În ultimii 12 ani, Radu Paraschivescu a antologat în cinci volume „entorsele de limbaj” comise în spaţiul public: Fie-ne tranziţia uşoară, Mi-e rău la cap, mă doare mintea, Muşte pe parbrizul vieţii, Noi vorbim, nu gândim şi Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?), publicate la Humanitas. Acum a scos al şaselea volum, cu un titlu în dăncileză, Orice om îi este teamă.Un partid, doi ani și trei premieri, care include strict „eructaţiile neuronale”, cum le numeşte, ale coaliţiei de guvernare. Iar acestea nu sunt doar consemnate, ci şi comentate. Cu un umor coroziv.

Cartea a fost punctul de plecare în interviul cu Radu Paraschivescu, de la care am aflat şi că un ministru ironizat de el a crezut că ce s-a scris e de bine şi i-a cerut autograf… În fond, „pericolul, pentru ei, poate veni dinspre Justiţie, nu dintr-o carte.”

 „Trăim într-o ţară chemată la priveghi”

Radu, mă bucur că ai acceptat invitaţia la dialog. Ştii cum e, orice jurnalist îi place să facă interviuri cu tine… 🙂 Iată-te autor al unei cărţi despre prostia guvernanţilor, Orice om îi este teamă. Dar de ce o numeşti cartea-parastas a României ultimilor ani?

Pentru că ăsta e aerul pe care îl respiră România guvernată de aceşti oameni. Trăim într-o ţară chemată la priveghi. Sau la parastasul de doi ani, la jumătate de mandat după alegerile câştigate de PSD-ALDE în decembrie 2016.

Nu m-a interesat să întreprind o analiză a discursului, fiindcă probabil că ar fi ieşit ceva searbăd, ci să pun în discuţie câteva teme legate de comportamentul celor care ne guvernează, de performanţa lor oratorică, dar şi de felul în care strică o lume. E oricum o lume ciobită pe alocuri, dar, dacă stai şi compari România de azi cu România de acum câţiva ani, tabloul este înspăimântător. Cred că relativul nostru avantaj este că putem compara realitatea de la noi cu alte realităţi discutabile. Contează cum şi la cine te raportezi. Prin urmare, dacă ne comparăm cu Bielorusia lui Lukaşenko, cu Rusia lui Putin, cu Turcia lui Erdogan, da, ieşim încă bine. Dacă ne comparăm cu noi înşine, cei de acum câţiva ani, ieşim teribil de prost.

În acest cel mai recent volum, cu un titlu în dăncileză, Orice om îi este teamă, te ocupi de prestaţia partidului de guvernământ. Cum guvernarea PSD-ALDE e la jumătate de mandat, te pregăteşti să mai scoţi unul?

Deocamdată nu, dar mi-ai dat o idee. (Râde.) Dacă facem o proiecţie prin regula de trei simplă, ne putem gândi cum va arăta Guvernul peste doi ani: câţi miniştri se vor mai schimba, cine va fi premier etc. Guvernul ăsta, de fapt partidul ăsta, a făcut să apară o nouă funcţie, funcţia de încă-premier. Viorica Dăncilă este încă-premierul României, cum au fost Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose. Deosebirea mare dintre acest volum al meu şi celelalte antologii de năzbâtii – eu le-am spus „eructaţii neuronale” – este că în cartea asta mă ocup şi de comentarea perlelor. Înainte erau simple culegeri, grupate pe domenii. Cartea de faţă porneşte de la diverse ziceri ale guvernanţilor (adică, PSD în proporţie de 90 la sută, dar şi ALDE, fiindcă trebuie să li se dea şi lor ce li se cuvine), precum şi ale celor din imediatul lor, dar e de fapt o însoţire critică.

„Petre Daea, care a fost fascinat de faptul că i-am dedicat un capitol”

Nu ţi s-au cerut încă drepturi de autor pe titlu? Mai ales că volumul a devenit şi bestseller…

Nu le-a dat prin cap. Numai că, vezi tu, eu îi critic pe oamenii ăştia, deşi ar trebui să le fiu recunoscător (râde), pentru că impactul zicerilor lor devastatoare m-a adus pe mine în postura de premiant la Gaudeamus. La noi la stand s-au vândut aproape 1500 de exemplare, fiind aduse şi exemplarele găsite pe la librăriile Humanitas din Bucureşti, şi nici aşa nu am putut face faţă. Duminică pe la ora 16 am rămas fără carte la stand. Din punctul ăsta de vedere, port o vie gratitudine clasei politice şi mai ales guvernanţilor. (Râde.) Drepturi de autor, cum ţi-am spus, nu mi-au cerut încă, dar mi s-a întâmplat să primesc telefoane şi invitaţii. M-a sunat, de exemplu, ministrul Agriculturii, Petre Daea, care a fost fascinat de faptul că i-am dedicat un capitol. A crezut că-i de bine.

