13-15 iunie 2019. Noi, cei mai mulţi, comemorăm 29 de ani de la fratricidul din 13-15 iunie 1990 şi condamnăm lipsa unei sentinţe care să fi făcut dreptate. Alţii celebrează victoria sistemului, în care unii au orchestrat teroarea, iar alţii au i-au protejat în faţa legii.

„Înfrăţirea sistemului în faţa barbariei din 13 – 15 iunie” era titlul unui editorial pe care l-am publicat în în 13 iunie 2016 şi în care îmi exprimam scepticismul că se va face dreptate în acest caz. Deşi, la momentul acela, dosarul fusese redeschis de Parchetul General, în toamna lui 2015 – nu din proprie iniţiativă, ci la presiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului – iar Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu fuseseră puşi sub urmărire penală, pentru infracţiuni contra umanităţii. Erau 26 de ani în care adevărul a fost ignorat şi terfelit de oameni din Justiţie şi mistificat de grei ai PSD, partidul care s-a identificat, până la contopire, cu regimul Iliescu.

Totuşi, un an mai târziu, în iunie 2017, se ivea un licăr de speranţă. Nesperat. Parchetul General anunţa trimiterea în judecată a dosarului Mineriadei. Apoi, iarăşi, nu s-a mai auzit nimic de el. Până în mai anul acesta când, după doi ani în care dosarul a stat în cameră preliminară, la Curtea Supremă – un termen sfidător de lung –, judecătorul, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunţa că îl retrimite la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General. Ce înseamnă asta? Explica, într-un interviu pentru Europa Liberă, fostul procuror general Augustin Lazăr, în mandatul căruia cauza a fost trimisă în judecată: „Din dosarul Mineriadei mai rămân doar coperțile. Dacă toate actele de urmărire penală au fost declarate nule, precum și toate mijloacele de probă care au urmat acelor acte, însemnă că nimic din dosar, inclusiv rechizitoriul, nu mai este valid și ele trebuie eliminate fizic. Ceea ce e ceva… exagerat, ca să nu spun altfel. Sunt acte care nu mai pot fi refăcute fiindcă au trecut foarte mulți ani de la data la care au fost administrate, ceea ce ar înseamna să afirmăm că justiția nu mai este posibilă după ce a trecut o perioadă de timp. Așa ceva nu s-a mai văzut în niciun dosar.”

Este foarte greu de imaginat că acest dosar va mai avea vreo finalitate în justiţie, măcar pentru faptul că nu mai e timp pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor. Cumva a fost de aşteptat… Vorbeam de înfrăţirea sitemului, ale cărui legături sunt, iată, indestructibile, liantul fiind, aşa se deduce, format din complicităţi: cariera şi averea unora au fost garanţie pentru libertatea altora. Or, trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu şi a altor pioni importanţi ai statului din acea vreme, pentru infracţiuni contra umanităţii, a fost momentul în care se anunţa că vor începe să cadă măşti. Multe măşti. Ale unor altor pioni ai regimului şi, implicit, ale unor protectori ai regimului. Un regim care, deşi se prezintă ca un artizan al statului democratic, după 1989, a fost un demolator al său. A început prin confiscarea Revoluţiei din Decembrie 1989, prin crimă (până în 22 decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul de condamnare a crimelor comunismului consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu, un simulacru de proces. Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, şi în cadrul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din 22 aprilie-12 iunie 1990, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990. Un regim caracterizat, în acelaşi Raport de condamnare a crimelor comunismului, ca fiind bazat pe regruparea nomenclaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi pesoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim – partid, UTC, Securitate, Armată sau Procuratură. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă. Un regim care, în august 2018, cu o altă conducere, dar de aceeaşi factură, s-a dedat la represalii împotriva a sute de manifestanţi care l-au contestat, bătându-i şi gazându-i.

Ce rămâne în urma Mineriadei din 13-15 iunie 1990? Doar cifre de consemnat în manualele de istorie. Potrivit unui Raport al Asociaţiei “21 Decembrie 1989”, şase oameni ucişi şi alţi câţiva răniţi, prin împuşcare, sute de oameni, care se aflau pe stradă sau în sediile vandalizate ale diferitelor instituţii, răniţi grav sau foarte grav (139, internaţi în spital şi 403, trataţi în ambulator, la cele 14 spitale din Bucureşti), 1.056 de persoane lipsite ilegal de libertate, multe, arestate şi torturate la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de ofiţeri de poliţie din Băneasa, un număr neidentificat de persoane agresate şi clădiri aparţinând unor asociaţii non-guvernamentale, unor partide politice, universităţi, redacţii, devastate. Şi o antologică declaraţie de mulţumire adresată în 15 iunie 1990 forţelor de ordine şi minerilor aduşi în Capitală, responsabili de actele de barbarie, de către un fost preşedinte al României, Ion Iliescu, un om care ar fi trebuit să răspundă în faţa judecătorilor pentru acuzaţia de crime împotriva umanităţii: „Vă mulţumesc încă o dată, tuturor, pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă conştiinţă civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi, cu o dăruire exemplară, v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă”.

Şi toate astea au fost posibile pentru că România nu a trecut printr-un proces de lustraţie. Pe care l-au blocat tot ei, oameni din cercul celor care azi celebrează victoria sistemului.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.