Foto: Arhiva personală Teodor Baconschi
La ce poate duce confiscarea mesajului creştin şi folosirea lui pentru a masca o ideologie, o agendă politică? Este o întrebare – deschisă de realitatea pe care o trăim direct sau indirect – de la care am pornit interviul cu Teodor Baconschi, diplomat şi specialist în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor.
Un dialog – cu o privire îndreptată şi spre Rusia, şi spre România –, despre cauza şi efectele relaţiei de dependenţă a Patriarhului Kirill faţă de puterea politică de la Kremlin şi folosirea Bisericii Ortodoxe Ruse în agenda expansionistă a acesteia. Despre ceea se vede de fapt la o privire din spatele portretului lui Putin, văzut de unii, încă, un apărător al conservatorismului şi un simbol al moralei creştine. Despre poziţionarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române faţă de războiul din Ucraina. Despre cauzele şi efectele polarizării BOR între tabăra ecumenistă, pro-europeană şi cea talibanizată, pro-rusă. Despre diferenţa fundamentală dintre ortodoxie şi ortodoxism, dar şi dintre naţionalism şi conservatorism. Despre recrudescenţa naţionalismului antioccidental şi confiscarea de către partide extremiste, pretins conservatoare, de genul AUR, a unor teme ale Bisericii Ortodoxe Române şi despre riscurile la adresa democraţiei, pe care le implică. „Singura relație posibilă dintre creștinism și modernitatea politică e de căutat în doctrina creștin-democrată, care stă la temelia UE. Orice creștinism naționalist duce la xenofobie, rasism, revizionism și, așa cum vedem de curând, la război, inclusiv între popoare ortodoxe”, spune Teodor Baconschi.
„După implozia URSS, statul rus a înlocuit marxism-leninismul printr-un ortodoxism panslavist cu tonalități mesianice”
CV Teodor Baconschi
Carieră
Este specialist în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor. După un doctorat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1994, susţinut cu Magna cum laude), a urmat studii post-doctorale la New Europe College (Bucureşti, 1996).
1995-1997 – director al Editurii Anastasia (1995 -1996).
1997 – redactor-şef în TVR, emisiunea „Viaţa spiritual”.
1997-2000 – ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta şi Republica San Marino, mandatz în care s-a remarcat, printre altele, prin realizarea vizitei Papei Ioan Paul al II lea în România (1999).
2001-2002 – director general în Ministerul Afacerilor Externe.
2002 -2004 – ambasador al României în Republica Portugheză.
2004 -2006 – secretar de stat în MAE, pentru afaceri globale.
2006 -2007 – consilier prezidenţial.
2007 -2009 – ambasador al României în Republica Franceză şi Principatul de Monaco.
2009 -2012 – ministru al Afacerilor Externe, funcţie din care a contribuit la dezvoltarea Parteneriatului strategic româno francez și la semnarea, la Washington, a Acordului interguvernamental privind scutul antirachetă (2011).
Din 2012 – ambasador în Centrala Ministerului Afacerilor Externe.
Distincţii
A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România).
Publicaţii
Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996 (Râsul Patriarhilor, Anastasia, 1996, şi Humanitas, 2008); Iacob şi îngerul, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, Editura Pro, 2004; Insula Cetăţii. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005; Despre necunoscut, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustraţii de Devis Grebu), Curtea Veche, 2009; Bisericile de lemn din Maramureş (album UNESCO), 2010; Creştinism şi democraţie, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. Mărturii diplomatice (în dialog cu Armand Goşu),Curtea Veche, 2013; Facebook. „Fabrica de narcisism”, Humanitas, 2015; Anatomia ratării. Tipuri şi tare din România postcomunistă, în dialog cu Dan-Liviu Boeriu, Humanitas, 2016; Cetatea sub asediu. Însemnări despre credinţă, raţiune şi terorism (Editura Doxologia, 2017); Fascinaţia tradiţiei. Studii patristice şi de istorie a religiilor, Editura Lumea, 2017, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Polirom, 2018, 35 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Polirom, 2019, Averea bunei educaţii, Univers, 2019, Efectul de lupă. Câteva priviri asupra lumii contemporane, Polirom, 2021.
