru că ei nu ar putea exista, ci pentru că, legal, nu se poate face nimic pentru deconspirarea lor oficială.

Scandaluri cu acoperiţii din presă apar periodic în spaţiul public. Probabil, atunci când cineva are interesul să readucă subiectul pe agenda publică. Acum e unul dintre acele momente. (Trebuie precizat că această colaborare, despre care se discută zilele acestea, nu e sinonimă cu tipul de relaţie rezumat la întâlniri pe care un jurnalist le poate avea cu oameni din servicii, chiar de la vârful lor, şi la primirea de către acesta a unor informaţii pe care le foloseşte profesional aşa cum îi dictează conştiinţa.)

Un profan – omul care nu are acces la documente ale serviciilor, la acorduri de colaborare şi state de plată, nici măcar trecute fugitiv prin faţa ochilor –, nu poate avea certitudini nici în privinţa colaborării, nici a necolaborării numelor vehiculate ca făcând parte din „comandoul” serviciilor. În plus, neştiind cine face agenda, alimentându-i pe unii cu aceste informaţii, e dificilă o pronunţare asupra motivelor. Pot doar să fie luate în calcul câteva ipoteze: macularea unor nume incomode pentru unele cercuri de interese, decredibilizarea lor şi, prin ricoşeu, a unor instituţii şi a unor oameni indezirabili, cuminţirea sau ţinerea în şah a altora ori o luptă subterană, pentru influenţă, între facţiuni din servicii, care, prin propriii oameni, îi deconspiră pe ai altora.

Colaborarea unui jurnalist cu un serviciu secret – chiar şi aceea cu acord scris şi note informative – nu este ilegală. Dar este imorală. Şi nocivă pentru presă. Din acest tip de relaţie pot rezulta articole pe care jurnalistul nu le scrie la „dictarea” propriei conştiinţe, ci a superiorilor, iar agenda publică poate fi setată în funcţie de interesele (discutabile) ale unui grup de oameni.

Previzibil, scandalul acesta al acoperiţilor din presă se va stinge curând. Aşa cum s-a stins cel privind acoperiţii din Justiţie – cărora, spre deosebire de ziarişti, le este interzisă prin lege o astfel de relaţie. Şi se va stinge nu pentru că nu ar putea exista acoperiţi, ci pentru că, legal, nu se poate face nimic pentru deconspirarea lor.

Legea de funcţionare a SRI, 14/1992, actualizată în 2014, spune, la art. 28, că „personalul operativ al SRI îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale”. Iar când vorbim despre siguranţă naţională, trecem la o altă lege: 51/1991, republicată în 2014, care arată, la art. 10, că „activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale are caracter de secret de stat.” În traducere, informaţii nedivulgabile. Iar încălcarea legii privind protecţia informaţiilor clasificate, 182/2002, poate atrage şi răspunderea penală.

La SIE e aceeaşi situaţie. Sunt protejaţi şi cei din personalul SIE, şi agenţii. Ultimii, din aprilie 2013 – când Victor Ponta, acuzat de unii că ar fi fost agent al acestui serviciu, îşi cosmetiza CV-ul în perspectiva intrării în cursa pentru prezidenţiale. În 2013 deci, în mandatul lui Teodor Meleşcanu la SIE, Guvernul a emis HG 223/2013, pentru aprobarea Listei cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat din domeniul SIE. Un act prin care se făcuse o extindere la o hotărâre de guvern din 2002 – care prevedea că personalul SIE, nu şi agenţii acestui serviciu, reprezintă o categorie de informaţii secret de stat. Aşa că, în 2013, în categoria secretelor de stat au fost introduse şi cele referitoare la „personalul din domeniul activităţii informative, chiar şi după încetarea în orice mod a raporturilor de muncă sau de serviciu”.

Aceasta este motivul pentru care eventualii acoperiţi din Justiţie sunt nedislocabili din „câmpul tactic” Prin urmare, oficial, s-a şi transmis că ei nu există. La începutul anului 2016, CSAT anunţa că, prin instituţiile abilitate, a verificat veridicitatea declaraţiilor judecătorilor, procurorilor şi ale personalului instanţelor judecătoreşti şi parchetelor – adică, vreo 23.000 de oameni – şi că printre ei nu sunt lucrători operativi, acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. Instituţiile din CSAT abilitate să verifice aceste informaţii sunt însă exact angajatorii acoperiţilor, adică serviciile de informaţii. Or, din moment ce un serviciu şi-a „plantat” un om într-o instituţie ori l-a racolat de acolo, e clar că nu-l va scoate benevol decât în situaţii excepţionale. Eventual, când nu mai e de folos sau devine toxic pentru serviciul respectiv.

Prin urmare, degeaba există o lege care interzice ofiţerii acoperiţi în Justiţie – 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care le interzice angajaţilor din Justiţie să fie lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor secrete –, dacă există o alta care, nepermiţând deconspirarea lor, nu permite nici pedepsirea acestora. E un cerc vicios din care se va putea ieşi când vor fi modificate legile privind funcţionarea serviciilor – modificări prin care responsabilitatea să fie pusă pe cei care racolează agenţi din zonele în care această activitate e interzisă şi pe cei care refuză deconspirarea informatorilor ilegali.

În privinţa mass-media, degeaba colaborarea unor jurnalişi cu serviciile secrete e imorală şi nocivă pentru presă. Nu-şi poate asuma nimeni deconspirarea cu acte.  Singurele arme de luptă împotriva lor sunt în interiorul breslei, care îi poate înlătura. Dar e o luptă cu şanse minime şi întinsă pe un orizont de timp nedefinit.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea şi în România Liberă.