“Sărbătoarea Ţapului”, Mario Varga Llosa (Ed. Humanitas)

Sărbătoarea Ţapului se înscrie în categoria aşa-numitelor „romane ale dictatorului“, construite în jurul unor figuri de tirani reali sau imaginari – categorie literară la a cărei apariţie a contribuit realitatea politică din ţările sud-americane în secolul XX. Este o poveste despre viaţa dictatorului dominican Rafael Trujillo (poreclit „Ţapul”, de poporul asuprit), personaj care s-a menţinut la putere vreme de 31 de ani, sfârşind asasinat de un grup de conspiratori. Acţiunea principală a romanului se desfăşoară la Santo Domingo, pe atunci botezat Ciudad Trujillo, în ultimul an de viaţă al generalului. Însă prin arta povestirilor întretăiate, a istorisirii în care timpuri, locuri şi evenimente se întrepătrund topindu-se unele în altele Mario Vargas Llosa ne aduce în faţa ochilor episoade şi instantanee în care eroii cărţii, prinşi în vârtejul amintirilor despre vremurile terorii, alcătuiesc un adevărat caleidoscop al momentelor de criză din viaţa lor şi totodată din istoria Republicii Dominicane. O magistrală cronică a disperării şi a izbăvirii.

“Dimineaţa pierdută”, Gabriela Adameşteanu (Ed. Polirom)

Dimineaţa pierdută – roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi nominalizat la Premiul Uniunii Latine – a fost tradus în Estonia, Franţa, Israel, Bulgaria, Spania, Ungaria, SUA, Italia (şi Portugalia.

„Gabriela Adameşteanu se distinge prin calitatea scriiturii şi prin melancolia privirii. Romanul înlănţuie vocile care se îngână şi îşi răspund, amestecând vioi, dar perfect structurat epocile. Brutalizaţi de circumstanţe, indivizii descrişi de Gabriela Adameşteanu nu sunt totuşi prezentaţi ca inocenţi. Scriitoarea se delectează să le descrie erorile de apreciere, mai ales în privinţa sentimentelor celorlalţi. Citind Dimineaţa pierdută, îţi spui că rareori întâlneşti un scriitor care să dovedească atât de puţină compasiune faţă de personajele sale, cu atâta strălucire”, scria despre această carte Raphaelle Rerolle, în Le Monde.

“Filosofia sexului”, Radu F. Constantinescu (Ed. Curtea Veche)

Brutalitate consumată în termeni: filosofie (cu „s“) şi sex. O pledoarie pentru optica năvalnică a contemporaneităţii? Nu, o introspecţie acidă în paharul cu absint al sensibilităţii rănite de marea ipocrizie a formulelor existenţiale prefabricate. Cine afirmă că, pentru a‑i înţelege pe orbi, trebuie să te legi la ochi? Autorul face asta. Prin legătura înflorată care îi acoperă privirea, se distinge o pată de culoare: Maria, femeie-prototip (dar nicidecum o Evă dedată la cutreierarea livezilor de meri), îi apare ca un portret desenat din amintire. 

Claritatea poate fi ajustată, nu şi termenul de valabilitate sau instrucţiunile de folosire. Sentimentele nu se comercializează la gura metroului şi nici nu sunt dovezi de admiraţie necondiţionată.

 Dar cine spune că nu putem pătrunde, măcar în spirit, în ţesătura literară a imaginii… Închidere de diafragmă (hei, e vorba de un procedeu cinemato­grafic, ca să fie clar!) şi, odată nodul desfăcut, Maria şi iubitul ei stau pentru o clipă, în imponderabilitate, faţă în faţă, cu ochii ţintă pe generic. Nimeni nu le-a spus până acum că, într-un poem cu virtuţi vizuale, autorul şi textul nu se contopesc într-un tot, ci se despart ca un tot. Filosofia şi sexul nu mai produc ambiguitate ca termeni, în schimb ajută la vindecarea retinei, iar orbirea de o clipă devine amintire.

Prin urmare, sexul filosofiei nu mai are de-a face doar cu feminitatea, ci el se transformă, printr-un suav proces de inflorescenţă a tipologiilor, într-o filosofie a sexului – virtualitatea imaginii capătă brusc identitatea textului şi nimic din ceea ce e omenesc nu ne mai este străin.