(Surse CV: Humanitas şi Spandugino)
Într-o Rusie invadatoare, condusă de un președinte care nu se dă în lături de la nimic pentru visul său expansionist, Patriarhul Kirill nu numai că nu a făcut nici un îndemn la pace către autoritățile ruse, ci mai mult, le-a cerut enoriașilor să le sprijine, legitimând astfel invazia şi barbaria. Pe de altă parte, războiul din Ucraina – o spun şi voci din Biserica Ortodoxă Română – este alimentat de ideologia Russkiy Mir, care include nu doar elemente politice, ci şi religioase, având în centru etnofiletismul, un concept condamnat şi de Biserica Ortodoxă Română. Ca teolog, domnule Teodor Baconschi, cum interpretaţi această atitudine Bisericii Ortodoxe Ruse? Nu sunt grave derapaje de la dogma creştină?
Dogmele creștine – formulate în contextul Sinoadelor Ecumenice (sau locale) cuprind învățăturile biblico-patristice despre Dumnezeu și om, fără legătură cu politica. Există însă o doctrină creștină despre război, care spune că singura lui formă legitimă e cea a războiului defensiv. Dacă țara/statul în care trăiești e invadată de un agresor străin, ai nu doar dreptul, ci și datoria de a o apăra, pentru că aperi ipso facto comunitatea din care faci parte, patrimoniul moștenit, limba în care te exprimi, familia proprie și, în ultimă instanță, libertatea concetățenilor.
Problema creștinilor ortodocși din Rusia e că Putin prezintă invadarea Ucrainei ca pe un război de apărare a patriei ruse. Ucraina nu există și nu are dreptul de a exista. Ea nu e decât un stat artificial, capturat de o imaginară grupare “nazistă”, manevrată de un Occident malefic, a cărui singură obsesie e distrugerea “lumii ruse”. Minciuna oficială fabricată la Kremlin e amplificată de ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Aici, nu știi unde trece frontiera dintre complicitatea cinică și auto-intoxicarea cu tezele propagandei. Patriarhul ecumenic Bartolomeu spunea că, dacă ar fi fost în locul lui Kirill, ar fi demisionat. Evident, nu e cazul, întrucât patriarhul Rusiei e o parte a statului, un exponent al puterii personale deținute de Putin și un fost agent KGB, cu multe schelete în dulap. El se crede – sau mai exact se prezintă – ca o figură mesianică, în slujba destinului hegemonic al Rusiei pravoslavnice. De fapt, folosește acest discurs pentru a-și camufla lașitatea și complicitatea cu un regim post-sovietic încărcat mai nou de culpa unor masive crime de război.
„De la Ekaterina a II-a până la Stalin și Putin, Biserica Ortodoxă Rusă nu este decât goarna servilă a puterii politice. (…) Tehnic vorbind, Kirill este cel mai important personaj din sistemul oligarhic patronat de Putin”, ați afirmat recent. Cum s-a ajuns la această relație de dependenţă, de slugărnicie a Patriarhului rus față de puterea politică de la Kremlin?
Din păcate, Kirill nu e un inovator rătăcit, ci vinovatul continuator al unei tradiții tipic rusești. De la Ivan al IV-lea cel Groaznic, trecând prin despotismul luminat al lui Petru cel Mare, până la autocratul Nicolae I-ul și, mai târziu, secretarii generali ai PCUS, Biserica Ortodoxă Rusă a fost complet subjugată de capriciile imperiale și folosită ca instrument de propagandă internă și externă pentru agenda expansionistă a Rusiei. Când viața materială, legalitatea și libertatea Bisericii depind integral de locatarul Kremlinului, nu mai e loc de autonomie sau de apărarea creștinismului, ci doar de martiriu. Au existat martiri cu miile, în fazele de maximă represiune stalinistă, numai că asta n-a generat un stoc imunitar anti-totalitar, ci o aparent definitivă supunere față de voința “Cezarului”. După implozia URSS, statul rus a înlocuit marxism-leninismul printr-un ortodoxism panslavist cu tonalități mesianice. Biserica Ortodoxă a revenit în prim plan, iar ierarhii ei au fost cooptați în sistemul de privilegii rezervat de Putin oligarhiei pe care-și sprijină puterea personală. După 70 de ani de bolșevism ateu, societatea rusă e puternic secularizată, practica religioasă e de pildă mai intensă în Ucraina, decât în Rusia. Dar Ortodoxia a primit un monopol, clerul nu are competitori spirituali, banii vin de la stat și tot ce contează e aparența de fast liturgic, aura mistică din jurul ideologiei oficiale. Rusia rămâne țara lui Potemkin, spațiul baroc al unui permanent iluzionism teatral.
Poate avea atitudinea Patriarhului Kirill și un motiv ce ține de autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, care i-a fost acordată în 2019 de către Patriarhul Bartolomeu și cu care Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost de acord?
Kirill e convins că planul de refacere a imperiului rus va face din Moscova a treia Roma, adică centrul vizibil al Ortodoxiei mondiale. Dacă a treia Roma există, noua Roma – fostul Constantinopol – nu mai are relevanță, iar Patriarhul ecumenic Bartolomeu nu e decât un “cetățean turc” domiciliat în cartierul Fanar, din Istanbul. E aici o încălcare gravă a ordinii tradiționale de precădere din spațiul canonic ortodox, pentru care Patriarhul Ecumenic este un primus inter pares, nu o relicvă istorică prăfuită. Evident, planurile de expansiune a jurisdicției ruse, alimentate de nesățios-arogantul Kirill, se vor împotmoli simultan cu revizionismul agresiv manifestat de patronul lui politic. În loc să câștige toată Ucraina, Patriarhia Moscovei se va vedea nevoită să accepte apariția unei singure Biserici Ortodoxe Ucrainene Autocefale, care ar putea deveni chiar o Patriarhie. Existau sub jurisdicția lui Kirill și alte mici Biserici Ortodoxe, în statele baltice, Republica Moldova etc. Le va pierde probabil pe toate.
„Teologia politică” a regimului Putin e o farsă metafizică sângeroasă, o țesătură diabolică de mistificări”
Vladimir Putin este, de ani de zile, perceput de unii – nu puţini şi, în general, adepţi ai ideologiei extremei drepte, şi chiar de oameni ai Bisericii Ortodoxe de la noi – un apărător al conservatorismului, chiar un simbol al moralei creștine, cu vocație mesianică. Probabil, unii dintre ei continuă să-l aşeze pe soclu şi după invadarea Ucrainei. Cum vedeţi acest portret al lui Vladimir Putin?
Trebuie să fii orb ca să crezi într-o asemenea făcătură. Putin e un fost ofițer KGB, care se folosește de religie, așa cum spuneam, nu pentru că e un creștin sincer – ce ortodox adevărat ar fi pornit un război asupra unor frați de credință? –, ci pentru că asta-i legitimează ambițiile geopolitice, dându-le o notă “providențială”. Putin îi minte pe conservatorii adevărați din toată lumea occidentală, numai că orice conservator adevărat e moderat și realist, lucid și conștient de lecțiile istoriei, așa că nu poate credita propaganda tiranului ale cărui hoarde violează, ard, ucid și deportează creștini în Ucraina asediată. “Teologia politică” a regimului Putin e o farsă metafizică sângeroasă, o țesătură diabolică de mistificări.
„Lumea ortodoxă se va polariza în jurul celor doi poli ai lumii greco-slave”
Spuneați recent că în preajma Paştelui ați făcut un tur virtual al capilor Bisericii Ortodoxe și de la noi, și din diaspora pentru a vedea care a fost reacția lor față de războiul declanșat de Rusia în Ucraina şi față de poziția patriarhului rus Kirill. Cu ce concluzie?
Practic, toate Bisericile Ortodoxe au condamnat direct agresiunea Rusiei din Ucraina, sau măcar au subliniat absurditatea unui război fratricid, care amenință pacea europeană și tulbură grav relațiile inter-ortodoxe. Intensitatea și ținta acestor condamnări variază și în funcție de contextul fiecărei Biserici locale: Serbia e desigur mai “înțelegătoare” cu Kirill decât cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu… După mine, lumea ortodoxă, oricum fragmentată, se va polariza în jurul celor doi poli ai lumii greco-slave pe care o reprezintă: cei mai mulți ortodocși, mai ales cei din lumea liberă, vor privi spre Patriarhia Ecumenică. Biserica Ortodoxă Română – o piesă grea în acest ansamblu divizat – va căuta probabil să funcționeze ca intermediar, ca să prevină (pe cât posibil) declararea oficială a unor situații de schismă.
„Tabăra pro-rusă din BOR e mai mult hrănită din amintiri istorice supralicitate decât din atitudini anti-UE și NATO”
Spre deosebire de Biserica Catolică, de exemplu, în Biserica Ortodoxă din România se disting două tabere, una fiind, aș spune, talibanizată. Am văzut-o manifestându-se în timpul pandemiei de covid – când, în loc să-și iubească aproapele, protejându-l de molimă, unii preoţi, monahi invocau teorii ale conspirației pentru a convinge lumea să nu se protejeze în faţa pandemiei. Vedem această tabără cum se poziționează acum, în cazul invaziei ruse din Ucraina: sunt unii, chiar mitropoliți, care, dacă nu lustruiesc soclul lui Putin, măcar încearcă să-i găsească circumstanțe atenuante pentru atrocităţile din Ucraina, să-l acuze pe cel cotropit, atacat, ucis în propria țară că nu dă dovadă de smerenie… Cum se explică această atitudine a unor preoți ortodocşi, această radicalizare a lor?