El ţi-a cerut autograf? Spunea dl Gabriel Liiceanu – cred că la o lansare a ta – că unul dintre politicienii mari rostitori de inepţii, despre care scrii, ţi-a solicitat un autograf pe carte.

Da. Mă căutase personal cu o zi înaintea lansării, dar plecasem de la stand. Aşa că în ziua lansării a  trimis pe cineva de la Biroul de Presă, care a stat la coadă şi a cerut autograf. Fireşte, i l-am dat.

Poţi să ne spui ce i-ai scris?

Nu mai ştiu exact, dar era ceva cu subînţeles şi care putea fi citit pe mai multe paliere. Ceva cu plimbatul pe câmpiile patriei, care putea fi interpretat şi ca „bătut câmpii”. Am amintit şi de faptul – pe care de la dumnealui îl ştiu – că are întotdeauna o pereche de cizme de lucru, în portbagaj, ca să intre pe pământul sfânt al ţărişoarei, să observe culturile de orzoaică sau mai ştiu eu ce. Deci, nimic ofensator, doar o declaraţie jucăuşă, glumeaţă, în ideea – naivă – că duhul ironiei i-ar mai face vizite din când în când domnului ministru. Am impresia însă că m-am înşelat…

Omul acesta nu a fost ironic când ţi-a cerut autograf?

Nu, a crezut că e de bine ce am scris eu în carte, că dacă apare în „lucrare”, că aşa îi spune domnul Daea cărţii, ăsta e un lucru onorabil, mişcător. Nu e la prima „idilă” pe care o are cu mine. La un moment dat, cred că tot anul ăsta, a făcut nu ştiu cum rost de numărul meu, m-a sunat printr-un secretar de stat şi mi-a cerut „o lucrare, dacă se poate tradusă”, fiindcă vrea să o dăruiască unui comisar european. Mi-a cerut să fie de literatură şi, crezând că e vorba de o glumă, i-am recomandat Fluturele negru. Nu era o glumă, omul era cât se poate de serios. L-am întrebat: „Dar de ce eu?”. Răspunsul a fost: „Pentru că sunteţi născut în acelaşi an cu comisarul european pentru agricultură”. Nu ştiu de ce m-o fi preferat pe mine, sunt şi alţi scriitori născuţi în 1960. M-o fi văzut la emisiuni de sport. Bine că nu m-a întrebat dacă sunt Miron Radu Paraschivescu sau băiatul lui; sunt două întrebări de care încă am parte frecvent.

Apoi, imediat după târg am primit şi o invitaţie trimisă de dl Marian Oprişan, care mă voia prezent la nu ştiu ce serbare de dinainte de Ziua naţională. Le-am şoptit complice colegilor de la editură că e greu până pun eu piciorul în PSD, fiindcă ulterior, încet-încet, o să-i plasez şi pe ei. Unii s-au amuzat, alţii mai puţin; mă luaseră în serios şi a trebuit să râd şi eu ca să-i văd zâmbind. Mă rog, pe unii.

Cert este că o carte de genul acesta îl mişcă într-un fel mai degrabă pe cel care o citeşte decât pe cel despre care e vorba. Cu aceste mărunte excepţii şi înţelegeri greşite a ceea ce e în carte, nimeni nu s-a sinchisit şi nimeni nu se va sinchisi. Mulţi politicieni de la guvernare au o distanţă mare de carte, de ideea de carte, de citit în general. Salut iniţiativele izolate ale unor parlamentari, cum e Ovidiu Raeţchi, de la PNL, care vrea să declanşeze o serie de iniţiative în favoarea cărţii. Ar fi lăudabil, tocmai am aflat că 2019 va fi declarat anul cărţii în România.

Va fi inaugurat de doamna Dăncilă, probabil…

Da, mai cu seamă dacă îşi va aminti de rostirea care tronează pe coperta cărţii despre care vorbim. Trebuie să spun, înainte să mă întrebi tu – sau poate nici nu o să mă întrebi – că am primit observaţii legate de titlu, de eroarea pe care o conţine.

Nu, nu te-aş fi întrebat, pentru că mi-a fost clar spre ce trimite şi nu m-aş fi gândit că cineva îţi pune la îndoială cunoştinţele de limbă română.

