Azi oraşul al cărui nume a fost, în Decembrie 1989, „scris şi pronunţat în toate limbile pământului”, e în doliu. Câteva gânduri către cei plecaţi în Decembrie 1989, lăsate în ziua în care Timişoara îşi plânge morţii Revoluţiei.

„E un început în tot sfârşitul. Timişoara e acum numele oraşului românesc scris şi pronunţat în toate limbile pământului”, spunea la Europa Liberă, în începutul emisiunii Actualitatea românească din 18 decembrie 1989, Neculai Constantin Munteanu. Numele Timişoarei s-a scris cu sânge.

Măcelul a începuse în 17 decembrie, după ce generalii Mihai Chițac, Victor Atanasie Stănculescu și Ștefan Gușe şi secretarul Comitetului Central al PCR, ajunşi aici, au aplicat ordinele lui Ceauşescu şi au dispus intervenţia cu muniţie de război împotriva manifestanţilor. Până în ultima clipă, oamenii ieşiţi în stradă pentru a striga „Libertate” nu au crezut că se va trage în ei. „«Suntem fraţii voştri, de ce faceţi asta?», le-am strigat. Ne-am prins de braţe şi am început să cântăm «Deşteaptă-te, române» şi ne-am îndreptat spre ei. Şi atunci au început să tragă”, povestea, după ani de zile, Corina Untilă, pe atunci elevă în ultimul an de liceu la Timişoara; Corina – plecată dintre noi în noiembrie anul acesta – fusese printre cei aproape 300 de oameni împuşcaţi în acea seară, dintre care 66, ucişi. A doua zi, în încercarea regimului de a şterge urmele crimelor, majoritatea au fost trimişi la Crematoriul Cenuşa, din Bucureşti. Mariana Farcău, o tânără timişoreancă, împuşcată şi ea, a scăpat printr-un miracol să nu fie incinerată de vie. Fiind în stare de inconştienţă, în noaptea de 17 spre 18 decembrie, fusese aruncată alături de cei care, a doua zi, urmau să fie transportaţi la Bucureşti. Un asistent de la Spitalul Judeţean i-a sesizat o mişcare uşoară a trupului şi a scos-o, pe cont propriu, din grupul destinat crematoriului. De atunci, de când am vorbit cu Mariana Farcău, mă întreb, terifiată, dacă printre acei oameni împuşcaţi nu au existat şi alţi supravieţuitori, care au fost arşi de vii?…

Azi oraşul al cărui nume a fost, în Decembrie 1989, „scris şi pronunţat în toate limbile pământului” e în doliu. Timişoara îşi plânge morţii Revoluţiei.

Dacă am putea să-i facem să ne audă, aş spune că am fi datori în primul rând să le cerem iertare în numele acelor instituţii care nu au capabile de un asemenea gest de reparaţie morală în aceşti 30 de ani, deşi au fost implicate în represalii: Armată, Poliţie (prin fosta Miliţie), SRI (prin fosta Securitate).

Să le cerem iertare apoi în numele Justiţiei care nu le-a făcut dreptate nici acum, dovedind sfidare şi cruntă bătaie de joc la adresa lor, a celor morţi, a celor răniţi, a familiilor acestora.

Să le cerem iertare în numele celor care, din ignoranţă sau cu rea-intenţie, le întinează memoria negând existenţa unei revoluţii în Decembrie 1989.

Să le cerem iertare în numele celor care au sabotat lustraţia, întâi direct, apoi prin vaste complicităţi politice, prin blocarea aplicării Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Să le cerem iertare pentru ignoranţa, neglijenţa sau dezinteresul cu care majoritatea românilor au votat la primele alegeri libere de după Decembrie 1989, în acea „Duminică a Orbului”. Poate lucrurile în ţara asta ar fi stat altfel dacă votul majorităţii nu ar fi mers atunci spre Ion Iliescu, exponentul regimului de factură neo-comunistăcare confiscase Revoluţia şi care, în iunie 1990, a orchestrat fratricidul din Piaţa Victoriei împotriva celor care nu mai voiau ca ţara să fie pe mâinile unor oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi şi ale fostei Securităţi. Oameni care apoi, vopsiţi în democraţi, şi-au împărţit hălci din România, devenind oligarhi care au influenţat în interes personal jocul politic la nivel înalt, ori oameni care, cu banii fostei Securităţi, au clădit imperii media pentru a lansa campanii de linşaj la adresa celor care nu le fac jocurile politico-financiare.

Să le cerem iertare pentru dezinteresul manifestat faţă de aducerea în ţară a arhiva emisiunilor în limba română ale Radio Europa Liberă, gura de oxigen a românilor închişi timp de aproape 50 de ani în propria ţară. În 2009, anul în care România condamna – de la cel mai înalt nivel, al preşedintelui ţării – comunismul ca regim ilegitim şi criminal, câţiva foşti jurnalişti ai Departamentului Românesc al Europei Libere au demarat o campanie naţională pentrua  strânge fonduri destinate înfiinţării la Bucureşti a unui Centru de Cercetare şi Documentare Europa Liberă la Bucureşti. Iniţiativa lor, un îndemn adresat românilor de a-şi aduce istoria recentă acasă, s-a dovedit un eşec, deşi era nevoie de o sumă infimă…

Să le cerem iertare în numele celor care au umplut ţara de revoluţionari de carton, oameni care au urmărit Revoluţia la televizor, pentru a-i conecta la fonduri şi privilegii nemeritate, la sinecuri. Şi să le spunem că eroii adevăraţi ai Revoluţiei, aşa cum sunt şi ei, nu au făcut niciodată paradă de acest statut al lor, chiar dacă aveau tot dreptul să facă, şi nu au cerut nimic, pentu că în Decembrie 1989 ieşiseră în stradă pentru un ideal.

Să le cerem iertare în numele altor români care, de 30 de ani, votează cu bună-ştiinţă foşti nomenclaturişti, turnători la Securitate, hoţi, impostori.

Să le cerem iertare pentru faptul că ieri, în prima zi de comemorare a celor 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, şedinţa solemnă din Parlament a fost prezidată de Teodor Meleşcanu; adică, de omul despre care presa a relatat că în 18 decembrie 1989, aflat în Austria, a dezinformat jurnaliștii internaționali, declarându-le că în România este „pace și liniște”. Era la o zi după măcelul de la Timişoara…

Să le cerem iertare, în numele nostru de data aceasta, pentru că, după manifestaţiile maraton din iunie 1990 şi manifestaţiile gigant ale Alianţei Civice, am intrat pentru mult prea mulţi ani în letargie civică, lăsând răul să se propage şi să prindă rădăcini.

Nu în cele din urmă, să le mulţumim şi să-i asigurăm de recunoştinţa noastră pentru că, datorită lor, trăim în libertate – este, în fond, darul cel mai de preţ –, într-o democraţie, perfectibilă, uneori disfuncţională, dar democraţie, având aliaţi nu regimuri totalitare, aşa cum era în vremea plecării lor, ci democraţii occidentale consolidate, ceea ce este un câştig indiscutabil şi imens.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.