Suntem în plină luptă împotriva marii corupţii – vedem nume grele ale politicii româneşti chemate să dea explicaţii pentru presupuse fapte de corupţie, în care sunt vehiculate prejudicii colosale. Şi e bine că e aşa, atâta timp cât, se pare, asistăm la un fenomen în metastază.

Totuşi, în ultima vreme, unele anchete ale DNA au lăsat loc şi de semne de întrebare ba când e vorba despre arestarea preventivă, ba despre mandatul de aducere, ba despre anchete ce par construite pe denunţuri, nu pe probe concrete – mai ales în dosare care privesc fapte vechi.

L-am rugat pe avocatul timişorean Florin Kovacs să explice, procedural vorbind, aceste aspecte, care iscă, nu o dată controverse. Şi care, pe termen mediu, nu fac bine nici anticorupţiei, nici imaginii instituţiilor angrenate în această luptă.

„Arestarea preventivă a devenit un fel de zeiţă a zilei”

S-a discutat mult despre arestări, în ultima perioadă. În unele situaţii, s-au ridicat semne de întrebare, public, în privinţa justificării acestei măsuri. Când se impune, de fapt, arestarea unui suspect?

Articolul 223 din Codul de Procedură Penală statuează foarte limpede că în toate cazurile unde infracţiunea este prevăzută cu o sancţiune mai mare de cinci ani şi este necesară o astfel de măsură pentru înlăturarea unui pericol concret pentru ordinea publică, se impune arestarea preventivă. E cea mai dură măsură preventivă ce poate fi luată în privinţa libertăţii unei persoane. Există şi alte măsuri preventive care pot fi luate la adresa unei persoane – arestul la domiciliu, controlul judiciar –, măsuri preventive care ar putea corespunde scopului, şi anume bunei desfăşurări a urmăririi penale, evitării sustragerii unui suspect sau inculpat de la urmărirea penală şi, respectiv, după trimiterea în judecată, bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.

În opinia mea, arestarea preventivă a devenit un fel de zeiţă a zilei în ceea ce priveşte mai ales dosarele instrumentate de DNA. Nu ar trebui decât să ne amintim de felul în care a fost arestată Alina Bica. Indiferent dacă este sau nu este vinovată, e relevant faptul că, iniţial, CSM a încuviinţat exclusiv arestarea ei la domiciliu, după care şefa DNA, în persoana d-nei Codruţa Kovesi, s-a deplasat din nou la CSM, unde a bătut din picior şi s-a dat un nou aviz, pentru arestare preventivă. O asemenea procedură, mie, ca şi simplu cetăţean, îmi displace. Adică, un organism naţional, care are acest rol de apărare a magistraţilor în faţa oricăror abuzuri, poate să-şi revizuiască atitudinea la presiunile unei singure persoane. Am văzut în ultima vreme că în toate conferinţele de presă, procurorul-şef al DNA spune că DNA nu este Kovesi, ci este instituţie. În opinia mea, DNA este Kovesi, pentru că orice persoană care intră în colimatorul acestei doamne poate să o sfârşească destul de prost. Aşa cum a fost şi războiul fratricid dintre Alina Bica şi Codruţa Kovesi. Da, eu cred că a fost război fratricid.

Lăsând la o parte necesitatea unei astfel de instituţii, este absolut necesar să spun că puterea absolută corupe la modul absolut. În momentul în care dai puteri discreţionare unei astfel de instituţii, sub umbrela anticorupţie, se pot face şi "execuţii" asupra unor persoane incomode. Nu ştiu câtă bază factuală este…

În practica multor ani de avocatură pe care îi aveţi…

19 ani.

Felicitări! În această practică aţi constatat că s-a făcut exces de zel în privinţa aplicării măsurii de arestare preventivă?

Dacă propunerea de arestare vine de la DNA sau DIICOT, da. Pot da n exemple de fapte similare comise de persoane cu un anumit statut, unele cercetate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi altele, de către DNA, care sunt total diferit tratate.

În momentul de faţă, nu ne mai interesează violurile, tâlhăriile, ultrajul, nu ne mai interesează niciun fel de fapte care pun în pericol siguranţa cetăţeanului. Ne interesează de la controlorul de tren până la ministru dacă a furat sau nu a furat din banul public. Da, cel care a furat să meargă la puşcărie, e absolut firesc. Numai aşa putem avea o ţară normală, în care să ne putem dezvolta fiecare într-un mediu firesc, să se termine odată cu licitaţille trucate, cu toate aranjamentele astea, care fac ca numai oamenii cu pedigree să aibă acces la anumite resurse ale ţării. Eu nu fac afaceri cu Statul. Trebuie, însă, să căutăm un echilibru între mesajul pe care vrem să-l dăm publicului larg şi ceea ce se întâmplă. Acum, lumea percepe că numai DNA-ul lucrează în ţara asta, şi am văzut că a fost un motiv de mare mândrie că 64% din populaţie are încredere în DNA – şi în Putin are 85% din populaţia rusă încredere. Toţi cei care au forţat ceva din nişte etape în cota de încredere a populaţiei pot, însă, să se trezească cu reversul medaliei. Aceste lucruri trebuie să se desfăşoare într-un cadru normal. Eu mă mir că nu-i duce direct pe stadioane, ca să fie umilirea maximă. Dar, mă rog, face parte din politica managerială a instituţiei.

„Intrarea cu mascaţii are de transmis două mesaje”

Probabil, atenţia publică e canalizată spre zona aceasta pentru că fenomenul corupţiei este la un nivel extrem de ridicat. Corupţie în metastază, s-ar putea spune, care a cuprins mare parte a scenei politice, a administraţiei, a Justiţiei.

Un alt aspect care naşte controverse, mai cu seamă în ultimul timp: percheziţiile cu mascaţi, făcute uneori la ora 4 dimineaţa, în cazul unor suspecţi de evaziune fiscală, de exemplu, ale căror fapte au fost comise în urmă cu câţiva ani chiar. Sunt prevederi legale sau e un exces de zel?

Percheziţiile îşi au un rol foarte important în procedura strângerii de probe. Pe calea percheziţiilor, organele de urmărire penală strâng dovezi care conduc la soluţionarea dosarului. Dacă există suspiciuni asupra unei persoane că în locuinţa proprie deţine anumite documente care influenţează ancheta, legea prevede că procurorii pot să i le ceară. Dar pentru a nu exista riscul ca, între momentul în care i le solicită şi momentul în care ar trebui să le dea, acestea să dispară, se merge pe această procedură a percheziţiei. Aplicabilă, repet, doar în momentul în care procurorul solicită nişte probe şi i se refuză predarea lor.

Dar acest sens a fost răstălmăcit. Toată lumea, adică, organele de urmărire penală,  procurorii  merg pe ideea că există riscul de a fi distruse, că suspectul nu poate dovedi că i s-au cerut şi că a refuzat să le predea.

Intrarea aceasta cu mascaţii are două mesaje. Unul pentru publicul larg, pentru a vedea că instituţiile statului acţionează în forţă şi se iau de oricine, mai cu seamă, de mai marii zilei, şi celălalt, de a institui un soi de teroare.

Vedem acum că sunt instrumentate acte din 2011, 2012, am văzut şi fapte din 2007, deci, fapte foarte vechi, documentate de serviciile de informaţii. Cine a ţinut dosarele acestea? De ce au fost lăsaţi oamenii ăştia să ajungă în astfel de funcţii? Dacă Bica are, într-adevăr, probleme cu legea, de ce a fost lăsată să ajungă şefa unei structuri de importanţa DIICOT? Dacă Horia Georgescu are o problemă de când era la ANRP, cum de a fost lăsat să ajungă la ANI? Se presupune că oricine în ţara aceasta, când ocupă o poziţie publică, este verificat de servicii dacă are schelete în vreun fişet.

„Aplicarea mandatului de aducere e la discreţia procurorului”

Pe unii îi verifică. Dar în unele cazuri, se pare, după această monitorizare nu se întâmplă nimic. În cazul Alinei Bica, de exemplu, SRI a ştiut, înainte de numirea ei în fruntea DIICOT, de fapta pentru care, în noiembrie 2014, a fost arestată. Cu toate acestea, nu l-a anunţat pe şeful statului, care a semnat decretul de numire al acesteia.  Senatorul PSD Daniel Savu, membru al Comisiei de Control al SRI, a confirmat recent acest aspect.

Un alt aspect care, în unele situaţii, a ridicat semne de întrebare: mandatul de aducere. De multe ori, când apare informaţia că x a fost adus cu mandat la audieri, nu rezultă că, înainte, x ar fi fost citat şi ar fi refuzat să se prezinte în faţa procurorilor. Când se impune, deci, aducerea unei persoane la Parchet cu mandat de aducere?

Mandatul de aducere, ca şi mandatul de percheziţie, este o instituţie folosită extrem de des, poate excesiv, în anchetele penale ale DNA. Nu veţi vedea în alte dosare astfel de proceduri. Procedura normală presupune citarea unei persoane pentru a i se aduce la cunoştinţă calitatea de suspect. Tot Codul de Procedură Penală – care este interpretabil – spune că, pentru celeritatea anchetei penale, se dispune citarea cu mandat de aducere. În practică, acest tip de citare are un rol important, şi anume luarea persoanei de pe stradă sau de oriunde decide procurorul, unde este identificată de către poliţiştii judiciarişti, şi ducerea ei în faţa procurorului, pentru a o lua prin surprindere, pentru a nu mai apuca să ia legătura cu nimeni, nici să se consulte cu avocatul.

Dar dacă fapta e veche de câţiva ani şi, în unele situaţii, chiar a stat în nelucrare, unde intervine necesitatea invocării acestei celerităţi a anchetei, pentru a-l aduce pe x cu mandat?

Este, pur şi simplu, o practică la discreţia procurorului. Dacă el consideră că, pentru a-l suprinde pe un suspect, e necesar mandatul de aducere – şi, în cele mai multe cazuri, în 99% din cazuri, se profită de această instituţie pentru a transmite un mesaj de forţă –, recurge la el. Omul este luat de pe stradă şi dus în faţa unui procuror, chiar dacă înainte ar fi putut fi citat. Codul de Procedură Penală spune că poate fi emis acest mandat chiar înainte de prima citare, dacă fapta ar periclita ancheta. Aceste Coduri sunt făcute de cine sunt făcute şi, în momentul în care vedem ce se întâmplă în practică, să nu ne mirăm… Codul de Procedură Penală acoperă toate aceste decizii arbitrare.

Problema mea este: cine îi verifică pe procurorii DNA şi DIICOT? În acest moment, ţara pare guvernată de această instituţie, nici măcar Curtea Supremă nu mai îndrăzneşte să-i verifice. Nu există instituţie publică din care DNA să nu fi săltat pe cineva.

„Nu cred că vreun procuror riscă să reţină pe cineva în baza unui simplu denunţ”

Ceea ce dovedeşte cât de întinsă este corupţia, şi pe verticală, şi pe orizontală…

Denunţul este şi el un subiect al zilei. Se poate începe un dosar penal în baza unui denunţ? Poate fi emis un mandat de reţinere în baza unui denunţ? Vorbim şi de jure, şi de facto.

Nu cred că vreun procuror riscă să reţină pe cineva în baza unui simplu denunţ. Tot timpul, aceste denunţuri sunt coroborate cu alte probe – mărturii, interceptări sau alte probe. Este imposibil să mergi în faţa unui judecător cu un simplu denunţ, pentru că orice avocat poate remarca acest lucru. Dar de regulă aceste denunţuri se fac asupra unor aspecte despre care organele de urmărire penală pot avea informaţii, dar nu au detalii – cum e cazul, de exemplu, al dosarului „Cocoş” sau dosarele cu ANRP-ul. Sunt lucruri care erau cunoscute vag la nivelul opiniei publice şi, probabil, mai aprofundat, la nivelul serviciilor de informaţii, dar o dată arestate, persoane care au avut implicaţii de acest gen pot da detalii ce pot ajuta ancheta. Scopul acestor denunţuri este de a uşura pedeapsa denunţătorului, de a obţine unele facilităţi.

