Silvia Plapşa

Memorialul Revoluției din Timișoara găzduieşte, în perioada aceasta, expoziţia itinerantă Fenomenul Piteşti. Adevărata faţă a comunismului în România, care prezintă nu doar cronologia procesului de „reeducare” prin tortură făcut de comunişti, la Piteşti, în anii 1949-1951, ci şi mobilier de celulă, zeghe, fișe matricole penale, cărți poștale trimise de deținuții politic. 15 tineri din vestul ţării au trecut în acei ani prin monstruosul „experiment Piteşti”. Printre ei, Lucian Plapşa, născut în 1927, la Bucovăţ, decedat în 2010. Trauma prin care a trecut – urmată de purtarea unui stigmat, teama de Securitate şi încercarea de a-şi proteja familia – a făcut să nu-şi deschidă sufletul cu adevărat nici măcar în faţa celor mai apropiaţi oameni. Asta rezultă din dialogul pe care l-am avut cu soţia acestuia, Silvia Plapşa. Târziu, spre sfârşitul vieţii, Lucian Plapşa a destăinuit ceea ce a trăit la Piteşti, iar mai apoi la Canal într-o carte: Soarele de la nord.

Lucian Plapşa: „Ce drum aţi fi ales dumneavoastră înşivă într-o asemenea împrejurare?”

„În laboratorul experimental de la Piteşti a intrat un om, omul de lângă noi, şi la celălalt capăt a ieşit un cadavru, o epavă, un monstru sau un om ce poartă stigmatul unor cumplite suferinţe”, scria Nicu Ioniţă, un fost deţinut politic trecut prin teroarea de la Piteşti, în articolul Teroarea – psihofiziologie şi psihopatologie, inclus în volumul Anii 1949-1953. Mecanismele terorii , editat de Romulus Rusan în cadrul Analelor Sighet.

Lucian Plapşa (născut în 7 noiembrie 1927, în localitatea Bucovăţ, din Timiş) a fost unul dintre cei aproximativ 1000 de studenţi pe care toamna anului 1949 i-a găsit în Penitenciarul Piteşti. Acţiunea de „reeducare” a lor prin tortură avea să înceapă în 6 decembrie 1949 şi să se încheie în 1951. Lucian Plapşa era student la Facultatea de Chimie din Cluj când a fost arestat, în aprilie 1949.

Lucian Plapşa. Sursă foto: memoryofnations.eu

„Din nefericire, am gustat din plin acest calvar împreună cu mulţi alţi tineri, anume acela al faimoasei reeducări, adevărată Golgotă românească, ducându-mi crucea, cum de altfel fiecare dintre noi şi-a dus-o pe a lui. Ne-am poticnit uneori sub povara suferinţelor îndurate dincolo de orice limită, pe care, privind retrospectiv, mă întreb cum de le-am putut suporta. (…)

Trebuie reţinut că niciunul dintre studenţii intraţi în acest sistem diabolic nu a scăpat nepătat, deoarece metodele lor satanice au fost de groază pentru oricine a trecut pe acolo şi fac aceste afirmaţii în cunoştinţă de cauză şi fără exagerare. (…)

Am prezentat şi diverse figuri de debusolaţi, dintre studenţii cu care am avut tangenţe, şi m-am prezentat chiar şi pe mine în diferite acţiuni, care în anumite împrejurări nu mi-au făcut cinste, dar aşa trebuia să procedez atunci: să joc în travesti pentru a-mi cruţa prietenii rămaşi liberi, nedeclarându-i la Securitate, în timpul primelor cercetări. (…) La o bătaie în plus, după atâtea altele, s-ar fi putut să nu mai rezist şi să spun tot ce ştiam cu scopul de a-mi elibera psihicul de presiunea ce mă apăsa în permanenţă. Şi atunci? Vă rog să vă întrebaţi: ce drum aţi fi ales dumneavoastră înşivă într-o asemenea împrejurare?”, scria Lucian Plapşa, în volumul Soarele de la nord (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1996). În această carte descrie atât experienţa carcerală, cât şi contextul în care a fost arestat, în aprilie 1949, şi condamnat la trei ani de închisoare, ajungând deţinut „reeducat” la Penitenciarul Piteşti, dar şi la Văcăreşti, Jilava, Gherla şi Canal.