Există oameni care au făcut-o. Fie oameni nefamiliarizaţi cu declaraţiile dnei Dăncilă, trăind în afara României, dar animaţi de bune intenţii. Fie oameni care nu au umor, pur şi simplu. Fie troli de partid, care s-au prezentat chitiţi să mă desfiinţeze. Fie oameni sincer îngrijoraţi, care nu ştiu că mă descurc onorabil în limba română, care nu ştiu că fac, de patru ani şi jumătate, o pastilă de limbă la o televiziune şi cărora nu le-a dat prin cap că, şi în situaţia în care eu aş fi fost agramat, altcineva din personalul editurii ar fi trebuit să îndrepte eroarea: redactorul, corectorul etc. Oamenii care m-au criticat au umplut pagina de Facebook a Editurii Humanitas şi mi-au atras atenţia pe diverse tonuri, de la „Dar acolo nu trebuie să fie «oricărui»?” până la „Învaţă să scrii, băi, boule!”.

„Mărimile din PSD au grijă să se păstreze la acelaşi nivel al inepţiei”

Îmi spuneai anul trecut, într-un interviu, că „România s-ar mai putea logodi o dată cu spiritul lui Caragiale şi ar da naştere unui ţinut de pomină mondială, pe nume «Daea carnavalului»”. Deci, era de neconceput ca Daea Agriculturii să nu apară şi el în carte. Dar de ce i-ai dedicat un capitol întreg, punându-l la concurenţă cu premierul?

Ca dovadă că am ţinut minte interviul nostru, capitolul rezervat lui Petre Daea se cheamă exact aşa, „Daea carnavalului”. Există, deci, o formă de consecvenţă în PSD, mărimile de acolo au grijă să se păstreze la acelaşi nivel al inepţiei.

Citiţi şi: Radu Paraschivescu: „România s-ar mai putea logodi o dată cu spiritul lui Caragiale şi ar da naştere unui ţinut de pomină mondială, pe nume «Daea carnavalului»” 

Petre Daea ca personaj este exploatabil literar şi ar putea fi protagonistul unui roman sau măcar al unei serii de scheciuri de Revelion. E un om candid şi, cred, un om bun. Spre deosebire de alţi oameni din PSD, pe care nu i-aş bănui de bunătate sub nicio formă, Petre Daea are, o spun şi în carte, ceva de bunic care-şi răsfaţă nepoţii, are o formă de candoare care trece dincolo de politică şi care presupune naivitate, informaţie precară în afara zonei de competenţă, voluptatea călcatului pe bec, comiterea senină a gafelor de genul poveştii cu Auschwitz-ul. Dar e un om pe care e greu să te superi, nu poţi avea o atitudine ostilă faţă de el. Ai o atitudine ostilă faţă de prezenţa lui în PSD, asta da. Cine face parte din acest partid merită tratat cu multă distanţă şi cu semne de întrebare. Dar el, ca persoană, e un om agreabil, care-ţi mai serveşte din când în când câte o cupă de înţelepciune populară, care-ţi face filosofia oii şi a vacii, care are tot felul de rostiri la limita abisalului absurd.

„Oamenii ăştia sunt aduşi la pentru că pot rezolva coţcăreli”

CV Radu Paraschivescu

 

S-a născut în 1960, la Bucureşti.

Este realizator al emisiunilor „Dă-te la o carte” şi „Pastila de limbă”, difuzate pe Digi24 şi, de asemenea, publică săptămânal texte în rubrica „Paraschivenia săptămânii”.

Cărţi publicate: Efemeriada(2000, Libra), Balul fantomelor(2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar(2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă”, pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere(coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)(Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare (Humanitas, 2017) şi Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018).

 

Sursă CV: www.humanitas.ro

Prim-ministrului Viorica Dăncilă i-ai dedicat, de asemenea, un capitol întreg. De meditaţii la dăncileză. Nu te întreb de ce, ar fi redundant. Dar pentru că ai fost profesor, te întreb cum ai fi reacţionat dacă ai fi avut un astfel de elev?

Aş fi încercat să-i explic lucrurile, aş fi recurs la logică, pentru că elevul vine la şcoală ca să înveţe. Partea proastă cu dna Dăncilă şi cu alţi colegi de-ai dumisale este că nu s-au dus la şcoală ca să înveţe, ci pentru că au fost obligaţi să o facă. Îmi închipui că aşteptau cu înfrigurare recreaţiile. Iar la ore fie nu au fost atenţi deloc, fiindcă nu i-a interesat, fie au avut profesori foarte slabi. Cert este că nivelul lor e rudimentar. Problema, acum, nu e că dna Dăncilă nu ştie să vorbească româneşte corect sau măcar să citească de pe foaie, problema este că e premier. Dacă era coafeză sau inginer silvic sau ţesătoare, dacă avea o meserie în care nu era nevoie de apariţii publice, nu era o mare problemă, dar când ea conduce un Guvern, când e expusă în permanenţă presei şi contactelor cu omologii din alte ţări, chestiunea e delicată. Oamenii din străinătate cu care se întâlneşte deduc, văzând-o şi auzind-o, că aşa arată crema României. E logic să se întrebe cum arată segmentul de jos, dacă aşa se prezintă elita politică.

