Șvabi jimbolieni în lagărul Dnjeprodrzeijnsk, din URSS, în 1946. Sursă foto: Michael Vastag.

Luna aceasta se împlinesc 75 de ani de la deportarea etnicilor germani în URSS, aproape 75.000 de oameni, prilej cu care la Jimbolia a fost organizat un eveniment comemorativ. Între 14 și 22 ianuarie 1945, sute de șvabi jimbolieni au fost ridicați din casele lor spre a fi deportați și condamnați la muncă silnică în lagăre din URSS.  

In memoriam

Conferința „Condamnați la deportare”. Foto: Muzeul Presei Jimbolia

Evenimentul dedicat memoriei, numit „Condamnați la deportare. Jimbolia și surghiunul în URSS”, a fost organizat de Casa de Cultură a Orașului Jimbolia şi de Muzeul Presei „Sever Bocu”, pentru cinstirea memoriei sutelor de șvabi din Jimbolia căzuți, în ianuarie 1945, victime unor măsuri represive.

În cadrul aceluiași eveniment organizat la Jimbolia, Smaranda Vultur, specialistă în antropologie culturală şi istorie orală, a adus în discuţie informaţii din documentele despre deportare, completând şi corectând unele inexactităţi care circulă, Adrian Petruț, profesor de istorie la Liceul Tehnologic Jimbolia, a vorbit despre contextul istoric în care au fost făcute deportările din 1945, Erwin Zappe, președintele FDGR Jimbolia, a readus în atenție nedreptățile comise de cei care și-au cumpărat libertatea, Sergiu-Petru Dema, directorul Casei de Cultură Jimbolia, a relatat povestea Elisabetei Koch, una dintre femeile din Jimbolia deportate în URSS, care nu s-a mai întors niciodată acasă, Oswald Zachari, care a făcut o expunere din perspective copilului care și-a acceptat cu greu mama la întoarcerea acesteia din lagăr, și Carol Brandmayer, care a relatat suferința prin care a trecut familia sa în acel decembrie 1945 și în anii care au urmat.

Publicului prezent la eveniment i-au fost prezentate ;i interviuri audio-video cu Hans Jirkowski care, copil fiind, a văzut ceea ce s-a petrecut în gara Jimbolia, în decembrie 1945, când sute de oameni au fost urcați în trenuri pentru vite și trimiși în lagăre, și cu Ignaz Bernhard Fischer, președintele Asociației Foștilor Deportați din România în URSS.

Josef Koch: „În vagonul cu numărul 64074 am văzut ultima dată chipul mamei, în spatele ferestrei cu gratii”

Unul din momentele emoționante în cadrul a fost lecturarea unei scrisori a lui Josef Koch, în care acesta rememorează ziua, o duminică, în care mama sa a fost smulsă pur și simplu din familie și trimisă în lagăr și suferința care a marcat-o și care i-a apăsat și pe ei, cei rămași, pentru tot restul vieții. Redăm mai jos o parte din scrisoarea acestuia:

„În Jimbolia înspăimântătoarea operațiune «Deportarea în Rusia» a început în 14 ianuarie 1945, într-o duminică. Mama noastră (Elisabeth Koch, născută Stoffel, în 22 aprilie 1914) era în pragul vârstei de 32 de ani. Trăia cu speranța că, fiind mamă a doi copii, nu va fi trecută pe listă. Doar că n-a fost așa.

În acea specială duminică mama ne-a pregătit micul dejun. Pentru că vremurile erau grele, era un lucru de la sine înțeles să mergem în fiecare duminică la biserică. Doar că în duminica aceasta lucrurile au stat diferit. Pe străzi patrulau soldați și era instaurată interdicția de a ieși din case. Eram la masă când, în curte, s-au auzit zgomote. În scurt timp, în încăpere au apărut soldați înarmați. Au cerut actele de identitate și i-au cerut mamei noastre să își pregătească haine de iarnă, ceva de mâncare și să-i urmeze.  Pentru noi, copiii, aceste minute țin de cele mai rele momente pe care le-am trăit în viață, chiar dacă mama se străduia să rămână liniștită. Înainte de plecare – bunicii erau și ei acolo – mama ne-a îmbrățișat puternic și ne-a zis cu glas tremurător și având o privire tristă: «Fiți cuminți, ascultați-i pe Oma și pe Ota. Sigur mă întorc curând.»

Pentru început, toți cei care au fost ridicați au fost duși la Casa de Cultură (Bauerheim), locul fiind stabilit ca punct de adunare a persoanelor ce urmau a fi deportate. Acolo au fost înregistrate din nou și listele comparate (probabil că lista inițială cu cea nouă). Pe urmă li s-a cerut să aștepte în liniște. Pe podeaua din parchet se aflau răsfirate paie pe care deținuții puteau să se odihnească sau să doarmă. Abia după o zi, două, li s-a permis membrilor familiilor să se apropie. Ba chiar s-a îngăduit să se schimbe câteva cuvinte, să se aducă de mâncare și haine de iarnă, dar totul prin ferestre.

Împreună cu bunica noastră am trecut și noi, cei doi copii, într-una din aceste zile pe acolo. Am putut chiar vorbi scurt cu mama noastră, i-am dat mâncare proaspătă, șosete groase de lână, pantofi înalți de iarnă și rozariul ei.

Patru zile mai târziu, în 18 ianuarie, cei reținuți au fost duși, în grupuri de 30 până la 32 de persoane, sub paza soldaților, la gară, unde au fost urcați în vagoane pentru vite. Vagoanele au fost zăvorâte imediat după încărcare. Fete, femei și bărbați au fost închiși, împreună, în spații mici. În vagoane erau paie, în mijloc o sobă din metal, dar rareori și combustibil și, într-un colț, o gaură rotundă în podea care avea rol de latrină. Prin cele două ferestre mici, aflate pe lateralele vagonului și păzite prin gratii, se stabilea contactul cu exteriorul. În următoarele zile, de dimineața până seara, familiile au stat în apropierea garniturii feroviare. Strigau după apropiații lor și încercau să comunice cât mai bine. În una din aceste zile vitrege de ianuarie, fratele meu mai mic și cu mine, însoțiți de bunic, am venit să căutăm vagonul cu numărul 64074. Știam că acolo se află mama noastră și mulți din vecinii noștri. După mai multe strigăte am văzut chipul mamei în spatele ferestrei cu gratii. Am vorbit puțin. Mai mult am plâns. A fost ultima dată când ne-am văzut mama. A fost o despărțire pentru totdeauna.

În 22 ianuarie trenul compus din 28 de vagoane, după alte surse 30, a fost pus în mișcare înspre Rusia, având la bord în jur de 900 de germani jimbolieni (*se presupune că erau aproximativ 900 cu tot cu cei aduși din localitățile limitrofe Jimboliei). După aproape 3 săptămâni de călătorit, în 9 februarie, deportații au ajuns la destinație, fiind împărțiți în două mari lagăre: Dnjepropetrowsk și Dneprodzerjinsk. Două zile mai târziu au fost puși la muncă forțată.

Frigul cumplit, foamea și munca silnică au dus în scurt timp la primele decese. După aproape un an de la deportare au ajuns, în Jimbolia, primele cărți poștale, simple și numite «cărțile poștale ale deținuților de război». Și noi am primit cărți poștale de la mama. Bineînțeles că de fiecare dată acest lucru ne producea o bucurie imensă și că răspundeam numaidecât. Dar aceste cărți veneau destul de rar. Așa se face că în 15 octombrie 1946 mama ne-a scris cu disperare: «… sper că voi primi și eu vreodată răspuns din partea voastră. Sunt încă sănătoasă, ceea ce vă urez și vouă, părinților și fraților.» În toată această perioadă mama și-a făcut mari griji în ceea ce ne privește pe noi, copiii. Două persoane deținute împreună cu ea au relatat când s-au întors acasă: «… dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o tatăl vostru a aflat despre constrângerile și sărăcia de acasă. Așa că a cumpărat bumbac folosindu-se de porția ei zilnică de pâine și a realizat pentru voi două cămăși. Acestea și verigheta ei le-a trimis acasă prin primii bolnavi cărora le-a fost îngăduit să se întoarcă. Spera în fiecare clipă că se va putea întoarce acasă. Dar într-o noapte m-a chemat la patul ei, abia mai putea vorbi, și mi-a zis: «Simt că voi muri. Dumnezeu să fie cu mine și cu copiii mei.» Cât de disperată trebuie să fie o mamă bolnavă de moarte, care pentru că se gândește la copiii ei, să ajungă să spună aceste cuvinte unei alte prietene: «Când ajungi acasă spune-i, te rog, soțului meu să nu rămână singur, ci să le ofere copiilor, din nou, o mamă, dar că ei nu au voie să-și uite vreodată mama naturală.» Câte griji și câtă disperare reies din aceste cuvinte rostite de o mamă? Cine poate oferi un răspuns?

Ca orice alt om mort în lagăr, mama noastră a fost depusă, imediat după moartea ei (15 martie1947) într-o groapă comună. Nu putea fi vorba despre o înhumare corespunzătoare. Nici alți deținuți nu au avut voie să participe la îngropare. Știm doar că cineva s-a gândit să-i pună mamei noastre rozariul în mână.

După ce am aflat despre moartea mamei de la deținuții bolnavi cărora li s-a permis să se întoarcă acasă (oficial nu am fost înștiințați niciodată!), tristețea ne-a copleșit pe toți. După câteva zile, tatăl nostru a cerut să se oficieze la biserică o liturghie în memoria ei. La aceasta am participat și noi și alte neamuri. După aceea ne-am deplasat la cimitir. Aici, la mormântul familiei, am așezat o cruce cu inscripția „Dumnezeu să-i ofere liniștea veșnică”. Mai târziu, pe piatra funerară făcută din marmură am gravat numele ei și locul unde a decedat. După cum a trăit mama noastră și după cum a murit, nu se poate să fi ajuns altundeva decât în rai. Amândoi copii ai ei suntem convinși de asta. Noi nu o vom uita vreodată.”

Smaranda Vultur: “În numărul victimelor ar trebui incluşi şi copiii ai cărir părinţi au fost deportaţi”

Smaranda Vultur a adus în discuţie informaţii din documentele despre deportare, completând şi corectând unele inexactităţi care circulă. Aceasta a subliniat importanţa listelor cu numele celor ridicaţi în ianuarie 1945, întrucât, aşa cum afirmă şi Hannelore Baier – care a scris în repetate rânduri despre deportarea în URSS din 1945 –, sovieticii au refuzat să le ofere autorităţilor române nu numai listele cu numele celor trimişi la aşa-zisa muncă de reconstrucţie în URSS, dar au refuzat să comunice şi numărul acestora.

Smaranda Vultur a mai vorbit despre traumă şi supravieţuire, despre faptul că în numărul victimelor ar trebui incluşi şi copiii mici rămaşi acasă, fără ajutor, după ce părinţii le-au fost ridicaţi şi trimişi în lagăre, despre drama tuturor familiilor afectate de această măsură luată de URSS.

De asemenea, Smaranda Vultur a oferit detalii din mărturiile pe care le-a cules din discuţii cu etnici germani şi pe care le-a adunat în volumul Germanii din Banat, detalii care nu au fost pomenite în carte de cei intervievaţi. În acest context a amintit mărturia Evei Pascu, născută Ollinger (interviul în carte fiind realizat de Ştefana Neamţiu). Eva Pascu povesteşte că deşi a fost deportată din Steierdorf, la întoarcere, chiar într-o seară de Crăciun, a venit la Jimbolia la o mătuşă de-a sa, doamna Wildt. A rămas acolo până s-a întremat şi apoi a găsit şi de lucru în Jimbolia, pentru câţiva ani. După această intervenţie, o doamnă din sală i-a spus Smarandei Vultur că mătuşa Evei Pascu (Ollinger) este bunica ei maternă şi că, pe parcursul multor ani, se întâlnea la Jimbolia, în seara de Crăciun, cu Eleonora Pascu, fiica Evei, devenită profesoară la Teatru, la Universitatea de Vest din Timişoara.

În intervenţia sa, Smaranda Vultur a vorbit şi despre francezii din Banat şi Jean Lamesfeld, originar din Jimbolia, care i-a organizat în Austria pe germanii de origine franceză refugiaţi după război, pentru ca aceştia să poată pleca spre Franţa.

Carol Brandmayer: „Am primit o carte poștală prin care tata ne comunica că se află în drum spre URSS, într-un tren de marfă”

Familia Brandmayer, în 1939: tatăl, Anton, mama, Ana, și copiii Carol și Ignaz. Foto: Arhivă personală Carol Brendmayer.

Lui Carol Brandmayer războiul, iar mai apoi deportarea i-au răpit tatăl, pe Anton Brandmayer, deportat în Ufa, la poalele munților Urali, unde a lucrat într-o mină de minereu de nichel. În timpul războiului, Anton Brandmayer a fost concentrat, cu mici pauze, într-o fabrică militarizată din Timișoara. „Pentru noi a venit dezastrul, și acesta a devenit monstruos, în ianuarie 1945. Am fost informați, nu știu pe ce căi, că a fost ridicat din unitatea militară de către armata sovietică. Am primit o carte poștală cu ștampila poștei din Turnu Severin prin care ne comunica că se află în drum spre URSS într-un tren cu vagoane de marfă, ne liniștește că totul o să fie bine. (…) În ianuarie 1947 am primit o scrisoare din Germania de la tatăl nostru, din Treuenbritzenkrankenhaus, în care ne explica că a lucrat într-o mină de minereu de nichel în orașul Ufa, la poalele munților Urali și că s-a îmbolnăvit și a fost trimis în Germania în zona sovietică. În 1949 în luna iulie a venit acasă călătorind fără acte de identitate. S-a angajat la Ceramica, dar boala l-a răpus și în 2 mai 1950 a decedat”, povestește Carol Brandmayer.

75.000 de etnici germani, deportați pentru „reconstrucţia URSS”

Etnici germani din România deportați în URSS. Foto: ACISAC/Memorialul de la Sighet

În ianuarie 1945, circa 75.000 de etnici germani, dintre care aproape 33.000 au fost șvabi din Banat, au fost sunt deportaţi, la ordinul guvernului sovietic, la minele din Donbas, pentru „reconstrucţia URSS”. În decursul a cinci ani, cât a durat deportarea, aproape un sfert au murit ori au dispărut.

În 16 decembrie 1944, la ordinul lui Stalin, Ministerul Sovietic al Apărării a ordonat „mobilizarea şi internarea cu trimitere la muncă în URSS a tuturor etnicilor germani apţi de muncă” de pe „teritoriile eliberate de Armata Roşie” din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia. Adică, toți bărbaţii care aveau vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani şi femeile cu vârsta  între 18 şi 30 de ani. Mobilizarea s-a făcut sub supravegherea NKVD.

„Ridicările s-au efectuat de către organele locale numai în România, în celelalte state ele fiind întreprinse de sovietici. Este motivul pentru care mulţi dintre deportaţi sunt convinşi că «românii» i-au deportat şi că URSS ar fi cerut României forţă de muncă iar guvernul român a decis trimiterea «nemţilor». Iniţial era prevăzut ca numai bărbaţii să fie duşi la muncă. Numărul lor era însă relativ redus pentru că mulţi dintre ei nu se mai întorseseră de pe front (din 551.049 de etnici germani – numărul care-i fusese raportat lui Stalin –, 240.436 erau bărbaţi şi 310.613 femei), astfel că sovieticii au hotărât să ridice şi femeile, mai ales că în URSS ele munceau cot la cot cu bărbaţii.

Deportată într-un lagăr din URSS. Foto: Arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”, din Timişoara.

Autorităţile române au încercat să se opună măsurii ordonate de sovietici. Ministrul Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, a întreprins demersuri diplomatice pe lângă Guvernul Marii Britanii şi al Statelor Unite, fără succes. La 12 ianuarie 1945, Burton Y. Berry, reprezentantul politic al SUA la Bucureşti, îl informează pe Vişoianu că guvernul Statelor Unite nu a fost înştiinţat de către guvernul sovietic de intenţia acestuia de a ridica cetăţeni români de origine germană şi că dezaprobă această măsură, dar că «recunoaşte dreptul comandamentului sovietic de a asigura liniştea şi securitatea liniilor sale de comunicaţii în spatele frontului”, deşi „socoteşte că măsura deportării depăşeşte aceste necesităţi». Într-o notă personală adresată la 18 ianuarie 1945 ministrului de Externe Eden, Churchill comentează: «Why are we making a fuss about the Russian deportations in Roumania of Saxons and others? It was understood that the Russians were to work their will in this sphere. Anyhow we cannot prevent them» («De ce facem atâta zarvă despre deportările ruseşti din România ale unor saşi şi ale altor populaţii? Înţelegerea a fost că ruşii vor putea să-şi impună voinţa în această zonă. Oricum nu îi putem opri»).

La 13 ianuarie 1945 Guvernul Rădescu îi adresează generalului Vinogradov o notă în care protestează împotriva «mobilizării pentru lucru în URSS a unor categorii de locuitori ai României de origine germană». În aceeaşi notă de protest se menţionează că guvernul român «este ţinut de Tratatele pe care le-a iscălit, de conştiinţa răspunderilor sale şi de Convenţiunea de Armistiţiu însăşi» şi nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic, chiar dacă recunoaşte că bunul mers al operaţiunilor militare duse în comun cere măsuri de securitate”, se arată în volumul lui  Hannelore Baier, Deportarea etnicilor germani din România  la munca de reconstrucţie în URSS, în Școala Memoriei 2011, FAC, 2012, paragraf menționat pe site-ul Memorialului de la Sighet.