Foto: UVT Tv

A fost jurnalist de presă scrisă, s-a implicat o vreme în politică, iar de un timp a făcut pasul spre zona filmului documentar şi cea de recuperare memoriei. În paralel scrie poezie, proză şi teatru, scrisul fiind, după cum spune, o formă a sa de a fi prezentă în propria viață.

După proiecția filmului Vom lupta şi vom fi liberi, un eseu vizual despre Revoluţie şi literatură pe care l-a realizat, am invitat-o pe Daniela Rațiu la un dialog despre democrație, despre libertate, despre necesitatea ieșirii în stradă și pericolul letargiei civice, despre realizările și dezamăgirile noastre din acești ultimi 30 de ani, dar și despre presă și politică, zone pe care le cunoaște din interiorul lor.

„Să ieși în stradă este o dovadă de sănătate socială”

Daniela, ai realizat de curând filmul Vom lupta şi vom fi liberi, proiectat, în premieră, la Timişoara, în săptămâna în care comemoram cei 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Un eseu vizual despre Revoluţie şi literatură. De la ce a plecat ideea acestei combinaţii?

Probabil că o frustare combinată cu interesul pentru zona vizuală. Vedem cu toții că spațiul public e alterat, cultura e marginalizată, totul a devenit un spectacol ieftin și prost. Am făcut o serie de eseuri vizuale pornind de la textele literare ale unor scriitori ca Tatiana Țîbuleac, Dan Coman, Robert Șerban, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu. Când am filmat cu Daniel Vighi și Viorel Marineasa, am realizat că personalitatea lor, a textelor, înlănțuirea cu imaginea excede rama unui simplu eseu vizual, că textele lor, asupra cărora mă oprisem, sunt intim legate de Revoluție, iar întâmplarea a făcut ca în aceeași perioadă a venit Radu Vancu, la invitația Societății Timișoara – a primit premiul societății pentru implicarea sa civică remarcabilă, pentru ceea ce au realizat la Sibiu cu comunitatea Vă vedem. Mi-am dat seama că există un fir roșu care leagă toate aceaste povești: Revoluția de la Timișoara, protestele azi. Dar mai apoi am simțit că povestea nu era completă fără poetul Ion Monoran, omul care a oprit tramvaiele în 16 Decembrie 1989, în Piața Maria, acolo unde lumea se adunase în fața locuinței pastorului Lazlo Tokes care ar fi urmat să fie evacuat. De acolo a început totul, simplul protest s-a transformat în ceea ce numim Revoluția din Decembrie 1989. Dar mai este un alt fir care duce înainte de Decembrie 1989 – scriitorul Petru Ilieșu, semnatar al unei scrisori de protest în vara lui 1989, problemele cu Securitatea. Cred că este important să vorbim pe toate vocile despre lucrurile cu adevărate importante, despre istoria care se decantează.

În filmul acesta faceţi un arc peste timp, între protestele de atunci şi cele din ultimii ani, cu oameni care au fost în stradă în Decembrie 1989 şi oameni nelipsiţi de la protestele ultimilor ani…

Există o legătură în toate acestea. Pentru că o țară e formată din oameni, atâtea suflete, pentru că atâtea suflete sunt ca un corpus social care simte premejdia, acționează. Ultimii trei ani au dovedit că nu suntem lipsiți de reacție cum ne-am temut că s-ar putea întâmpla. Toate eforturile ultimilor ani au sens.

Tu de ce ai ieşit în stradă? Atunci şi acum?

Impulsul acesta ține de structura noastră, de instinctele sociale. Când sunt activate de emoții, de sentimente, pur și simplu nu poți să stai deoparte. Să ieși în stradă este o dovadă de sănătate socială.

„Am înțeles în ultimul an că, din păcate, foarte greu se va repara ce a fost stricat”

Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai mari realizări ale noastre, ca popor, în aceşti 30 de ani de libertate?

Pare că în ultimii trei ani ne-am deșteptat, am realizat cât de greșit este discursul care a făcut carieră: „Nu mă interesează politica! Oricum, fac ce vor ei!” Cetățeanul a lipsit din spațiul public mult timp și astfel a fost posibilă mafiotizarea politcii, degradarea clasei politice, aruncarea în derizoriu a ceea ce înseamnă politica. De fapt, politica este despre a te pune în slujba binelui comun.

Dar cele mai mari dezamăgiri? Vin din vina noastră?

Cele mai mari dezamăgiri? Am înțeles în ultimul an că, din păcate, foarte greu se va repara ce a fost stricat. Am înțeles că există multă lașitate, oportunism, că sunt rețele care funcționează făcând legături între zone care aparent se disprețuiesc, sunt opuse, care aparent sunt pe baricade diferite. De fapt, e foarte mult teatru care dă bine pe sticlă, în discursuri, în articole, dar dincolo de această falsă luptă pentru dreptate, etică și morală, principii asumate, este doar o complicitate care s-a construit în timp, fără culoare politică. Complicitatea asta este frâna principală, complicitatea asta este toxică. Legea care guvernează lumea de dincolo de ce vedem noi public este un fel de Cosa nostra. Eu nu îți fac rău, tu nu îmi faci rău, eu tac, tu taci. Vestea tristă este că nu doar politica s-a mafiotizat.  Da, vina este a noastră.

