Ida Jarcsek-Gaza. Foto: Ovidiu Zimcea

De peste 50 de ani, de la absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, Ida Jarcsek-Gaza este pe scena Teatrului German din Timişoara, dar joacă cu aceeaşi naturaleţe şi roluri în limbile maghiară şi română. Pe scenă însă are şi acum trac şi spune că „fiecare actor care îşi pierde tracul ar trebui să i-l ceară lui Dumnezeu înapoi”. A fost şi director al Teatrului German, a fost şi profesor la Facultatea de Arte, dar teatrul este însăşi viaţa ei. De altrfel, face parte din a doua generaţie de actori, din patru până acum, ai familiei sale. Anul acesta, Uniunea Teatrală din România (UNITER) i-a oferit Premiul pentru întreaga activitate.

Am invitat-o pe Ida Jarcsek-Gaza la un dialog nu doar despre cariera sa – despre rolurile care au marcat-o şi format-o, despre regizori cu care a colaborat –, ci şi despre teatrul german şi Timişoara anilor ’80, ani marcaţi de emigrarea masivă a etnicilor germani, despre motivul rămânerii sale în România, dar şi despre omul Ida Jarcsek-Gaza, „pe scenă sunt una, în particular, alta”.

„

„Fiecare actor care îşi pierde tracul ar trebui să i-l ceară lui Dumnezeu înapoi”

CV Ida Jarcsek-Gaza

S-a născut la Timişoara, în 26 mai 1947. De la absolvirea Secţiei germane a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, în 1970, este actriţă a Teatrului German de Stat Timişoara.

Pe scena TGST a jucat, printre altele, rolurile Margareta, în Urfaust, de J.W. Goethe, în regia lui Otto Lang (RDG), 1973; Ifigenia, în Ifigenia în Taurida, de J.W. Goethe, regia Alexander de Montléart (RFG), 1982; Yvette, în Mutter Courage, de Bertolt Brecht, regia Darida István-András, 1988; Clytemnestra, Katharina Luther, Laura, în Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite, de Christine Brückner, regia Diogene V. Bihoi, 1990; Bernarda Alba, în Casa Bernardei Alba, de F.G. Lorca, regia Darida István-András, 1996; Winnie, în Zile fericite, de Samuel Beckett, regia Bernd von Bömches, 1997; Irina Arkadina, în Pescăruşul, de A.P. Cehov, regia Clemens Bechtel (Germania), 1998; Daja, în Nathan Înţeleptul, de G.E. Lessing, regia Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, 2000; Mary Tyrone, în Lungul drum al zilei către noapte, de Eugene O’Neill, regia Mc. Ranin, 2001; Gertrude, în Shaking Shakespiere, regia Radu Nica; Mama, în Neînțelegerea, de A. Camus, regia Bocsárdi Laszlo; Domnișoara Schneider, în Cabaret, de J. Masteroff, regia Răzvan Mazilu; Clitemnestra, în Electra, după Euripide și Eschil, regia Bocsárdi László; Bunica, în Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, după G.G. Marquez, regia Yuri Kordonsky;  Ida, în Jurnal de România. Timișoara, regia Carmen Liliana Vidu; Myriam, în Dumnezeul Kurt, de A. Moravia, în regia lu Alexander Hausvater.

Premii: 1981– Premiul de Interpretare la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea pentru rolul din Der Mann als Hund, de Osvaldo Dragun; 1991– Premiul de Interpretare la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea pentru rolurile sale din Cuvântări nerostite…, de Christine Brückner; 1992 – Premiul de Interpretare la Festivalul de Monodramă de la Bacău pentru rolul din Mereu aceeaşi Medeea, de Göncz Arpád; 1999 – Premiul de Interpretare la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio Oradea pentru rolul din Zile fericite, de S. Beckett;  2000 – Diploma şi Medalia de Onoare „Stefan Jäger”, pentru merite deosebite în promovarea teatrului de limbă germană din România; 2002 – Diploma de Onoare a Consiliului Judeţean Timiş pentru merite deosebite în cultura timişeană, 2016 – nominalizare UNITER la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar, pentru rolul Clitemnestra, din Electra; 2023 – Premiul UNITER pentru întreaga carieră.