Silvia Plapşa

Silvia Plapşa: „Mulţi ani după eliberare, tresărea când vorbea despre ce a fost la Piteşti”

Doamnă Silvia Plapşa, pe mulţi dintre supravieţuitorii închisorii de la Piteşti coşmarul trăit acolo i-a marcat pentru tot restul vieţii. Cum a trecut soţul dumneavoastră peste acest episod?

Greu… La facultate nu l-au reprimit. A dat apoi examen, la fără frecvenţă, la Politehnica din Bucureşti, şi a intrat. Dar când a fost rebelia (revolta studenţească din octombrie 1956 – n.r.) l-au dat încă o dată afară. Au zis că el a fost printre cei care au influenţat-o. Mai târziu un pic l-au reprimit, în anul II, la Politehnica din Timişoara, la Chimie Industrială.

La început, în prima perioadă după eliberare, nici în servici nu l-au primit. Era angajat şi, după o săptămână, i se desfăcea contractul de muncă. A găsit apoi post la o fabrică de conserve de peşte unde director era un fost notar din Bucovăţ, un basarabean cu suflet mare, care cunoştea pe ăl bătrân, pe bunicul soţului. După ce s-a angajat, şi-a mai revenit, a început să aibă societate, colegi de muncă. Dar am avut probleme materiale.

Oficial, pentru ce a fost condamnat?

Nu ştiu exact. După câte ştiu eu, l-au acuzat că face parte dintr-o organizaţie subversivă, aşa au numit-o (organizaţie anticomunistă, împotriva acţiunilor URSS în ţară – potrivit volumului lui Lucian Plapşa). Era împotriva orânduirii sociale de atunci. El era în legătură cu nişte studenţi de la Iaşi care au terminat aici la Loga (Colegiul „C.D. Loga”, din Timişoara – n.r.) şi au fost colegi de clasă.

La câţi ani de puşcărie a fost condamnat?

Ştiu numai că a făcut vreo patru ani.

Era student când a fost arestat. Unde?

Când a fost arestat era student la Cluj. Se dusese la Cluj să se înscrie la Medicină, dar a căzut la Medicină şi a intrat la Chimie. Primul an l-a terminat. În al doilea an, era în vacanţa de primăvară din 1949, l-au ridicat. De aici, de acasă, l-au luat.

V-aţi cunoscut înainte de arestarea sa?

Nu. L-am cunoscut la câteva luni după ce a venit acasă, în vara lui 1953. Eu sunt din părţile Făgetului, din Răchita. Venisem la Bucovăţ să rezolv ceva probleme de-ale bunicilor mei şi l-am întâlnit pe drum, întâmplător. La aproape un an după ce l-am cunoscut ne-am căsătorit.

Silvia şi Lucian Plapşa. Foto: Arhiva familiei Plapşa

V-a povestit ce a trăit în cei doi ani de „reeducare” la Penitenciarul Piteşti?

Mi-a spus doar că stăteau în celulă la poveşti, după masa de seară, şi, dintr-o dată, venea câte unul şi le dădea unora o bâtă, lanţuri sau obiecte grele şi le dădea poruncă să înceapă să se bată între ei. Şi se băteau până îi când oprea… Era bătaie organizată. Tortură. Eu nu l-am întrebat detalii, nu am vrut să ştiu…

Acelaşi lucru mi-a povestit că se întâmpla şi la Canal, unde a fost dus după Piteşti. Îl lua pe el şi mai pe câţiva din cameră şi îi ducea la deţinuţii închişi pentru furturi, să-i bată. La un moment dat nu a mai vrut să se ducă. Mulţi ani după eliberare, tresărea când îşi aducea aminte, când vorbea despre ce a fost acolo. Şi tot de la Canal mi-a povestit cum într-o zi, un deţinut care lucra la construcţii, fiind obosit, s-a sprijinit un pic în lopată, pe marginea gropii de var. Un gardian, văzându-l că stă, l-a împins în groapa cu var. A murit acolo… Acolo puteai oricând să fii omorât.

V-a spus de cineva anume de la Piteşti?

Nu îmi amintesc nume. Doar de unul de la Iaşi, Titus, îmi amintesc, era fiu de ceferist. Tatăl lui a fost şef de gară – la Găvojdia, cred – şi aici s-au cunoscut. Au fost colegi la „Loga” şi acela s-a dus apoi la facultate la Iaşi.