„Aste necesar să vorbim permanent despre libertate”

Porția de libertate, un alt film pe care l-ai regizat, e o incursiune în timp, care pleacă din anii în care românii ascultau Europa Liberă, ca singura sursă de adevăr, ca singura legătură cu lumea liberă, şi ajunge în prezent. Mai e necesar să vorbim de o „porţie de libertate” şi acum, după 30 de ani de când suntem o ţară liberă?

Porția de libertate este, de fapt, parte din eseul vizual Vom lupta și vom fi liberi, este partea cu Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Radu Vancu, reconstituie și momentul Timișoara, înregistrarea din 17 decembrie 1989 când la Timișoara s-a tras, înregistrare pe care Europa Liberă a difuzat-o zilele acelea. E o oglindă în care se vede trecutul și prezentul. Da, este necesar să vorbim permanent despre libertate.

Ion Monoran are un poem tulburător despre libertate:

„Când nu-ţi mai rămâne altceva de făcut
aduni toate cuvintele care-ţi vin pe limbă
și începi să vorbești despre libertate.
Atâta timp cât poemele despre libertate
rămân întotdeauna neterminate
nu-ți mai rămâne altceva de făcut
decât să continui ceea ce ai început
atât cât te ţin puterile
fiind încredinţat că după tine
se vor găsi alţi și alţi continuatori
care probabil că vor reuși să spună lucrurilor pe nume
mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.„

Ai avut senzaţia, în ultimii ani, că granița dintre democraţie și pierderea ei este foarte fragilă?

Am avut cu toții sentimentul ăsta. În ultimii trei ani am realizat că libertatea se poate pierde foarte ușor. Că este o linie foarte fragilă, libertatea se poate pierde foarte ușor. Când taci, îți pierzi libertatea. Toată energia protestelor din ultimii trei ani dovedesc asta cu prisosință. Îți imaginezi unde am fi fost astăzi dacă am fi tăcut în ultimii trei ani, dacă nu am fi protestat? Te ia un fior pe șira spinării.

Ce presupune azi lupta pentru democraţie?

Să fii prezent, să fii atent, să vorbești, să nu taci.

La ediţia de anul acesta a festivalului Ceau Cinema!, ai participat cu documentarul Omul care a oprit tramvaiele, un film care vine în completarea documentarului Vom lupta şi vom fi liberi. Cum ai intrat din zona literaturii în cea a filmului documentar şi cea de recuperare memoriei?

Omul care a oprit tramvaiele a fost prezent în Secțiunea Filme Bănățene din cadrul Festivalului Ceau Cinema! și face parte din Vom lupta și vom fi liberi, eseul care îi pune alături pe Petru Ilieșu, Ion Monoran, Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Radu Vancu. Am ajuns natural din zona scrisului în zona vizuală, iar recuperarea istorică mi se pare importantă.

„Profesia de jurnalist își pune amprenta și te construiești în felul ăsta: să spui ce gândești”

Daniela, înainte de a realiza filme, de a scrie scenarii pentru filme, ai fost jurnalist de presă scrisă, ai cochetat cu politica, iar în paralel scrii poezie, proză şi teatru. În ce zonă te-ai simţit cel mai confortabil?

Scrisul e foarte important. Este de fapt forma mea de manifestare în a fi prezentă în viața mea. Scrisul e o formă de prezență, de conștiență.

De ce ai plecat din presă?

Din păcate, presa are o soartă foarte tristă, local nu prea mai există. Economic a fost înghenuncheată, iar politic a fost călcată în picioare. E un lanț de cauze și efecte care au dus la condiția asta perdantă. Conducerile mass-media au acceptat amestecul politic în redacții, s-au lăcomit la bani, dorința de putere politică, în fapt, trafic de influență. Știm cum s-a întâmplat local, național. Apoi, criza economică, internetul au schimbat modul de funcționare, au impus limitări. Local, atâta presă câtă mai este, supraviețuiește foarte greu. E dureros că se întâmplă așa.

Ţi-e dor să mai faci jurnalism, jurnalism „clasic”, cu şedinţe de redacţie, cu mersul pe teren?

Da. E o profesie frumoasă. Duc dorul ședințelor de redacție, al mersului pe teren, al tensiunii ăleia, al căutării, al bucuriei lucrului bine făcut.

Dar din politică de ce ai făcut un pas în spate?

Nu am fost în politică, e mult spus, m-a interesat zona pentru că anul 2012 l-am resimțit ca pe o reală primejdie. Am considerat atunci că e necesară o mobilizare mai mare, că eram sub un asalt. Mi-a prins bine să înțeleg mecanismul. Îmi dau seama și de ce e foarte greu să spargi monopolul politic. Sistemul politic are reguli foarte dure, e foarte multă complicitate, legături subterane, multe polițe de plătit, totul e foarte volatil. Să ne uităm la ce se întâmplă azi cu USR. Construcțiile politice noi sunt ca niște experimente sociale. Nu avem o cultură civică/politică solidă, sunt ani de absență din spațiul public, și atunci se întâmplă contorsionările astea la care asistăm, un partid care pare că nu știe încotro să o ia, naivitățile, excesele, defazările. În ceea ce mă privește, mi-am dat seama din experiența asta că mi-ar fi fost greu să funcționez așa, că profesia de jurnalist își pune amprenta și că te construiești în felul ăsta: să spui ce gândești, că nu poți să închizi ochii. E complicat în politică, e o zonă energofagă.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.