Dar în momentul de faţă, măsura arestului preventiv este un instrument de negociere: „dacă depui denunţ, atunci noi vom solicita ÎCCJ sau altei instanţe competente să judece arestul preventiv înlocuirea acestuia cu arestul la domiciliu sau cu controlul judiciar”. Există nenumărate cazuri de acest gen.

În momentul emiterii unui mandat de arestare, procurorii au obligaţia să instrumenteze cu celeritate cazul?

Legea prevede un termen maximal de 180 de zile la faza de urmărire penală. Nu poţi duce un suspect dincoace de cele 180 de zile, în stare de arest preventiv. Dacă procurorul nu a reuşit în timpul ăsta – care, oricum, e foarte lung, din punctul meu de vedere, pentru că nu arestezi pe cineva dacă nu ai probe sau suspiciuni rezonabile – atunci, este obligat să pună persoana respectivă în libertate şi să o cerceteze în continuare în stare de libertate. De regulă, acest termen este dus până la limită şi este sesizată instanţa. Dacă dosarul ajunge în faţa unui judecător, în fază de cameră preliminară şi în fază de judecată, pe noua procedură, acest termen de 180 de zile nu mai este luat în considerare, pentru că în faza de judecată un inculpat poate fi ţinut până la cinci ani. Un termen aberant de mare.

„Uneori, pentru solicitarea arestului preventiv, procurorii invocă aceste campanii de presă”

Aşa-numita justiţie televizată este un alt subiect zilei, care vizează cu preponderenţă high-life-ul marii corupţii. În privinţa căruia am auzit opinii pro (că este o metodă eficientă pentru descurajarea castei marilor corupţi) şi opinii contra (că spectacolul mediatic poate dăuna anchetei penale şi pentru că, expunând oameni care e posibil să nu fie vinovaţi, ar putea fi abuzivă).

O opinie personală: DNA, în special, şi unele Parchete se folosesc de anumite structuri media. De aceea, mai în glumă, mai în serios, am spus că DNA este divizia penală a SRI, dar este şi o divizie mediatică. În această ţară sunt persoane care deţin televiziuni sau canale de presă scrisă care pot face praf, la comanda unei structuri, orice persoană care li se opune. În dosarele în care am lucrat existau, la un moment dat, o serie de campanii de presă, aşa încât procurorii nu mai aveau nevoie de  argumente în faţa judecătorilor, pentru solicitarea arestului preventiv, pentru că invocau aceste campanii de presă.

Apărătorii mai puţin se pot folosi de aceste structuri, iar o campanie televizată poate crea, în percepţia opiniei publice, impresia că o persoană este vinovată.

CEDO a condamnat în nenumărate rânduri două chestiuni. Prima: comunicatele de presă ale Parchetului, prin care persoana era declarată vinovată înainte de orice judecată, considerând că afirmaţia din finalul comunicatului nu acoperă dreptul la imagine câtă vreme în preambul s-a făcut o expunere exhaustivă a cazului. A doua: plimbarea cu cătuşe prin faţa televiziunilor a persoanei respective, care afectează dreptul la imagine. Credibilitatea ţi-o construieşti foarte greu, oriunde. În momentul în care intri în asemenea anchete, nu-ţi mai repară nimeni credibilitatea, şi orice despăgubire, chiar simbolică, pe care ai obţine-o, nu e de natură să o repare, în cazul nevinovăţiei. De aceea trebuie foarte mare grijă, din punctul meu de vedere, atunci când este expusă o persoană în cătuşe fără să existe probe zdrobitoare.