Vedem aici, în durata lungă, opera istoriei. Bizanțul a fost imperiul arhetipal al creștinismului răsăritean și primul spațiu politic unde noua religie s-a unit “simfonic” cu Statul. Tot Bizanțul a dominat un mileniu Occidentul, mult mai puțin civilizat, după căderea Romei și formarea regatelor apusene barbare. De la 1054, Marea Schismă a consacrat animozitatea care izbucnise, pe teme doctrinare, încă din secolele VIII-IX. Cruciada a IV-a, când latinii cuceresc Constantinopolul pentru câteva decenii, n-a ajutat la refacerea comuniunii dintre Apus și Răsărit. A urmat catastrofa de la 1453, lunga încercare a turcocrației în spațiul post-bizantin și conturarea imperiului țarist ca apărător al creștinilor supuși puterii otomane. Chiar dacă în secolul 20 s-a născut mișcarea ecumenică, punctată cu întâlniri istorice (precum cea dintre Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras, sau cea din 1999, între Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist), rănile acestea adânci au sădit un resentiment anti-occidental durabil în clerul ortodox. El a fost amplificat de Războiul rece și, mai nou, de încercarea lui Putin de a opune o Rusie “virtuoasă” unui Occident chipurile secularizat, apostat, materialist și decadent. Nu mă miră așadar polarizarea BOR între tabăra ecumenistă, pro-europeană, și cea pro-rusă, care e mai mult hrănită din amintiri istorice supralicitate decât din atitudini anti-UE și NATO. Simplul fapt că trăim, de bine de rău, într-o democrație, face ca pluralismul acestor atitudini să fie acceptabil, chiar dacă e o sursă de conflict al interpretărilor.
Printr-o astfel de atitudine nu fac rău Bisericii Ortodoxe Române, vulnerabilizând-o şi mai mult în faţa atacurilor adesea nedrepte, dar frecvente?
Personal, mă bucur că Patriarhul Daniel și ierarhii mai tineri (neconectați la servitutea din vremea comunismului, școliți în universități occidentale și realiști) înțeleg că România are cele mai bune șanse de dezvoltare dacă rămâne ferm ancorată în UE și NATO. Ceilalți nu sunt pe față anti-occidentali, dar murmură tirade conspiraționiste și cultivă un complex fictiv de persecuție. Deși UE le garantează toate libertățile fundamentale și contribuie prin varii programe financiare la prosperitatea României (inclusiv pe planul restaurării patrimoniului ecleziastic), ei întrețin pe la colțuri basme despre “colonizarea” noastră și toate celelalte marote ale publicului protocronist, anti-globalist, naționalist etc. Dacă i-ar pune cineva să trăiască vreo 20 de ani în Rusia, probabil că ar fugi ca din pușcă. În tabăra talibanilor ortodoxiști există incultură, rea voință, manipulare cinică a naivilor, dar și o groază de ipocrizie.
„Ortodoxia e asumarea mărturisitoare, ortodoxismul implică manipularea politică și naționalistă a revelației neo-testamentare”
Unde se sfârşeşte ortodoxia și unde începe ortodoxismul?
Ortodoxia e asumarea mărturisitoare, liturgică și spirituală a tradiției biblico-patristice de rit bizantin, într-o comunitate concretă, dar cu o deschidere autentic fraternă spre toată umanitatea. Ortodoxismul implică manipularea politică și naționalistă a revelației neo-testamentare, deci e o degenerare tribală a Tradiției apostolice, neconformă cu vocația universală a religiei creștine.
„A perpetua naționalismul de grotă și de operetă în maniera lui Ceaușescu e anacronic și… anti-național”
În paralel, teme ale bisericii care țin de conservatorism, de tradiționalism au fost confiscate politic. În România, de către AUR, care încearcă astfel să anexeze ideologic valorile creştine, să instrumentalizeze practic ortodoxia. Raportându-ne la retorica acestui partid, unde l-ați plasa ideologic sau, altfel spus, este AUR un partid conservator, aşa cum se revendică?
