Târzia dreptate

Curtea Supremă a început judecarea Dosarului Mineriadei. Este un foarte târziu act de dreptate, poate chiar prea târziu, pe care multă lume a obosit aşteptându-l atâta amar de vreme.

 

Barbariile comise în timpul Mineriadei din 13 – 15 iunie – oameni uciși, împușcați, bătuți, reținuți ilegal în zona zero a capitalei României, pentru „vina” de a fi cerut eliberarea scenei politice de către puterea neocomunistă care confiscase Revoluția din 89 – ajung, în sfârșit, să fie judecate. După 28 de ani de la comiterea acelor fapte abominabile, care făcuseră înconjurul lumii, îngrozind-o. Înalta Curte de Casație și Justiție a început judecarea în cameră preliminară a Dosarului Mineriadei, cu fostul președinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu, fostul șef al SRI, Virgil Măgureanu, printre inculpaţi, acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii. Deci, procesul este, încă, departe de final. Și, oricum, nu ajung să răspundă în fața legii toți cei care au încălcat-o. Pentru unii dintre ei, timpul s-a sfârşit deja.

Şase oameni ucişi şi alţi câţiva răniți prin îm2puşcare, sute de oameni bătuți cu bestialitate, peste o mie, lipsiți ilegal de libertate, mulți, arestați şi torturați la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de ofiţeri de poliţie din Băneasa, persoane agresate, în număr neidentificat, și, tot în număr neidentificat, sedii devastate de asociaţii non-guvernamentale, partide politice istorice, universităţi, redacţii de ziare care refuzaseră obediența față de Puterea nou instalată – acestea sunt datele indicate în Raportul-rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990, realizat de Asociaţia 21 Decembrie 1989, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Fostul preşedinte Ion Iliescu a privit admirativ spre ceea ce lăsaseră în urmă hoarda de vreo 10.000 de mineri aduși în București, înarmați cu bâte și topoare, şi forțele de ordine scoase în stradă să reprime manifestația din Piaţa Universităţii. Şi în 15 iunie 1990, satisfăcut, le mulţumea public pentru “conştiinţa civică, patriotic㔺i pentru “dăruirea exemplară” de care au dat dovadă.

Timp de un sfert de secol, aceste adevăruri au fost ignorate şi terfelite chiar de către oameni din Justiţie. De procurorii responsabili de caz care nu i-au deranjat cu ancheta pe artizanii acestui fratricid. De procurorii care, după 20 de ani, anunțau clasarea dosarului. De magistraţii din CSM care nu au fost interesaţi de cauzele întinderii unei anchete penale pe durata a mai mult de un sfert de veac. Din fericire, nu au renunțat la ideea de dreptate victimele și urmașii acestora. După alți ani de procese, aceștia au obținut la CEDO reluarea cercetărilor în dosar. Sprijiniți în ceea ce pare încă o luptă a lor cu morile de vânt de președintele Asociației 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieș, un om datorită căruia şi acest dosar, la fel, cel al Revoluției, îşi urmează cursul firesc, în Justiţie. În martie 2015, CEDO a obligat Statul român să identifice vinovaţii, așa că, în toamna aceluiași an, Parchetul General anunța redeschiderea anchetei.

Acest dosar este o filă ruşinoasă din istoria post-decembristă a Justiției. Faptul că nu e rezolvat după 28 de ani de la comiterea faptelor şi că nu a răspuns nimeni pentru această tergiversare arată că pioni importanţi din Justiţie şi din alte structuri ale statului sunt parte a regimului instalat la putere în Decembrie 1989, că au conexiuni cu acesta ori că îi sunt captive din cauza cine ştie căror compromisuri care le-au fost făcute. Un regim compus din nomenclatura care se regrupase rapid, după Decembrie 1989, şi confiscase puterea prin aranjamente de culise, închegând un sistem transpartinic, bazat pe compromisuri reciproce, şi consolidându-l apoi aproape indestructibil. Un regim care, deşi se prezenta drept artizan al statului democratic, după 1989, s-a dovedit un demolator al său. A început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă şi prin mistificarea adevărului. A continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, exprimate prin Proclamaţia de la Timişoara şi în cadrul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din 22 aprilie – 12 iunie 1990. Apoi, ani de zile, prin blocarea ieşirii la suprafaţă a adevărului şi, în paralel, prin mistificarea lui, prin manipulare, prin campanii mediatice imunde.

Din cauza lor, a reprezentanţilor acestui regim, democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Din cauza lor, victimelor Mineriadei – ca şi celor din Revoluţie – nu li s-a făcut dreptate. Din cauza lor nu am avut un proces de lustraţie. Din cauza lor, singura condamnare a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, s-a făcut în baza unui act istoric, fără valoare juridică. Din cauza lor, România nu s-a desprins nici azi, în totalitate, de toxica moştenire comunistă.

 

Articol publicat şi în Revista 22 şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS