Foto: Memorialul de la Sighet

În 16 iulie 1949 la Pădurea Verde din Timişoara erau exacutaţi cinci membri ai grupurilor de rezistenţă anticomunistă din Banat: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Romulus Mariţescu zis „Fert”, Petru Puşchiţă zis „Mutaşcu” şi Ion Tănase, condamnaţi la moarte prinzt-o sentinţă din 25 iunie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara.

Potrivit istoricului Dorin Dobrincu, citat de Memorialul de la Sighet, Spiru Blănaru a devenit în toamna anului 1948 liderul uneia dintre cele mai importante formaţiuni de rezistenţă din Banat. Acesta l-a avut o vreme ca adjunct pe comandorul Petru Domăşneanu. Din cauza unor neînţelegeri, cei doi s-au despărţit, iar majoritatea oamenilor au preferat să rămână alături de Blănaru. În ianuarie 1949, grupul Blănaru s-a unificat cu organizaţia constituită de notarul Gheorghe Ionescu, în comuna Teregova, din judeţul Caraş-Severin, cel din urmă fiind recunoscut ca lider principal. Acest grup a atacat Postul de jandarmi din Teregova,în noaptea de 12-13 ianuarie 1949, şi a eliberaat mai mulţi membri ai rezistenţei arestaţi anterior, apoi a avut confruntări dure cu trupele de Securitate trimise în urmărirea lor, cum s-a întâmplat în 21 februarie 1949, la Pietrele Albe, „fapt posibil şi datorită motivării, dar şi unei dotări relativ acceptabile cu armament şi pregătirii paramilitare”. Intervenţia autorităţilor a fost masivă, serviciile de represiune instaurând un regim de teroare în satele din zonă.

„În cele din urmă insistenţele Securităţii au dat roade, foarte mulţi partizani şi susţinători fiind capturaţi, în februarie şi martie 1949, între ei şi Spiru Blănaru. Comandorul Pentru Domăşneanu şi oamenii săi fuseseră prinşi şi ei în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, fără să fi putut rezista în faţa unor forţe superioare. Gheorghe Ionescu a reuşit să se ascundă vreme de doi ani, fiind capturat ulterior”, menţionează istoricul Dorin Dobrincu.

Prin sentinţa nr. 1091/25 iunie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara au fost pronunţate următoarele pedepse: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis „Mutaşcu”, Romulus Mariţescu zis „Fert”, la moarte prin împuşcare, Aurel Vernichescu, la muncă silnică pe viaţă, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Nicolae Ghimboaşă zis „Micluţ”, la câte 20 de ani muncă silnică, Petre Puşchiţă zis „Liber”, la 15 ani muncă silnică, Gheorghe Luminosu, la 10 ani închisoare corecţională. Cei condamnaţi la moarte au fost executaţi, dar aceeaşi soartă aveau să o aibă şi cei condamnaţi la detenţie, asasinaţi chiar împotriva prevederilor justiţiei comuniste, se menţionează pe pagina Memorialului de la Sighet:  „Pentru a da o lecţie celor care se opuseseră sau care ar mai fi îndrăznit să se opună regimului comunist, autorităţile de la Bucureşti au decis organizarea unui proces exemplar la Timişoara. Problema a fost dezbătută atât la vârful conducerii Ministerului de Interne, Securităţii şi Ministerului Justiţiei, cât şi în Secretariatul CC al PCR. O anchetă deosebit de dură a avut loc la Timişoara, sub conducerea lui Alexandru Nicolschi, subdirector al Direcţiei Generale a Securităţi, tortura fiind folosită fără menajamente.”

Înaintea procesului de la Timişoara, autorităţile au regizat o largă campanie propagandistică, care a inclus o serie de manifestaţii în oraşele şi satele din Banat, redarea procesului în ziarele din toată ţara, exprimarea “mâniei poporului” prin telegrame cu un conţinut asemănător, în care se cerea condamnarea la moarte a partizanilor.

În memoria celor cinci membri ai grupurilor de rezistenţă din Banat condamnaţi la moarte prin sentinţa din 25 iunie 1949 – Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Romulus Mariţescu zis „Fert”, Petru Puşchiţă zis „Mutaşcu”  şi Ion Tănase –, la Pădurea Verde, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a ridicat un monument în memoria luptătorilor din Rezistenţa anticomunistă din Banat, sfinţit în anul 2000.