Din 1992 până în 2003 a coordonat specializarea Artele spectacolului, la Secţia Actorie în limba germană a Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Din septembrie 2003 până în octombrie 2007 a fost directorul Teatrului German de Stat Timişoara.

(Sursă CV: Teatrul German de Stat Timişoara)

„Nu m-am visat actriţă”, spuneţi, doamnă Ida Jarcsek-Gaza. Şi, totuşi, aţi ajuns actriţă – premiată acum, pentru întreaga carieră. Teatrul a devenit însăşi viaţa dumneavoastră. V-am auzit însă spunând că aţi ajuns la IATC din întâmplare, doar pentru că pentru Medicină aţi avut prea mult de învăţat.

Da, chiar aşa a fost. Ildiko (Ildiko Jarcsek-Zamfirescu – n.r.), sora mea, era deja la Bucureşti, la IATC, în prima promoţie a Secţiei de Teatru în limba germană. Deschizătoarea de drum ea a fost.

Şi până atunci nu aţi cochetat niciun moment cu ideea de a deveni actriţă, nu aţi jucat în spectacole de teatru pentru amatori?

Nu, deloc. Asta spre deosebire de Ildiko; ea a ştiut din liceu că actorie vrea să facă. După terminarea liceului, un an am stat acasă – la IATC, la secţia germană examenele erau din patru în patru ani. Când am terminat liceul, Ildiko era în anul IV, în promoţie cu Nicky Wolcz. Aşa că atunci am dat iniţial admitere la IATC la secţia română, nu am fost admisă, astfel că am stat un an acasă şi m-am înscris în anul următor la admitere pentru secţia germană. La terminarea facultăţii, am primit repartiţia la Timişoara, la Teatrul German; ca actriţă de expresie germană m-aş fi putut duce doar aici sau la Sibiu. Înainte de 1989 nu erau mişcări în teatre, nu puteai să fii azi într-un loc, mâine în altul.

Sunteţi deja patru generaţii de actori. Mama dumneavoastră a făcut, în tinereţe, teatru pentru amatori. Dumneavoastră, sora dumneavoastră, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, fiul dumneavoastră, Boris Gaza, o nepoată, Alma Diaconu, sunteţi, cu toţii actori ai Teatrului German din Timişoara. Această dragoste pentru teatru a fost insuflată – fie și involuntar – sau ce a generat-o, făcând-o, iată, transgenerațională?

Mama mea a făcut foarte mult teatru de amatori, în anii ’20-’30. Juca în limba maghiară, la Sala Lira, din zona Maria, o sală care se foloseşte şi acum. Pe vremuri, şcolile îşi aduceau elevii la fiecare spectacol, aşa că eu am văzut aceste spectacole de teatru din clasa a IV-a; întâi am mers la spectacolele de basm, apoi, când am mai crescut, la spectacole ale clasicilor germani. Cunoşteam teatrul, l-am frecventat, dar nu m-ar fi interesat ca meserie.

Boris, şi el, a crescut în teatru. Alma, la fel. Când era mică, eu eram directoare la Teatrul German; cum copiii mei erau la serviciu, la prânz îi luam şi pe ea, şi pe Miro (fratele Almei – n.r.) de la Liceul „Lenau” şi îi aduceam la teatru, câteva ore, aşa că au crescut pe coridoarele teatrului. Miro, de exemplu, a fost şi în spectacolul Mutter Courage, al lui Victor Frunză, a făcut parte din ostaşii mici. Cine îşi face copilăria aici, primeşte „microbul”. La Alma a prins, la Miro, totuşi, nu. (râde).

„Actoria este pentru oameni care iubesc aventura, dar nu o pot trăi”, afirmaţi. Ce ar fi însemnat/presupus această aventură pe care nu aţi putut-o trăi?

Nu mi-am dorit aventură în viaţa personală. Eu sunt un om foarte echilibrat, nu îmi plac lucrurile care se schimbă, nu îmi place aventura, dar în fiecare din noi există această dorinţă de aventură. În cazul meu, aceasta a fost satisfăcută deja la facultate. În teatru, fiecare rol este un destin, este o aventură. Afirmaţia asta am făcut-o după mulţi ani de teatru, când am conştientizat că, de fapt, dorinţa mea umană de aventură a fost satisfăcută de întâlnirea cu diverşi regizori, cu diverse roluri.

Care este genul de roluri care vi s-au potrivit, în care v-ați simţit bine: cele de forţă sau cele în care ați interpretat personaje fragile?

La începutul carierei am avut şansa să am aceste roluri în genul fragilei care luptă, dar pierde, ca şi Margareta, de exemplu. Ingenua care pierde, ingenua abandonată, ingenua care înnebuneşte, ingenua care se sinucide. Spre sfârşitul carierei, însă, mi-au plăcut mai mult personajele negative.

În viața reală cum sunteți?

Paşnică. Nu-mi plac scandalurilre, nu-mi place când se fac valuri. În viaţa particulară nu vreau decât linişte şi echilibru.

Înţeleg că sunteţi şi o fire solitară…

Da, îmi place singurătatea.

Şi atunci, pe scenă, în lumina reflectoarelor şi în faţa atâtor ochi, vă simţiţi la fel de confortabil?

Da, fiindcă nu îi văd. (Râde.) Am reflectoarele în ochi, am un rol de jucat, aşa că nici nu mă interesează. Asta m-a întrebat şi Ava (fiica Idei Gaza – n.r.): „Cum poţi să stai în faţa atâtor oameni?” Şi i-am spus şi ei că abia atunci mă simt bine, fiindcă, probabil, sunt energofagă. În clipa în care intri pe scenă, ca actor captezi energia unei săli întregi şi o valorifici. Pentru mine, spectatorii sunt cumva o masă străină la care proiectez ceea ce joc, dar nu se produce o interacţiune cum se practică acum în teatru; de altfel, nici nu îmi place acest mod de a interacţiona, de a merge printre spectatori, de a vorbi cu publicul, de a-l agresa. Când sunt public, eu vreau să văd actorul, să stau în întunericul meu din sală, să mă uit la spectacol, nu să interacţionez.

Energia bună a publicului o resimţiţi pe scenă?

Sigur că da, dar nu o conştientizezi. Până să intru în scenă am un trac foarte pronunţat. Da, şi acum îl am. Fiecare actor care îşi pierde tracul ar trebui să meargă la Catedrală, să aprindă o lumânare şi să i-l ceară lui Dumnezeu înapoi. În lipsa tracului, devii particular pe scenă.

Cu ani în urmă, am făcut Erendira (Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, după Gabriel Garcia Marquez, în regia lui Yuri Kordonsky – n.r.), unde joc bunica aia bătrână şi groaznică. La două zile după spectacol, Consulatul German a organizat la Operă o întâlnire cu publicul. O prietenă de-a mea mi-a făcut cunoştinţă cu nişte turişti din Germania. Unul dintre ei mi-a spus că a fost la teatru, că a văzut Erendira, am mai discutat despre spectacol, iar după vreo zece minute mă întreabă: „Dar dumneavoastră aveţi vreo legătura că Erendira?” Când a aflat că am jucat rolul bunicii, s-a fâstâcit, dar i-am spus că nu are de ce să se scuze deoarece pentru mine este, de fapt. un mare compliment, pentru că pe scenă sunt una, în particular, alta.

Ați spus că rolul – atipic – din spectacolul Jurnal de România. Timişoara a fost răscolitor pentru dumneavoastră. De ce?

