Candidatura lui Liviu Dragnea – previzibilă şi surprinzătoare

Melania-CInceaNu surprinde faptul că filialele locale ale PSD au optat pentru susţinerea candidaturii la şefia partidului a unui condamnat. Surprinde, însă, apetenţa cu care Liviu Dragnea face planuri de viitor. Planuri care vizează şi PSD, şi guvernarea.

 

Liviu Dragnea va deveni, din 11 octombrie, președintele de drept al PSD. Nu e niciun dubiu, pentru că va candida el împotriva lui însuşi. Asta, după ce, în 30 septembrie, Comitetul Executiv Național al partidului a respins, prin vot, candidaturile contracandidaţilor săi, Șerban Nicolae și Daniel Savu, care s-au prezentat cu dosare incomplete, mizând pe clemenţă şi aşteptând, în van, derogări. Eliminarea din competiţie l-a determinat, ulterior, pe unul dintre ei, respectiv pe senatorul Şerban Nicolae, să acuze introducerea de restricții nestatutare de candidatură, aranjamente dubioase și agresivă adversitate între colegi. Iar pe celălalt, pe deputatul Daniel Savu, să declare că nu se simte confortabil cu un preşedinte de partid condamnat. Răzvrătiri inutile. Simple declaraţii de culoare. Care nu schimbă lucrurile. La fel cum nu le schimbă nici ameninţarea voalată a lui Ion Iliescu, la adresa lui Liviu Dragnea: „La congres voi spune mai mult”.

Nu surprinde faptul că filialele locale ale partidului au optat pentru susţinerea candidaturii lui Liviu Dragnea, şi nu a unuia dintre cei doi – care, e adevărat, nu au strălucit în activitatea de partid, dar care, măcar, nu sunt ameninţaţi de iminenţa unei posibile condamnări definitive. Este, însă, o stare de fapt care spune multe despre fibra acestui partid.

Un partid care nu numai că nu s-a dezis de Liviu Dragnea, după prima sa condamnare, în dosarul „Referendumul”, dar i-a refuzat autosuspendarea din partid – „Toţi ne-am opus la o decizie de autosuspendare”, declara, după şedinţa BPN al PSD, Olguţa Vasilescu – şi l-a prezentat ca pe un martir –  “Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, decreta Victor Ponta.

Un partid care nu s-a dezis de Ion Iliescu, deşi numele acestuia apare în contexte tulburi şi la Revoluţia din 1989, şi, mai apoi, la Mineriada din iunie 90, lipind de PSD eticheta de partid neo-comunist. Ba, mai mult, a fost  susţinut şi la şefia partidului, şi la conducerea ţării.

Un partid care nu s-a dezis de Adrian Năstase – un condamnat de drept comun pentru fapte de corupţie, fără aura de condamnat politic, pe care vor unii să i-o aşeze –, care făcuse ţăndări imaginea partidului. La congresul PSD din 2013, la scurt timp după eliberarea din penitenciar a acestuia, partidul l-a întâmpinat ca pe o figură mesianică. În timp ce din difuzoare răsuna Oda bucuriei, sala s-a ridicat în picioare, aplaudându-l frenetic. Iar Liviu Dragnea, secretar general al partidului pe atunci, îi închinase un Laudatio, proclamându-l “un simbol”: “Perioada cât a lipsit pentru noi a fost un gol uriaş. Adrian Năstase este un simbol. Adrian Năstase ne-a dat mereu lecţii de viaţă şi ne dă şi acum. Îl aştept cu drag şi îi zic «Bine s-a întors acasă»”.

Un partid care nu numai că nu s-a dezis de Victor Ponta, căruia îi fusese dovedit un plagiat, dar l-a şi propulsat la vârful Puterii Executive, iar mai apoi a încercat să-l impună la Preşedinţia ţării.

Un partid care nu s-a dezis de baronii penali – ale căror poziţii şi afaceri se consolidaseră în anii Guvernării Năstase –, ci i-a desemnat ca reprezentanţi ai săi şi ai noştri, ai poporului, prin administraţie, prin Parlament, prin Guvern. Şi, prin vocea preşedintelui Victor Ponta, le promitea dreptate în războiul lor cu Justiţia: „În ziua în care pe poarta de la Cotroceni va ieşi Băsescu, îi vom face dreptate şi lui Costică Nicolescu, şi celorlalţi”.

Un partid al cărui electorat, la modul general vorbind, nu s-a arătat deranjat de astfel de fapte, ba a făcut din aceste derapaje titluri de glorie şi şi-a urcat „eroii” pe piedestal. Aşa că această opţiune a PSD de afi condus de un condamnat, nu numai că nu surprinde, cum spuneam, dar nici nu anunţă schimbări majore în privinţa cotei de încredere a electoratului propriu.

Surprinde, însă, apetenţa cu care dl Dragnea face planuri de viitor. Planuri pentru PSD, dar un PSD cu el în fruntea sa. Planuri pentru o guvernare eficientă, dar făcută de un Guvern pe care, acum, îl conduce de fapt, pentru că încă şeful său de drept, dl Ponta, nemaiavând nicio influenţă în PSD, a ajuns doar tolerat în funcţie. Ceea ce-l face, după toate probabilităţile, foarte docil. Apetenţa aceasta a lui Liviu Dragnea, de a face planuri pe termen lung, a devenit sesizabilă la scurt timp după condamnarea sa în primă instanţă. O stare de fapt care, în mod normal, nu e caracteristică unui om căruia sentinţa definitivă ar trebui să-i stea ca o sabie a lui Damocles deasupra capului – peste mai puţin de două luni înainte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va începe judecarea procesului privind recursul din dosarul „Referendumul”. Să fie acest avânt al d-lui Dragnea parte a unei strategii de transformare a defensivei în ofensivă, de transmitere, spre Justiţie, a unui semnal de putere, cu scopul de a intimida? Să fie asumare a jocului ultimei cărţi? Să fie efectul unei promisiuni, condiţionate, de happy-end? Vom avea un răspuns, chiar dacă nu direct, peste câteva luni.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS