Săptămâna aceasta va intra la vot în Camera Deputaţilor “Legea anti-defăimare”, creaţia lui Liviu Dragnea. O lege controversată, nejustificată. O lege care, fiind extrem de periculoasă la adresa libertății de exprimare în tot spațiul public, trebuie oprită.

Cum nu se mai poate recurge la bâte de mineri, pentru aducerea la tăcere a vocilor incomode din presă şi din societatea civilă, cum – din cauza “exploziei” comunicării pe reţelele de socializare –, nu mai e suficientă cumpărarea unui ziar sau a unei televiziuni pentru ca un partid sau un grup politic să-şi asigure liniştea şi rămânerea la putere (o dovadă clară au fost alegerile prezidenţiale din 2014), se recurge la metode de-o subtilitate perverse pentru anihilarea vocilor critice. Venite sub forma unei legi, Legea privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup, care, chipurile, apără demnitatea umană și toleranța.

O lege care, transmit iniţiatorii, este inspirată din Convenția-Cadru Europeană pentru Promovarea Toleranței și Combaterea Intoleranței, “propusă drept model de către Consiliul European al Toleranței și Reconcilierii”, iar în cazul adoptării, România ar deveni primul stat din UE care ar promova “acest model pro-activ pentru asimilarea principiilor și valorilor privind demnitatea și toleranța”. Ceea ce nu spun nici iniţiatorul, nici susţinătorii lui şi ai legii este că acest Consiliu European al Toleranței și Reconcilierii e un ONG, nicidecum o instituție din arhitectura europeană, şi că ideea acestui ONG a fost propusă, nu și adoptată, la nivel comunitar sau la nivelul vreunui stat.

Gândită şi scrisă fără consultare publică, fără dezbateri, această lege nu e ceea ce pare a fi, prin titlu, ceea ce vor Liviu Dragnea şi susţinătorii lui să ne convingă că este. Ea nu are alt scop decât să dea liber unei poliții politice a gândirii, să creeze un fel de minister orwellian al adevărului.

Această lege nu are justificare reală. Ea vine cu o suprareglementare, interferând cu prevederi legale în vigoare, care protejează demnitatea umană, care impun toleranță față de grupurile minoritare și care pedepsesc discursul incitator la ură: și anume, articole din Codul Civil, prevederi din OUG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, și cu un articol din Codul Penal, care vizează incitarea la ură și discriminarea împotriva unei categorii de persoane, faptă care se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă.

În varianta inițială a legii, defăimarea socială era definită ca fapta sau afirmația prin care o persoană este pusă în situație de inferioritate, „pe temeiul apartenenței sale la o categorie de persoane care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, apartenență politică (sublinierea mea), orientare sexuală, origine socială, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”. Cum demnitatea unei persoane este deja protejată atât prin prevederi constituționale, cât și prin prevederi ale Codului Civil – care, însă, nu fac referire la apartenența politică a unei personae –, era dificil să-i găsești acestei legi o altă justificare în afara intenției de a limita libertatea de exprimare în spaţiul public.

În ciuda scandalului iscat în mass-media și la nivelul unei părți a societății civile, în octombrie anul trecut, Liviu Dragnea nu a avut nici cea mai mică intenție de a renunța la lege. A anunțat doar că va elimina din lege sintagma „apartenență politică”, ceea ce s-a întâmplat, fără a schimba însă esenţa legii, și că va diminua cuantumul amenzilor. Ceea ce nu numai că nu a făcut, dar l-a şi majorat. Dacă în forma iniţială, amenzile oscilau între 1.000 și 30.000 de lei, dacă vizează o persoană fizică, și între 2.000 şi 60.000 de lei, dacă vizează un grup social, în forma revizuită a legii urcă până la 100.000 de lei. Amenzi care pot scoate definitiv din joc un jurnalist sau o voce a societăţii civile.

Un alt aspect care demonstrează că “legea Dragnea” e cu dedicaţie pentru vocile incomode din spaţiul public este faptul că prevede, printre altele, înființarea, în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a unui compartiment numit Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, care va avea ca atribuțiuni, printre altele, să dicteze ce și cum să facă presa. De exemplu, va elabora și actualiza anual un Ghid de bune practici pentru promovarea demnității umane și toleranței fațță de diferențele de grup în mass-media.

În plus, acest department urmează să fie format din doar zece oameni, cărora le revine misiunea să acopere, la nivelul întregii țări, o serie de activități, de la elaborarea și gestionarea programelor pentru promovarea demnității umane și toleranței față de diferențele de grup – ca primă sarcină, prevăzută de lege –, până la avizarea de planuri, proiecte și politici publice pe această temă, propuse de alte autorități publice. Ce înseamnă asta? Că intrarea în atenția acestui grupuscul se va face selectiv. Pe ce criterii? Nu se spune, dar se pot intui: deranjul provocat unui partid, unui grup de interese, unor indivizi aflaţi la putere. Deci, un organism pentru plătit polițe.

Continuând să militeze pentru această lege, în ciuda curentului public masiv împotriva ei, dl Dragnea declara, zilele trecute, mândru, că, votând-o, vom fi “prima ţară din lume care construieşte aşa ceva”. Rămâne speranţa că nu vom trăi această premieră. Că această creaţie legislativă a lui Liviu Dragnea – erijat într-un zeu al toleranţei, un intolerant zeu al toleranţei – se va lovi, în Camera Deputaţilor, de “nu”-ul unei majorităţi lucide.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.