Din punctul meu de vedere, singura relație posibilă dintre creștinism și modernitatea politică e de căutat în doctrina creștin-democrată, care stă la temelia UE. Orice creștinism naționalist duce la xenofobie, rasism, revizionism și, așa cum vedem de curând, la război, inclusiv între popoare ortodoxe. Creștin-democrația post-belică – inspirată de doctrina socială a Bisericii Catolice – a permis atât reconcilierea franco-germană, cât și cea dintre catolici și protestanți. Spiritul ei este spiritul profund al Uniunii Europene, chiar dacă generația actuală de lideri pare să fi uitat acest adevăr. Culmea e că singura – oricum prima – Biserică Ortodoxă care a adoptat o doctrină socială a fost cea rusă, prin anii 2000. Din păcate, a renunțat repede la ea, preferând să se plieze pe agenda șovină și conflictuală a lui Vladimir Putin.
Există vreun punct comun între naționalism și conservatorism? Ce le deosebeşte radical din punct de vedere doctrinar?
Naționalismul e o ideologie etnocentrică, bazată pe idealizarea populistă a propriului neam și competiția agresivă cu restul popoarelor, socotite din start inferioare sau dușmănoase. Conservatorismul e o filosofie morală, o atitudine axiologică, o sensibilitate politică axată pe niște principii perene: obligația realismului și moderației, convingerea că drepturile generează obligații simetrice, sau acceptarea unei reforme sociale graduale (deci organice, nu prin dictat). Evoluție, nu revoluție! Conservatorul crede în unitatea destinului uman, în solidaritatea dintre generații, în prezervarea patrimoniului valoros și în slăbiciunea inerentă a naturii umane, care se poate corecta doar prin efort personal pus în slujba binelui comun. El este spiritul anti-utopic prin excelență, dar și un apologet al civilizației iudeo-creștine, în genele căreia există curiozitatea respectuoasă față de toate celelalte civilizații. Ați văzut cumva aceste elemente definitorii în metamorfozele național-ceaușismului, de la partidul România Mare, a lui Vadim Tudor, până astăzi?
Cum se explică – la noi, dar nu numai aici – această recrudescență a naționalismului antioccidental?
Toate popoarele au trecut prin faze naționaliste și anume în perioada de formare a Statului național. La peste un secol de la Marea Unire nu mai avem de ce să fim naționaliști. E suficient să fim patrioți, să respectăm Constituția, să punem umărul la funcționarea democratică a sistemului nostru politic și să privim toate statele-membre în UE și NATO ca pe niște parteneri valoroși, nu ca pe niște dușmani potențiali. A perpetua naționalismul de grotă și de operetă în maniera lui Ceaușescu e anacronic și… anti-național, de vreme ce interesul nostru pe termen lung e să devenim o democrație euro-atlantică solidă, nu o parodie balcanică de isterie izolaționistă sau de autarhie în stil nord-coreean. Respecți mai degrabă simbolurile naționale – imnul de stat, drapelul, memoria eroilor – dacă te opui contraselecției, imposturii legate de flagelul plagiatelor și politizării excesive a vieții sociale, decât dacă dacă pui tricolorul oriunde, defilezi în chimir și opinci, sufli în bucium și ieși în decor cu fantezii geto-dacice.
„E mai puțin gravă «oferta» extremistă decât eventuala complicitate a unor slujitori ai Bisericii față de ipoteza unui creștinism naționalizat”
Ce vi se pare a fi mai periculos: confiscarea mesajului creştin şi folosirea lui pentru justificarea unei ideologii, a unei agende politice sau pactizarea complice cu această situaţie la care recurg oameni ai Bisericii – chiar şi prin indiferenţă sau printr-o lipsă de reacţie fermă?
În democrație, oricine poate face orice fel de partid (cu excepția celor explicit comuniste sau naziste). Cred că e mai puțin gravă “oferta” extremistă decât eventuala complicitate a unor slujitori ai Bisericii față de ipoteza unui creștinism naționalizat, redus la dimensiunea lumească a politicii și folosit ca paravan al discursului anti-european. Biserica Ortodoxă Română a fost matricea spirituală a cristalizării sentimentului național și s-a pus mereu nu doar în slujba lui Dumnezeu, ci și a credincioșilor săi, majoritari pe meleagurile noastre. Tocmai acest trecut o obligă să vadă corect interesul de perspectivă al poporului român, deci să nu dea apă la moară unei viziuni despre lume înrudite cu delirul lui Vladimir Putin.
Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.
Ultimele comentarii