Din Timişoara, la Piteşti a mai fost un tânăr violonist, despre care Virgil Ierunca scria în cartea sa, Experimentul Piteşti, că a ajuns unul dintre cei mai cruzi torţionari, fiind ulterior condamnat la moartea în lotul Ţurcanu. Ştiţi cine era, v-a povestit ceva dsepre el?

Nu ştiu. Nu am discutat amănunte cu el.

În toţi anii de până la căderea comunismului nu aţi vorbit niciodată deschis despre ceea ce i s-a întâmplat la Piteşti?

În amănunt, nu. Îmi spunea însă, când ne mai certam şi eu mă supăram pe el: „N-ai fost tu torturată, ca mine…” Dar nu mi-a povestit. De la mare (Canal – n.r.) mi-a povestit mai mult, cum v-am zis.

Din momentul eliberării din penitenciar şi până decembrie 1989 fost urmărit de Securitate?

Ani de zile, şi el, şi alţii care au fost închişi cu el au fost urmăriţi de Securitate. Cu oricine se întâlneau erau chemaţi la Securitate să dea declaraţii ce au discutat. Mi-aduc aminte că îl luau de pe stradă, îl duceau la cercetări. Îl vedeam supărat, dar l-am lăsat în pace. Iar el nu mi-a spus. Ştiu doar că, uneori, atunci când era la wc, auzeam fâşâit de hârtii rupte. Îşi rupea foi din carneţelul cu însemnări. Îmi spunea numai atât: „Nu mă întreba…”. Ca să nu ştiu, să nu ne facă probleme. Într-o zi, în centru, ne-am întâlnit cu un domn. S-au salutat amândoi şi ăla, în timp ce trecea pe lângă el, a spus din mers: „Nu ne-am văzut”. L-am întrebat de ce se comportă aşa, ce au făcut? „Nu trebuie să ştii. Dacă azi vorbim între noi, mâine suntem chemaţi să dăm declaraţii. Poate într-o zi ai să ajungi să afli”, mi-a răspuns. Mai târziu, la o nuntă, s-a întâlnit cu unul şi au dispărut o vreme. Când s-a întors şi l-am întrebat unde şi de ce a plecat, mi-a zis că e treaba lui. Vă daţi seama ce am putut să gândesc eu atunci…

Pe dumneavoastră v-a abordat vreodată Securitatea?

Nu. M-am şi ferit, am făcut tot ce am putut să nu intru în atenţia lor: nu mi-am făcut prieteni, nu am mers la biserică, eu fiind învăţătoare. Mi s-a spus şi mie – şi la şedinţă, şi între patru ochi cu directorul –, că nu e bine să fiu văzută la biserică, să nu-mi fac probleme… Eu m-am rugat şi mă rog de acasă, să nu mă vadă nimeni, mai ales că am avut greutăţi de mică. Tata a murit pe front, în Caucaz, în aprilie 1943, când eram eu mică. Când au venit ruşii, mama a ars toate actele de moarte ale tatălui meu, să nu aibă probleme dacă intră ruşii în casă le găsesc. Aşa că după tata nu am primit nimic. Pe bunicul meu, tata mamei mele, l-au băgat în închisoare comuniştii. Apoi, când am mai crescut, în timpul unei şedinţe de UTM (Uniunea Tineretului Muncitor – n.r.), s-a ridicat o colegă şi a spus că nu corespund să fiu făcută membră UTM, că mama mea nu activează la UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din România – n.r.). M-au dat afară din sală şi nu m-au primit în UTM. La o săptămână, două după aceea, diriginta a chemat-o pe mama la şcoală şi i-a spus: „Uitaţi, noi avem dispoziţii… Dumneavoastră sunteţi chiaburi – dar ai mei nu au fost –, aşa că fata nu mai are loc la internat. Găsiţi-i gazdă.” Era jumătatea anului şcolar. Bunica mea a găsit pe cineva la care să stau: avea o verişoară mutată în Lugoj. Mi-o amintesc şi acum pe colega mea, mare activistă – mama ei a fost în URSS să vadă colhozul şi să aplice apoi politica sovietică aici –, cum stătea pe lada de lemne în clasă şi zicea despre mine: „Ea a venit înapoi, dar când gată, stă la mamă-sa după cuptor.” Eram pe atunci în anul III de liceu, la Şcoala Normală din Lugoj, o şcoală de fete. A dat Dumnezeu să termin şcoala.

Comunismul a fost urât de lumea de atunci. Cei de acum nu ştiu cum au fost. A fost dezastru…

Lucian Plapşa. Foto: Arhiva familiei Plapşa

După 1990, după căderea comunismului, a reluat legătura cu vreunul dintre deţinuţii cu care a fost la Piteşti sau la Canal? Au fost 13 tineri din Timiş, la Penitenciarul Piteşti.

Nu ştiu. Ştiu doar că s-a mai dus la întâlniri pe ţară cu foştii deţinuţi politici. Nu am urmărit, ca să nu avem necazuri în casă, să nu audă copiii, să sufere.

Dar cu vreun anchetator, un ofiţer din penitenciarele prin care a trecut s-a întâlnit după 1990?

Nu ştiu, dar îmi amintesc de o întâlnire… Era înainte de 1989. Stăteam undeva la o coadă, în Timişoara, şi a venit un domn pe care îl ştiam din primul meu an de învăţământ de la Făget, unde era avocat, venit de prin Bucureşti. Nu fusesem căsătorită pe atunci. Mi-a spus că e în Timişoara şi m-a întrebat ce fac, cu cine m-am căsătorit, cum îl cheamă pe soţ, unde l-am cunoscut. I-am spus. M-am gândit că ştia şi că intenţionat m-a întrebat. Soţul meu l-a văzut şi, după ce a plecat, m-a întrebat: „Ce a vrut domnul ăla cu tine?” I-am spus, i-am spus şi că îl ştiam de la Făget şi atunci l-a înjurat urât, spunându-mi că a fost avocatul din partea statului în procesul în care el şi alţi colegi de-ai lui au fost condamnaţi.

Şi-a cerut dosarul de urmărire de la CNSAS, după 1989?

Nu ştiu nici asta. Şi el a murit în aprilie 2010.

Sursă foto: Memorialul Închisoarea Piteşti

Virgil Ierunca: „Dintr-un arhipelag al ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Piteşti”

Acţiunea de „reeducare” făcută de comuniştii în perioada 1949-1951 în Penitenciarul Piteşti, dar şi în alte câteva închisori şi colonii de muncă – rămasă în memoria publică drept „fenomenul Piteşti”, după titlul volumului lui Virgil Ierunca – „s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnicio de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului”, potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiză a Dictaturii Comuniste din România (2006).

„În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securităţii româneşti timp de 16 ani (fiind la pensie, se plângea că regimul nu-i recunoaşte meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, slujindu-se de un nucleu de deţinuţi conduşi de Eugen Ţurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conştient că e un element declasat, care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui, şi de a-i pune pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-şi revină în fire, fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalţi deţinuţi. Reeducarea constă, foarte simplu, în a-l pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nicio pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline: era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se tortureze unii pe alţii.” (Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Humanitas., 1990, reeditat).

Acesta şi-a încheoat volumul cu următoarele cuvinte: „Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România «experinţa» pe care am încercat să o descriem şi că, dintr-un arhipelag al ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.”

Imagine din expoziţia „Fenomenul Piteşti”, organizată la Timişoara. Sursă foto: Memorialul Revoluţiei de la Timişoara

Raport Final; „Caracteristica specială a «reeducării» era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului”

„Caracteristica specială a «reeducării», care avea mai multe etape, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritatea cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată, deţinuţii erau obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele cele mai frecvente, prezente în cazul demascărilor, vizau organizaţiile subversive , depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale «reeducării» urmăreau distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă «demascarea publică», prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de «reeducare». Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze, folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi, în cele din urmă, pe el însuşi. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau incluse cuvinte obsecene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiae prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale. Abia de acum deţinutul «reeducat» putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten. Dacă «reeducatorii» apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinut era supus din nou «reeducării» (…)

Documentele oficiale din timpul «procesului» organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul «reeducării»: «Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printrun cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus». (…)

Analiza documentelor accesibile până în acest moment evidenţiază faptul că acţiunea de «reeducare» din perioada 1949-1951, desfăşurată în penitenciarele Piteşti şi Gherla, nu a fost o «activitate criminală a unor bande de legionari, dusă în penitenciare datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale penitenciarelor respective», cum se menţiona în concluziile anchetei oficiale din luna septembrie 1954. Persoane importante din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului de Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că au cunoscut, ci au fost direct implicate în fenomenul «reeducării»”. (Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiză a Dictaturii Comuniste din România, 2006, pag. 262-275)

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.