Cum îţi explici că în actuala garnitură politică de la vârful ţării e, cred, cea mai mare aglomeraţie de sfertodocţi din perioada post-decembristă?

Explicaţia e simplă. Oamenii aceştia nu sunt aduşi la putere în temeiul unor competenţe, ci pentru că au conexiuni în diverse zone, pot asigura tot felul de forme de influenţă, pot rezolva coţcăreli şi aşa mai departe. Sau sunt recompensaţi pentru servicii aduse şefului. În acest caz, nu mai contează dacă au făcut vreo facultate şi cum au trecut prin ea, dacă ştiu vreo limbă străină, dacă s-au rodat în materie de discurs public. Care sunt criteriile de selecţie pentru Liviu Pop, de pildă? E un om care pur şi simplu nu are echipamentul minimal pentru funcţia de ministru al Educaţiei. Care sunt criteriile pentru care un domn ca Ionel Mang este numit ministru al Educaţiei, el fiind plagiator dovedit? Aceşti oameni nu sunt aduşi pentru gestionarea eficientă a unui domeniu, ci pe alte criterii.

Citiţi şi: Scriitorul Radu Paraschivescu: „Se poate face o operă de minimă însănătoşire, cu condiţia să nu ţi-o propui”

Şi nu se compară cu cei de acum 25-29 de ani. Ţin minte că aveam şi împotriva lor tot felul de obiecţii – pe care le emiteam în cor cu părinţii mei –, dar oamenii aceia păreau sorbonarzi pe lângă cei de azi. Unii chiar aveau şcoală, erau exersaţi în ceea ce priveşte discursul public şi felul de a se comporta pe scena publică. Erau, din câte ţin minte, competenţi. Neconvenabili ideologic, dar competenţi. Şi deştepţi, o bună parte dintre ei. Să ne gândim la Guvernul Petre Roman, cu Petre Roman în frunte. Cu toate alunecările lui de ieri şi de alaltăieri, nu se compară cu Viorica Dăncilă, de care se sparie gândul. Nu poţi să-l pui pe Eugen Dijmărescu lângă Dănuţ Andruşcă sau lângă oricare altul din Guvernul actual. Ai sentimentul că vin din lumi diferite.

Dar Dănuţ Andruşcă ţi-a scăpat…

Am avut iniţial o listă mai lungă. La el am renunţat pentru că nu prea vorbea. A încercat o dată să emită nişte cuvinte şi cu asta s-a terminat…

Îmi permit să-ţi fac şi o sugestie, în cazul în care te apuci de volumul al doilea al cărţii despre prostia actualei Puteri: uită-te şi spre Parlamentul European. O avem acolo pe doamna Grapini care, şi ea, dă cu oiştea-n gramatica limbii române.

Doamna Grapini are multe abateri legate de punctuaţie şi de ortografie: câte un „i” în plus sau în minus, câte-o virgulă pusă aiurea. Plus inepţiile ca atare. Ştiu şi promit să mă uit mai atent. Oricum, e bună ideea ta. Plus că în Parlamentul European noi am mai avut nişte personaje de genul ăsta: George Becali, Elena Băsescu.

Văd că-l aduci în lumina reflectoarelor şi pe Călin Popescu Tăriceanu. A folosit şi omul o dată prepoziţia „pe” în construcţia acuzativului şi atunci l-ai taxat…

„Credeţi că PSD-ul nu sesizează unul din marile pericole pe care ne paşte?”…  Da, domnul Tăriceanu a reuşit să combine „pe”-ul pus anapoda cu un dezacord. Pare simplu, dar nu e. Ia încearcă, o să vezi că e greu. Însă domnul Tăriceanu nu e singurul care pune prepoziţia când nu e cazul sau nu o pune când e cazul. Marean Vanghelie, mi se pare, a zis odată: „Să nu ne ascundem în spatele unor lucruri pe care ne avantajează”.