Munca fost răscolitoare până am ajuns la acel rol. Ne-am întâlnit cu Carmen Vidu, timp de zece ore, ea a înregistrat şi a tot înregistrat. Au fost nişte întrebări despre viaţa mea pe care eu, mie însămi, nu mi le-aş mai fi pus. În sensul acesta a fost răscolitor, ne-a răscolit viaţa. Spectacolul în sine este altfel.

Ida Jarcsek-Gaza, în perioada în care a fost directoare a Teatrului German de Stat din Timişoara. Foto: Arhivă personală

„Perioada de profesorat la Arte a devenit cel mai frumos şi cel mai bogat timp din viaţa mea”

Unde aţi fost în elementul dumneavoastră: pe scenă, în rol administrativ de director al Teatrului German sau la catedră, la Facultatea de Arte?

Categoric, actoria este pe primul loc.

Când am preluat clasa de Actorie, în prima zi mergând spre cursuri m-am gândit de ce am ales eu această profesie care mă obliga ca, patru ani de zile, să dau ore de actorie. Dar a devenit cel mai frumos şi cel mai bogat timp din viaţa mea. Nu au fost patru ani, cum credeam la început, ci 11 ani. Atât de mult am învăţat de la studenţi!… Ca actor eşti veşnic focusat pe ceea ce faci, eşti egocentric. Având studenţi, persoana mea nu m-a mai interesat. Eu trebuia să-i învăţ să-şi conştientizeze talentul, să-şi folosească din plin capacitatea, să scoată din ei ce este mai bun, să eradicheze ce nu este bine. Astfel, după această experienţă, am devenit o actriţă mult mai conştientă şi mai structurată.

Directoratul l-am preluat în 2003, din supărare, pentru că, timp de doi ani, fusese haos în această instituţie. În timpul acela nici nu am mai fost la teatru, ci doar la catedră şi jucam colaborator. Studenţii mei mi-au spus că nu vor să mai rămână la Teatrul German, că vor să plece la Sibiu. Am fost siderată!…  Am preluat conducerea Teatrului German la cererea forurilor germane care erau cu ochii pe instituţie. Văzusem, însă, 18 ani de directorat al surorii mele şi iniţial nu am vrut să fac administraţie. Totuşi, mi-am suflecat mânecile. Din supărare. Am făcut ordine şi, după patru ani, am pus Teatrul pe o şină nouă. Nu de una singură, ci împreună cu toţi ceilalţi. După experienţa aceasta, însă, nu am mai vrut să fac directorat. Atunci aproape că nu am mai avut public german, acesta imigrase. Pentru ca acest teatru să trăiască, el trebuia să se deschidă oraşului, trebuie aduşi regizori foarte cunoscuţi, în ideea că publicul iubitor de teatru va veni nu pentru Teatrul German, ci să vadă un spectacol făcut de Hausvater sau de Dabija, de exemplu. Iar dacă o să-i placă, o să mai vină, pentru că spectacolele sunt subtitrate.

Dumneavoastră i-aţi adus pentru prima dată pe scenă la Timişoara şi pe Alexander Hausvater şi pe Alexandru Dabija, nu?

Da. Iar acesta a fost drumul Teatrului. Spectacolele se joacă în limba germană, pentru publicul interesat, dar sunt traduse. Dacă oferi calitate, inclusiv spectatorul de limbă română va veni, ca la cinema. Pentru mine a fost foarte important să se facă această cotitură, această modernizare a instituţiei de expresie germană cu public de expresie română.

„Cu anii, însă, am observat că dispare o lume”

Aţi crescut vorbind în trei limbi: română, germană şi maghiară, în care şi jucaţi. Cum vă amintiți Timişoara acelor ani? Simțiți că și-a pierdut din multiculturalitatea de atunci?

Diferenţa mare este că acum, când mergi pe stradă, nu mai auzi vorbindu-se în limba germană şi, foarte rar, auzi maghiara. În copilărie, în curte ne jucam cu copii români, la şcoală învăţam în germană, tatăl meu, ungur, vorbea în nemţeşte, mama mea, nemţoaică, vorbea în ungureşte. Atunci nu percepeam acest multiculti ca pe ceva deosebit, fiindcă era parte a lumii în care am crescut. Cu anii, însă, am observat că dispare o lume. Pe stradă, cum spuneam, nu se mai aude germana, la Teatru am pierdut publicul…

Vă e dor de ceva anume din acei ani?

Nu mi-e dor de nimic, nici măcar de vârsta de atunci. Nu mi-aş dori să retrăiesc nici măcar o zi. Nu, nu nu! Au fost şi bune, au fost şi rele, dar rămân doar cu alea bune. Nu am nostalgia nici a copilăriei, nici a tinereţii. Sunt un om pentru care ceea ce a fost ieri a trecut, iar ce va fi mâine rămâne de văzut. Sunt un om ancorat în prezent, în clipa de faţă. Mai demult o făceam inconştient, acum, conştient.

„Nu mi-am pus problema atunci să fi rămas la Bucureşti”

V-aţi întors la Timişoara, după absolvirea IATC, în 1970…

De Bucureşti mi-e dor! De teatrele nemaipomenite din Bucureşti, de oraşul ăla în care puteai să te plimbi noaptea şi nu aveai nicio teamă, de căminul cu fetele de la Teatru. Pe mine m-a uimit acea lume pur românească de la Bucureşti; de altfel, şi eu pe ea. Eram altfel, eram o blondă care vorbea nemţeşte, iar româna mea avea atunci un accent bănăţean-german. Iar mie îmi place acest statut de a fi altfel decât ceilalţi. Ei, acolo am avut parte de el, în sensul bun al cuvântului.

Nu aţi fi putut rămâne acolo, chiar dacă eraţi absolventă de limbă germană a unei facultăţi de teatru? Oricum, după aceea aţi jucat şi în română.

Ca să rămân acolo, trebuia să fi fost repartizată, or la noi repartiţia se făcea la Teatrul German în Timişoara sau la cel din Sibiu. Ca să rămâi acolo, ca absolventă venită din provincie, trebuia să fii iubita unui regizor de teatru sau de film sau a altcuiva ori să fi fost fata cuiva sus-pus. Colegi de-ai mei care au plecat în provincie şi au fost foarte buni actori au revenit după o vreme la Bucureşti, dar asta este o altă poveste. După absolvire, însă, în Capitală rămâneau numai câţiva. Din 45 de absolvenţi, vreo doi rămâneau pe bune. Restul, aşa, pe pile.

Dar nici nu mi-am pus problema atunci să fi rămas, ştiind că voi fi repartizată aici. Apoi m-am măritat, am avut copii. În Teatrul German, printr-o conjunctură favorabilă, am prins nişte roluri care mi-au asigurat foarte repede un statut. Şi, atunci, unde să plec şi de ce să plec?

„În actorie, şansa contează foarte mult”

Primul rol a fost într-un spectacol de Goldoni…

Da, în Slugă la doi stăpâni. Nu l-am agreat pentru că mă visam în mare dramă şi în mare tragedie. Am şi avut apoi ocazia să am roluri în drame, în tragedii, la scurt timp după ce am venit la Timişoara, în spectacole ale unor regizori din Bucureşti sau din Germania. Nu este meritul meu, a fost şansa. În actorie, şansa contează foarte mult. Chestia asta îţi dă aripi. Dacă nu aş fi avut-o în primii ani, rămâneam în rândul doi mult timp. Şi când trec anii peste tine în rândul doi pe scenă, acolo rămâi.

Primul turneu în Germania l-am făcut cu rolul Margareta, în Urfaust, regizat de Otto Lang, din Germania. Înainte de a face acest rol, am fost distribuită într-un spectacol care se numeşte Povestiri din pădurea vieneză, cu un fost actor din Timişoara, care devenise mare actor la Bucureşti, Emerich Schäffer. A jucat şi în foarte multe filme româneşti. Văzându-mă la Bucureşti, studentă, a venit la Timişoara şi a montat acest spectacol, unde am jucat Mariana. Un rol nemaipomenit! Cele două roluri de care am amintit mi-au asigurat un statut. În plus, actriţele de aici erau deja cu aproape zece ani mai în vârstă ca mine. Adică, am avut şi şansa de a fi în zona aceea de 23-27 de ani.