Nu este rău că se întâmplă această operaţiune de curăţare a sistemului politic şi a celui judiciar, unde vor exista probleme până când acest sistem nu va fi credibilizat în totalitate. În momentul de faţă, eu nu am încredere în Justiţia din România, pentru că am văzut n cazuri – cel puţin de când au început aceste anchete – în care Justiţia este pentru unii mumă, iar pentru alţii, ciumă. Se aplică, încă discreţionar soluţii pe dosar, în funcţie de interesele procurorului sau ale judecătorului. Nu există o grilă, un cadru. Atâta vreme cât noi avem încadrări, de exemplu, de la 3 la 15 ani, şi dacă aplică trei ani, şi dacă aplică 15 este legal. Nu înseamnă, însă, că este şi în spiritul legii. Or, o sentinţă trebuie să fie în litera şi spiritul legii.

Ceea ce îmi spuneţi îmi aminteşte, acum, de sentinţa lui Adrian Năstase, condamnat la doi ani de închisoare, în  „Trofeul Calităţii”, un dosar cu un prejudiciu de peste 850.000 de euro, şi de cea a unui şef al ITM Timiş, condamnat la trei ani de detenţie, într-un un dosar cu un prejudiciu calculat la puţin peste 2000 de euro…

Un bun exemplu… Mai gândiţi-vă la un aspect: Adrian Năstase a primit doi ani de închisoare, iar soţii Popovici, consideraţi „săgeţile” în „Trofeul calităţii”, au luat câte opt ani. Adică, cei de care s-a folosit pentru a organiza „Trofeul calităţii” au luat opt ani, iar el, ca principal beneficiar al sumelor, către care au cotizat foarte multe persoane, a primit doi ani. Cum să să-i dai doi ani? El trebuia să ia 20 de ani, iar ceilalţi, doi ani. A fost ditamai prim-ministru, care a pus în mişcare un asemenea angrenaj  şi s-a folosit de atâţia oameni, unii de bună-credinţă. Era greu să-i reziste cineva lui Năstase. Amintiţi-vă şi ce se întâmpla şi în presă, în anii 2004 – 2004: cum ridica unul vocea, cum i se băga pumnul în gură.

De-a lungul timpului, am întrebat oameni pe care i-am apărat – poliţişti, vameşi:  „De ce nu v-aţi oprit, că ştiaţi că s-a terminat cu haiducia?” Mi-au răspuns: „Pentru că nu poţi. Dacă faci parte dintr-un sistem cangrenat, mergi în continuare cu sistemul, altfel te ejectează şi te gândeşti la ziua de mâine”. Deci, ei ştiu în fiecare zi că îi poate prinde cineva, dar merg în virtutea inerţiei, pentru că există acea promisiune a şefilor de tură: „Vă protejăm”.

Dacă sunt, într-adevăr, de bună credinţă, asta, elegant, se cheamă inconştienţă. Nu îi obligă nimeni să rămână într-un sistem mizerabil, dacă văd că nu au arme să lupte împotriva lui.

Da, poţi pleca să-ţi cauţi de lucru sau poţi să continui şi să pierzi tot.

După ce am apărat foarte mulţi oameni cu bani, miliardari, care au încercat să facă afaceri cu Statul mai puţin legale, unora le-am pus o singură întrebare: „La ce v-a folosit?” Unii aveau în spate 10 – 15 ani de muncă asiduă, şi-au bătut capul, dar au încercat să şi fure, să facă afaceri cu Statul mai puţin legale. Au fost atunci zei ai zile, arzând nişte etape, iar acum îşi pierd şi ani de libertate, şi ani de muncă, şi avere. Eu nu am înţeles niciodată această mentalitate…

Şi care a fost răspunsul lor? Sau poate fi altul în afară de „lăcomie”?

Nu mi-au răspuns nimic. Din tăcerea lor, mi-am dat seama că acesta era răspunsul.

