O pledoarie discretă, dar extrem de convingătoare, pentru asumarea integrală a sinelui, în toate ipostazele sale, dar şi o prelegere despre experienţa exilului, despre libertate şi democraţie, despre imperativul de a trece prin viaţă cu ochii larg deschişi şi despre importanţa gândirii critice, despre refuzul nemuririi şi despre obligaţia de a ne regândi trecutul, asumând culpabilităţile, acesta a fost darul oferit, cu generozitate, timişorenilor, de către scriitorul Norman Manea, în cadrul unei întâlniri-dezbatere, găzduită de Universitatea de Vest din Timişoara.

Exilul, traumă şi privilegiu

Prezent la Timişoara în cadrul unui turneu naţional prilejuit de lansarea celei de-a doua ediţii, revăzute şi adăugite, a volumului său intitulat Plicuri şi portrete, apărut recent la Editura Polirom, Norman Manea şi-a început expunerea cu o scurtă trecere în revistă a biografiei sale, plasată sub semnul experienţei exilului, pe care l-a evocat ca fiind, în egală măsură, „o traumă şi un privilegiu”.

Reputat prozator şi eseist român, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York, Norman Manea li s-a adresat tuturor celor prezenţi, cu modestie şi căldură, referindu-se la sine ca la „un bătrân venit de departe”, pentru a se înfăţişa unui public numeros, venit să îl întâlnească, „la adăpostul unei vizuine academice”.

Scriitorul a pomenit despre locul său de baştină, o localitate micuţă, devenită în timp o suburbie a Sucevei, despre care a precizat că este locul în care a început „aventura sa lingvistică”.

La vârsta de cinci ani, a povestit Norman Manea, a cunoscut experienţa deportării în Transnistria, iar „limba s-a exilat o dată cu mine”, s-a confesat acesta, evocând, în fragmente disparate, amintirea lagărului, locul unde a deprins vechiul idiş, despre care spune că este „o limbă tipică exilului”. Anul 1944 l-a găsit elev la o clasă cu predare în limba rusă, la o şcoală sovietică, în vreme ce, în 1945, „am reluat relaţia cu limba română”.

Momentul revelator şi esenţial ca potenţial formator s-a petrecut însă, potrivit mărturisirilor autorului însuşi, în jurul vârstei de nouă ani, atunci când a primit în dar o carte cu basme de Ion Creangă, atunci revelându-i-se „o limbă română magică, complet diferită de cea a străzii”. Această întâlnire ar fi coincis cu momentul în care s-a declanşat în sine patima scrisului, care şi-a dezvăluit apoi, peste timp, virtuţi terapeutice.

Evadarea din ceea ce scriitorul a numit „paradisul multilateral oprimat al lui Ceauşescu” i-a fost oferită ca prilej de primirea unei burse de un an la Berlin, perioadă despre care a vorbit ca despre „o experienţă regeneratoare” şi care i-a slujit reconectării la limba germană, pe care o deprinsese de copil, „în varianta sa mai austriacă”, aşa cum se vorbea ea în zona copilăriei din Bucovina.

Despre experienţa care a urmat, cea a exilului american, Norman Manea a vorbit ca despre o împrejurare de viaţă plasată în deplin contrast cu sensibilitatea şi formaţia sa, apreciind că aceasta a fost mai degrabă „alegerea cuiva care se joacă cu destinele noastre, chiar dacă nu am reuşit să identific încă cine”.

Ajuns, în 1988, într-o ţară a cărei limbă nu o cunoştea la momentul respectiv, Norman Manea şi-a evocat experienţa începuturilor americane ca pe cea a unui surdo-mut, care a avut de depăşit o perioadă dificilă, dar care i-a înfăţişat exilul ca fiind „un colaj ce îmbină laolaltă privilegii şi traume”. „Admir în America incoerenţa ei”, mărturiseşte însă acum, referindu-se la ţara în care s-a stabilit, scriitorul Norman Manea, precizând despre sine că este „un european desţărat”. „Exilul a încetat însă să mai fie o experienţă excepţională”, a precizat Norman Manea, potrivit aprecierilor căruia epoca modernă este centrifugă, „pentru că lumea în care trăim şi-a pierdut centrul şi coerenţa”. Iar raţiunile pentru care se optează acum pentru experienţa exilului nu mai ţin nici ele doar de ostracizări de natură politică, ideologică sau etnică, ci pot fi motivate de multiple alte raţiuni, de ordin mai concret.

„Experimentăm o realitate post-comunistă complexă, într-o lume care evoluează foarte rapid”

Chestionat de scriitorul Daniel Vighi asupra pericolului cel mai semnificativ la adresa Europei de Est, pornind de la o remarcă a preşedintelui american Barack Obama, potrivit căruia Rusia ar fi „un regim fără ideologie”, Norman Manea a opinat că tendinţa Rusiei este aceea de „revenire la o imagine ţaristă, la o recompunere a imaginii Mamei Rusia”, fapt care denotă o nostalgie pentru refacerea unui fost imperiu, nostalgie ce ar putea avea, potrivit aprecierilor lui Norman Manea, şi unele reminiscenţe comuniste. „A doua generaţie a nomenclaturiştilor s-a orientat însă înspre societatea pragmatică, învăţând însă cum să îşi utilizeze inteligent sistemul de relaţii deja existent, pentru a rămâne la cârmă”, a opinat scriitorul Norman Manea. Care a adăugat că această stare de fapt şi această manieră de poziţionare sunt întemeiate mai mult pe forţa banilor decât pe forţa oricărei ideologii. Evocând recenta situaţie din Ucraina şi referindu-se la Vladimir Putin, Norman Manea a precizat că îngrijorător este modul în care acesta „a mobilizat cotidianul sovietic cu foarte mare abilitate” şi a opinat că situaţia în zonă rămâne imprevizibilă. „Experimentăm o realitate post-comunistă complexă, într-o lume care evoluează foarte rapid”, a mai precizat Norman Manea, potrivit aprecierii căruia există în acest moment, la nivel global, numeroase focare de primejdie, extrem de dificil de controlat. „Nu sunt dintre cei care dau soluţii sau fac prevestiri”, a declarat scriitorul, adăugând însă că există, în continuare, numeroase elemente de incertitudine legate de evoluţia situaţiei generate de acţiunile recente ale Rusiei. 

Un alt potenţial pericol, a mai opinat Norman Manea, este reprezentat de fanatism, pe care l-a apreciat a fi „o ameninţare reală venită dinspre lumea islamică”:S „Islamul nu a trecut printr-o reformă religioasă, aşa cum s-a întâmplat în cazul iudaismului sau creştinismului, care s-au reformat”.

„Democraţia, prin definiţie, impură, e preferabilă unei vieţi într-o cazarmă”

Vorbind despre democraţie, Norman Manea a precizat că „timpul nostru nu e pur”, iar democraţia, care este „fluidă, elastică şi negociabilă” e, prin definiţie, impură, dar a adăugat că, „aşa cum este ea, imperfectă şi cu anumite carenţe, e preferabilă unei vieţi într-o cazarmă”. „Oamenii suportă greu libertatea”, a mai adăugat, însă, Norman Manea, precizând şi că, deşi râvnită, libertatea este o noţiune vagă şi relativ dificil de gestionat de către individ, pentru că „o primeşti şi te întrebi ce să faci cu ea”.

„Există un decalaj între mintea umană, care explorează universul, din jurul nostru şi din noi, şi inevitabilele noastre vulnerabilităţi, ca oameni”, a opinat Norman Manea, remarcând, în context, şi ceea ce a numit a fi „o intensificare angajamentului religios”. „Înţeleg devoţiunea care explică numărul tot mai mare de oameni care simt nevoia să se ataşeze de un cult”, a precizat în context Norman Manea, referindu-se la nevoia oamenilor de a investi speranţă şi de a explora sacralitatea, „dar nu înţeleg de ce aceasta nu duce la o elevare morală”.

„Ceea ce a îngrijorător în România este mahalagismul şi nivelul de înjurături care se propagă în mass-media”

Răspunzând unei întrebări despre demonizarea la care sunt supuşi intelectualii în spaţiul public românesc, Norman Manea a reliefat faptul că situaţia aceasta este una care se regăseşte şi în alte spaţii culturale:

„Intelectualul Americii, aşa cum e proiectat el astăzi, e actorul sau actriţa de cinema”, a remarcat, cu umor, Norman Manea. Adăugând că, în contextul actual, „principiul fundamental şi simplificat al valabilităţii financiare nu vine din zona aceasta, ocupată de intelectuali”. 

Doar că, a mai reliefat scriitorul, ceea ce aduce în plus, însă într-un sens negativ, spaţiul public românesc, este „mahalagismul şi nivelul de înjurături care se propagă în mass-media”, şi care ar putea fi „o reacţie faţă de societatea puristă, comunistă”, din care românii s-au desprins după Revoluţie, şi care a dus la „amuţirea vocilor reale şi la suprimarea autenticităţii oricărui dialog”.

„Dacă eşti mereu în centrul scenei, te paşte însă narcisismul şi elitismul, iar dacă elita îşi pune armură şi se înalţă pe un tron, de unde se uită în jos tot timpul, nici asta nu e bine”, avertizează, însă, Norman Manea, posibilul revers al acestei situaţii.

Chestionat cu referire la vidul axiologic din România, Norman Manea a apreciat că o evaluare lucidă şi cu spirit critic a situaţiei poate avea valenţe salvatoare. Scriitorul a evocat, în context, principalul obiectiv educaţional pe care şi-l propune unul dintre colegiile la care a lucrat, în calitate de profesor, colegiu referitor la care a precizat că „nu oferă profesii sau meserii, ci încearcă să îi înveţe pe studenţi să gândească critic şi să evalueze critic realitatea din jur şi din ei înşişi”.