Ida Jarcsek-Gaza în rolul Clarice, din „Slugă la doi stăpâni”. Foto: Arhiva personală

Cum a fost teatrul în anii ’70-’80?

Era mult public şi se pleca des în deplasare. Jucam în toate comunele cu populaţie germană. Am prins un timp când Teatrul German avea ca normă 250 de spectacole pe stagiune. Asta, la un actor, însemna cam 150 de spectacole pe stagiune, în zece luni. Adică, eu aveam cam 15 spectacole pe lună.

Atmosfera în teatru nu a fost însă foarte prielnică pentru absolvenţi fiindcă toţi actorii de aici – dintre care unii erau foarte buni – au venit în teatru ca amatori şi au devenit pe scenă actori profesionişti. Iar când noi am venit ca absolvenţi ai unei facultăţi de profil, am fost priviţi cu scepticism. Era o tensiune foarte mare că le luăm rolurile. S-a mai detensionat atmosfera pe măsură ce veneau noi absolvenţi de la Bucureşti şi s-a creat un echilibru între cele două grupuri, cel de amatori şi cel de profesionişti. Problema nu au reprezentat-o actorii buni care, şi din garda veche fiind, ne acceptau; un actor bun e bucuros că mai vine cineva din urmă care şi el este bun. Problema au reprezentat-o cei din rândul doi sau trei, care nu mai prindeau roluri. În teatru, animozităţile pot fi pe coridor, în cabină, dar pe scenă trebuie să dispară, acolo e nevoie de comunicare.

„Eram într-o stare de sus-jos permanentă, impusă de istorie”

Dar mediul cultural din Timişoara cum era în acei ani?

La Timişoara au fost, ca şi acum, trei teatre. Eu, însă, jucând foarte mult, nu am ajuns să-mi văd colegii de la Teatrul Naţional sau de la Teatrul Maghiar. Eram ori în spectacol, ori în turneu, ori acasă, cu copiii. Aşa că nu aş putea face o comparaţie, pentru că nu am fost public pe atunci.

Cenzura aţi resimţit-o? Domnul Wolcz a plecat din ţară din acest motiv.

Da, desigur. La ultima repetiţie, întotdeauna veneau de la Judeţ să vadă. Dar asta se derula între cenzor şi directorul teatrului, care îţi comunica faptul că o replică sau alta trebuie scoasă. Personal, ca actor, nu m-am lovit direct de cenzură.

Începutul anilor ’80 a venit cu probleme mari la TGST. Artiştilor care îşi depuseseră actele pentru emigrare în Germania li s-a interzis să mai joace…

Da, de azi pe mâine au plecat 13. Li s-a interzis să mai joace şi au fost puşi pe liber.

Totuşi, de ce le-a fost impusă acea interdicție? Era în fond un târg foarte profitabil pentru statul român, care practic vindea oameni. O dramă care a devenit, de câțiva ani, tema unui spectacol jucat la TGST, intitulat chiar așa: Oameni de vânzare.

Această problemă nu mi-am pus-o. Ceea ce e cert este că cei care îşi înaintaseră actele şi-au pierdut locul de muncă, au avut şase luni foarte grele, dar după aceea au reuşit să plece.

V-am auzit povestind despre actori cărora li se interzisese să mai joace şi care ajunseseră să lucreze în aprozar…

Da, în cele şase luni, timp în care erau obligaţi să lucreze şi li se oferea un loc de muncă: unora, la aprozar, dar nici măcar nu vânzători, ci cărători de lăzi…

Ida Jarcsek-Gaza în rolul Margareta, din „Urfaust”, cu Emmerich Schäffer. Foto: Arhiva personală

Nu ați fost tentată să emigrați? Sau, altfel spus, de ce ați rămas?

Am rămas pentru că sunt căsătorită cu un român, care era avocat. Ce să fi făcut în Germania? În plus, când s-ar fi pus problema, aveam deja peste 30 de ani. Ca actriţă, la 30 şi ceva de ani, să ajung în Germania, ce teatru m-ar fi angajat? Dacă aveam 24 de ani, intram în rândul celor care veneau din urmă.

Motivul principal pentru care nu am plecat a fost însă senzaţia că m-aş duce la o masă foarte îmbelşugată la care nu am contribuit în niciun fel. Or, asta nu am vrut. Şi atunci, am rămas aici să mănânc ce am. Când am fost prima dată în Germania, în 1983, cu o bursă, m-am plimbat prin Berlinul de Vest şi, când am intrat într-un magazin imens în care nu era decât hrană pentru animale, mi s-a făcut rău. 1983, în România nu aveai ce mânca. Acolo era o opulenţă…

De fapt, era o stare de normalitate. Noi, în sărăcia noastră, o percepeam ca pe o opulenţă.

E adevărat. Dar aşa am văzut-o atunci.

Prin plecările lor – prieteni, colegi, vecini, rude – nu ați simțit o descompletare a universului personal? Cum le-ați resimțit afectiv? Plecarea în Occident, în acei ani, nu era ca acum, cu posibilitatea reîntoarcerii acasă oricând.

Se rupe ceva din tine. În plus, prin aceste plecări, Teatrul German era la pământ, era gol. Nu puteai clădi nimic, o tot luai de la zero. Apoi, când s-a închis Secţia germană de la IATC, nu mai veneau tineri şcoliţi, căutam prin liceele germane, luam oameni de pe stradă şi făceam cursuri cu ei ca să avem oameni pe scenă. Eram într-o stare de sus-jos permanentă, impusă de istorie.

În anii ’80, TGSTa ajuns să organizeze baluri pentru public. De ce?

Au fost groaznice… Trebuia să ne autofinanţăm şi nu mai aveam public. Şi chiar dacă aveam, doar din bilete nu îţi poţi asigura acoperirea chletuielilor. De aceea, trebuie să rămâi subvenţionat. Fiecare teatru este subvenţionat. Toată lumea venea de acasă cu trăistuţa cu mâncare, noi dădeam un spectacol de 45 de minute, iar pe urmă band-ul Teatrului cânta, se dansa în teatru până dimineaţa. Publicul plătea pentru asta nu 5 lei, ci 50 de lei. Şi veneau foarte mulţi. Mai să vindem langoşi nu am fost puşi, atunci!…

Tot în perioada aceea au vrut să facă şi administraţie comună la cele trei teatre, ceea ce nu putea funcţiona, astfel că s-a revenit la ideea ca fiecare instituţie de cultură să fie de sine stătătoare, cu administraţie, cu ateliere şi muncitori de scenă proprii.

În rolul Klytemnestra, din „Electra”, în regia lui Bocsárdi Laszlo. Foto: TGST

„A juca un rol e ca şi cum ai avea de mers pe o punte peste o râpă”

În aceşti peste 50 de an aţi lucrat cu mari regizori, printre care îi amintesc pe Yuri Kordonsky, Alexander Hausvater, Răzvan Mazilu, Bocsárdi Laszlo. Există cu vreunul o relație de empatie mai profundă, resimțită și în modul în care ați evoluat pe scenă?

Cu Bocsárdi. Datoria regizorului nu este să ţină actorul de mână, el trebuie să dea o ramă, iar actorul face rolul. Asta e relaţia firească regizor-actor. Dar sunt şi regizori deosebiţi. Unul dintre ei este Bocsárdi în privinţa căruia, şi după 50 de ani de scenă, am impresia că mă ţine de mână, că mă ajută. A juca un rol e ca şi cum ai avea de mers pe o punte peste o râpă: mergi cât mergi, dar uneori aluneci şi ai nevoie de sprijin. Bocsardi ştie cum să te dirijeze în ceea ce vrei tu, iar la sfârşit îţi dai seama că ai făcut exact ce a vrut el. Eu, ca actor, văd numai partea mea. Regizorul însă vede tot şi înglobează actorii. Spectacolul este un tot unitar, iar unitatea o dă regizorul.

În rolul Ida, din spectacolul „Juranl de România. Timişoara”. Sursă foto: Teatrul Naţional Timişoara

De-a lungul carierei, aţi fost docilă în relaţia cu regizorii?

Atât cât trebuie. Ştiu să fac şi propuneri, dar nu ţin neapărat la ceea ce propun. Dacă regizorul spune că nu e o propunere bună, încerc să vin cu altceva. Sunt şi regizori care nu îţi dau niciun fel de indicaţii. În cazuri de genul acesta, când regizorul nu este bun, eu voi sta în faţa spectatorului şi îmi rezolv rolul aşa cum cred eu. Asta e diferenţa între regizori.

În mod ciudat, am lucrat creativ cu regizori care nu au însemnat nimic pentru mine, cărora nu mai voiam să le arăt din prima repetiţie cât sunt de deşteaptă, de talentată, de grozavă. Sunt şi regizori ca Bocsardi despre care spui: „Doamne, bine că am trăit atâţia ani, să am parte de el!” Am jucat în două spectacole de-ale lui: Neînţelegerea, a lui Camus, în care am jucat Mama, şi Electra, unde am jucat rol secundar, pe Clitemnestra, pentru care am fost nominalizată de UNITER în 2016. Rolul este foarte interesant, foarte bun.

La repetiţii pentru Electra am mers pe tragedie, pe forţă, cum îmi place mie. M-a lăsat, apoi am coborât pe scenă şi am văzut decorul, un decor steril, şi mi-am spus: „Aici nu pot juca aşa cum am jucat în sala de repetiţii”. „Nu, într-adevăr, aşa nu poţi să joci”, mi-a zis Bocsárdi. Şi am început o serie de repetiţii în care m-am prostit, mi-am pus gene lungi, care mi-au căzut, eram pe tocuri foarte înalte, şi eu am râs, şi ei au râs. A fost o săptămână de repetiţii nemaipomenită! Apoi, Bocsardi mi-a spus: „Ida, ea este foarte sinceră şi dramatică, dar are o latură de piţipoancă, ea are adevărul ei. Mergi pe sinceritate până simţi că mai sincer nu se poate şi atunci devii piţipoancă. Apoi, după ce devii aşa de penibilă că nu se mai poate, întoarce-te la sinceritate.” Prin această frază mi-a rezolvat rolul. Această alternanţă între două extreme a fost nemaipomenită.

Jucaţi acum în spectacolul Dumnezeul Kurt, în regia lui Alexander Hausvater, care a şi montat primul spectacol la Timişoara în timpul directoratului dumneavoastră la Teatrul German.

Primul lui spectacol, în care am şi jucat, a fost Regele Cymbelin. A fost primul spectacol cu care Teatrul German a fost invitat la Festivalul Naţional de Teatru, la Bucureşti. Pe urmă a regizat Judecata, un spectacol îngrozitor de greu, apoi Don Carlos, de Schiller, în care nu am jucat. Iar acum şi în stagiunea aceasta este cu Dumnezeul Kurt. Subiectul este groaznic. Eu un spectacol în care vorbim despre orori, despre ceea ce au făcut naziştii în lagăre. Trebuie să vorbim despre aceste lucruri! Hausvater este preocupat de această problemă, nu e la primul spectacol pe această temă. Are forţa, dramatismul şi înţelegerea umană şi intelectuală necesare pentru acest subiect.

Dacă aţi fi acum pe scena UNITER pentru a vă fi înmânat premiul, ce aţi spune?

Nu ştiu ce voi spune atunci. Acum spun doar că mă bucur că l-am primit.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.