Tot timpul mă comparam, într-un fel, cu ei şi spuneam: „Poate nu am milioanele voastre, dar nu mănânc cu zece guri, îmi fac aceleaşi vacanţe – e adevărat, mai modeste, nu mă duc în destinaţii pentru high-life –, dar stau liniştit”. Diferenţa dintre noi este că eu stau liniştit. Dacă vreau să ies împotriva sistemului şi să strig, nu au decât să-mi însceneze un proces politic, dar altceva nu au ce să-mi facă. Mulţi m-au întrebat unii dacă nu mi-e frică. De ce să-mi fie? Trăiesc într-o ţară liberă, nu suntem Rusia, unde opozanţii sunt ucişi pe stradă. Oamenii trebuie să spună pe nume lucrurilor care nu sunt în regulă. Dar suntem din ce în ce mai puţini. Pentru că unii au ajuns la un nivel de saturaţie faţă de tot ceea ce se întâmplă sau faţă de nivelul de corupţie şi se retrag.

Oamenii aceştia cu probleme penale nu au de ce să fie lăsaţi patru – cinci ani în funcţii publice. Eu am o mare problemă cu Darius Vâlcov, acum. În Timişoara, de exemplu, toţi oamenii sunt stresaţi de controalele inopinate trimise de domnul Voicu la toţi birtaşii din oraş, cu care are răfuieli – ştiu câţiva pe care i-a închis – şi trimite 10 – 11 oameni ca să închidă un butic care, de la 1 martie, este închis automat dacă nu a dat bon fiscal. Dar cine vine cu această politică, cine ne vorbeşte despre evaziunea la micii buticari? Vâlcov care, la rândul lui, este suspectat că a luat două milioane de euro şpagă? Deci, corupţia este o problemă, clar. Cei care sunt corupţi ar trebui evacuaţi din sistem.

Şi am o problemă cu abuzurile în serviciu. Când aud de oameni care sunt acuzaţi de abuz în serviciu doar pentru că asta e interpretarea unui procuror, este foarte dificil de demonstrat contrariul. Pentru că abuzul în serviciu este, teoretic, îndeplinirea cu ştiinţă sau în mod defectuos a unor atribuţii. Există, însă, interpretări. Vorbesc, de exemplu, de cazuri care sunt pe rol acum, unde vedem că la foştii şefi ai Poliţiei Timiş să se asociază persoane şi nume fără legătură. Ce legătură are Munteanu şi Bolbos cu dosarul „Crăciunescu”? Niciuna. S-au comasat două dosare, cu doi denunţători – sunt fraţi denunţătorii – în care Munteanu şi cu Bolbos sunt cercetaţi pentru abuz în serviciu, iar Crăciunescu are treaba lui cu jantele auto şi cu ce-a mai primit. S-au conexat două dosare numai pentru a da bine, „uite sunt şi fapte de corupţie”.

„Calitatea de parlamentar nu poate fi disociată în funcţie de interpretările pe care le dă un procuror”

Lupta cu marea corupţie se blochează, adesea, când ajunge la faza votului în Parlament. Ce sens au votul şi discuţiile pe tema încuviinţării urmăririi penale sau a arestării preventive a unui parlamentar, din moment ce art. 72 din Constituţie prevede imunitate parlamentară doar pentru pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului?

Eu cred că imunitatea parlamentară este prost înţeleasă. Parlamentarii beneficiază de imunitate pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar pentru că această calitate de deputat nu poate fi disociată în funcţie de interpretările pe care le dă un procuror, pentru ca procurorul să poată declanşa o anchetă penală sau să ducă la o arestare se impune ridicarea acestei imunităţi.

Amintiţi-vă că în cazul „Bârsan”, de exemplu, unde CEDO a stabilit că a beneficiat de imunitate atât el, cât şi soţia lui, dar că s-a trecut peste această imunitate şi s-au făcut percheziţii.

Această imunitate a fost creată cu un scop, şi anume pentru ca parlamentarii să nu fie la discreţia unor persoane care îi pot şicana cu fel de fel de plângeri penale, iar ei să nu mai aibă curaj să-şi îndeplinească mandatul. La fel, în cazul unui procuror sau al unui judecător, fără avizul CSM, nu poţi reţine. Este o imunitate profesională, valabilă pe durata exercitării mandatului. Dar ceea ce e neclar este că, în Parlament, noi cerem să ridice imunitatea tot acelaşi gen de persoane care se simt, la rândul lor, ameninţate.