„Meditaţii la dăncileză nu pot să le dau celor din Guvern, fiindcă au expertul absolut în materie”

Domnul Daea a făcut, cum spuneai, un pas spre tine. Dacă ar face şi Guvernul şi te-ar invita la Palat să dai meditaţii la dăncileză sau să le duci pastile de limbă, ai merge?

Meditaţii la dăncileză nu pot să le dau, fiindcă au deja expertul absolut în materie, pe doamna premier. Pastila de limbă e pentru toată lumea, dar nu cred că pe ei îi interesează aşa ceva. Guvernanţii nu mi se par preocupaţi de articularea unui discurs curăţat de scame. Sunt în general (onoare excepţiilor) oameni care vorbesc şleampăt, la fel cum gândesc. Am convingerea că lucrurile astea se leagă între ele.

Altfel, sunt doar un om care vede lucrurile de pe margine şi le ironizează. Am dubii c-aş putea face mai mult. Cât despre ei, faptul că apare o carte în care au parte de un tratament critic sau ironic nu înseamnă absolut nimic. Nu e un pericol. Pericolul, pentru ei, poate veni dinspre Justiţie, nu dintr-o carte.

„Liviu Dragnea operează cu stafii, cu născociri”

„Foaie verde muşeţel unde-i statul paralel?”, te întrebi. Retoric, că mă gândesc că te-ai edificat deja…

Da. Nu ştim însă care e capitala statului paralel, nu ştim ce relaţii diplomatice există între el şi statul perpendicular sau cel diagonal ori statul pe spate ori statul la coadă. Cei care îl invocă se conformează, din punctul meu de vedere, vechii vorbe: „Cine zice ăla e.” Asta a avut grijă să o spună dna Norica Nicolai: „E greu să te lupţi cu statul paralel care ţi-a schimbat într-un an doi premieri.” Păi, cine i-a schimbat? Nu dl Dragnea? Şi atunci, cine e statul paralel? Nu dl Dragnea?

Inspiraţia acestei plăsmuiri vine din altă parte: din Turcia lui Erdogan. Nu ştiu exact cum se întâmplă lucrurile acolo, dar aici Liviu Dragnea operează cu stafii, cu născociri. Nimic din ce declară el la televizor nu poate fi crezut. Dl Dragnea spune, de exemplu, că a fost urmărit de patru asasini cazaţi la Hilton, unde aceştia au stat o vreme. Jalnici asasini trebuie să fi fost dacă au stat la cinci stele, cu casă şi masă asigurate, şi, timp de patru săptămâni, n-au reuşit să se apropie de el. Sau poate au reuşit, s-au uitat la el şi apoi au plecat cu coada între picioare, dominaţi, ba chiar hipnotizaţi, de privirea lui acvilină. Pe urmă, mai zice Liviu Dragnea, oamenii din #Rezist sunt ţinuţi în cantonamente montane. Ce Dumnezeu fac acolo? Tiroliană? Jocuri şi focuri de tabără? Orientare turistică? Oamenii ăia i se aşază sub nas, în Piaţa Victoriei, şi îl invită să-şi ia premierul şi să plece. Pentru aşa ceva nu e nevoie de cantonamente, ci de obraz, reflexe civice şi bun-simţ.

S-a văzut în 10 august că stau bine după antrenamentele montane: cădeau ca popicele în urma confruntării cu jandarmii…

Da, s-a văzut că au venit cu oxigen mult, de la munte, şi l-au consumat împotriva jandarmilor.

Revin şi repet apăsat: Liviu Dragnea lucrează permanent în orizontul ficţiunilor şi al minciunii. Iar în momentul în care le spune de o sută de ori, ajunge să le creadă. Aici e pericolul pentru el, ca persoană.

Dacă te-ar ruga un jurnalist străin, de exemplu, să-i faci o caracterizare succintă a oamenilor care conduc Guvernul şi Parlamentul, ce i-ai spune?

I-aş spune că sunt în general oameni ajunşi la putere pe o enormă trambulină de naivitate din partea populaţiei şi pe o formă regretabilă de absenteism a celor care ar fi trebuit să iasă la vot şi n-au ieşit – asta pe de o parte. Pe de alta, că avem de-a face cu destui oameni care, vorba lui Lucian Boia, au ca proiect de ţară scăparea de puşcărie, ceea ce presupune violarea cu perversiuni a Justiţiei. Sunt oameni care vor să contorsioneze legile, să le întoarcă sau să le modifice în favoarea lor, să scape de închisoare, şi asta nu pentru a merge după aceea la mănăstire, ca să se căiască, ci pentru a fura mai departe şi pentru a le asigura pârtie şi celor care vin după ei. Aşa se prezintă actuala guvernare de la Bucureşti.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.