Gândiţi-vă, însă, că în cazul Păcurar, de exemplu, s-a făcut atâta tam-tam să-şi dea demisia din funcţia de ministru, a fost terfelit în toate felurile – şi o spun fără să fiu un simpatizant al lui – şi, până la urmă, a fost achitat. Nu am văzut pe nimeni să spună că procurorii i-au terfelit imaginea. Cine plăteşte pentru asta?…

Revenind la votul privind ridicarea imunităţii. Spuneaţi că e necesar, dat fiind că această calitate de parlamentar nu este secvenţială. Dar dacă faptele au fost comise înainte ca persoana respectivă să ajungă parlamentar?

Eşti obligat să-i ridici imunitatea. Dar, repet, modul în care se refuză ridicarea imunităţii este extrem de păcătos. La unii, gen Varujan Vosganian, care plâng puţin şi citesc acatiste, sau Borbely, nu le-o ridică. Dar când a fost vorba despre Elena Udrea au votat pe bandă rulantă opt cereri, la unu noaptea.

De menţionat că Parlamentul s-a întrunit duminica seara…

Exact. Deci, despre ce vorbim? Plătim poliţe? Eu cred că în Constituţie ar trebui să se stabilească foarte clar ca această imunitate să fie exclusiv pentru cele două situaţii, dar atunci se pune problema că oricine îi face o plângere unui deputat, acesta trebuie să se ducă se dea cu subsemnatul. Iar procurorul analizează seriozitatea acuzaţiilor înainte de a cere ridicarea imunităţii. Dar în toată Europa parlamentarii au imunitate, nu-i poţi lăsa fără. Atunci, acelaşi regim ar trebui aplicat şi altor categorii socio-profesionale. De exemplu, nu poţi lăsa un judecător, un procuror fără imunitate. Aceştia nu pot fi judecaţi, arestaţi fără avizul CSM. Cred că Justiţia ar căpăta încredere în momentul în care în acest CSM dihotomizat – în care există o secţie de procurori şi una de judecători –, ar rămâne numai de judecători. Procurorii, s-a stabilit de către CEDO, sunt co-parte a Executivului. Şi e foarte bine că avem procurori curajoşi, dar să-i distingem de judecători. Unii, procurorii, sunt subordonaţi ierahic şi fac parte din Ministerul Public, iar ceilalţi fac parte din autoritatea judecătorească, nesubordonată ierarhic. Pe de altă parte, avem foarte mulţi judecători cu probleme, şi nu numai în penal.

„Orice spaţiu de detenţie trebuie să aibă condiţii de igienă”

Un alt subiect al zilei: condiţiile proaste din arestul Poliţiei şi posibile abuzuri. Aţi avut clienţi care au reclamat aceste lucruri, din arest sau din penitenciar? Sunt cauzate de legislaţie sau de modul în care este aplicată legea?

Sunt condiţii rudimentare. Ei nu sunt la hotel, o spunea şi ministrul Justiţiei, iar eu sunt de acord cu acest lucru. Dar de aici şi până la a dezumaniza şi a-i pune să-şi facă nevoile într-o găleată – aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Arestul Poliţiei Arad – e cale lungă. Orice spaţiu de detenţie trebuie să aibă condiţii de igienă.

Este crunt, însă, că preţuim mai mult condiţiile de detenţie decât condiţiile unui copil, care are 40 de lei alocaţia lunară. Un deţinut consumă 25.000 de lei pe lună – este declaraţia fostului şef al ANP, Ioan Băla. Păi, în momentul acesta, ar trebui să-mi spui: dacă tu consumi 25.000 de lei pe lună pentru un deţinut de ce ai condiţiile astea?

Revenind, însă: condiţiile de detenţie trebuie să se refere strict la regulile de igienă. Pentru a avea condiţii de confort, trebuie să stai acasă.