Bătaia de joc a unor oameni din justiție la adresa dosarului Mineriadei, la adresa victimelor și a semnificației acelui eveniment este incontestabilă. Stadiul în care se află acest dosar vorbește de la sine despre victoria sistemului ale cărui temelii au fost puse în Decembrie 1989. 

1990. În decurs de trei zile, 13-15 iunie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, patru oameni au fost ucişi prin împuşcare, 1.388 de persoane au fost vătămate fizic sau psihic, iar 1250 de persoane au fost arestate din motive de ordin politic. Acestui bilanț i se adaugă un număr neidentificat de sedii vandalizate, percheziţionate şi evacuate prin violenţă – sedii aparţinând unor asociaţii non-guvernamentale, unor partide politice, Universităţii Bucureşti şi Institutului de Arhitectură, unor redacţii care făceau opoziţie noii puteri neo-comuniste şi iliberale instalate la conducerea ţării, unor edituri care începuseră să publice cărţi ce demascau crimele comunismului. Asta au lăsat în urmă, în Piaţa Universităţii – potrivit rechizitoriului din dosarul Mineriadei întocmit de procurorii militari –, minerii şi muncitorii de la IMGB, chemaţi de noua şi „democratica” putere politică să facă ordine printre “golanii” adunaţi în zona liberă de comunism a unei ţări colorate în roşul neo-comunist, după votul din Duminica Orbului. Hoardele dezlănțuite nu au fost singure, ci alături de forţe al Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării şi ale nou înfiinţatului SRI, de fapt, la vremea respectivă, vechea Securitate. Terenul pentru violentul atac împotriva manifestanţilor, care solicitau mai cu seamă adoptarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, fusese pregătit prin diversiune şi manipularea opiniei publice; puterea şi presa aservită acreditaseră teza că România se afla în pragul unei rebeliuni de tip legionar care avea ca scop o lovitură de stat și care trebuia reprimată.

În 15 iunie 1990, Ion Iliescu le mulţumea public forţelor de ordine şi minerilor aduşi în Capitală: „Vă mulţumesc încă o dată, tuturor, pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă conştiinţă civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi, cu o dăruire exemplară, v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă”.

2020. 30 după barbariile din 13-15 iunie 1990, victimelor nu li s-a făcut dreptate. Mai mult, Justiţia a anunţaat official, chiar anul acesta, că dosarul Mineriadei se reia de la zero. A fost nevoie de 27 de ani pentru ca dosarul să ajungă în judecată. Era iunie 2017, când 13 persoane – printre care Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Mugurel Florescu, Miron Cozma, Adrian Sârbu și Cazimir Ionescu – au fost trimise în judecată, acuzate de infracțiuni contra umanității. Apoi, s-a aşternut, din nou, liniştea. Până în 2019 când, după doi ani în care dosarul a stat în cameră preliminară la Curtea Supremă, judecătorul Constantin Epure, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunţa că retrimite dosarul la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General. Adică, din dosarul Mineriadei au mai rămas doar coperțile, după cum remarca Augustin Lazăr, fostul procuror general al României. După alte zece luni de la decizia de restituire, anul acesta judecătorul şi-a motivat decizia prin faptul că rechizitoriul nu era clar şi că ar fi fost anulate probe prin încălcarea procedurii şi prin… încălcarea dreptului la apărare: „Prin modalitatea în care s-a desfăşurat ancheta penală, învinuitului Iliescu Ion i-a fost încălcat, în mod grav şi iremediabil, dreptul la aparare”.

Bătaia de joc a unor oameni din justiție la adresa acestui dosar, la adresa victimelor Mineriadei și a semnificației acelui eveniment este incontestabilă. Niciun argument judiciar nu poate sta în picioare pentru a scuza lipsa unei sentințe într-un dosar penal deschis în urmă cu 30 de ani, un dosar care vizează infracțiuni contra umanității. Stadiul în care se află acest dosar vorbește de la sine despre victoria sistemului. Un sistem format din neo-comuniști și foști securiști, ale cărui temelii au fost puse chiar în Decembrie 1989, când au confiscat Revoluţia. Un sistem din care fac parte cei care au confiscat Revoluţia şi au luat puterea – anticeauşişti, nu şi anticomunişti –, dar și oamenii, şantajabili, pe care i-au plasat în poziţii-cheie din statul român pentru ca aceştia să închidă ochii în faţa trecutului lor, a abuzurilor comise în decembrie 1989, a crimelor la care au recurs pentru a pune mâna pe putere, să-i protejeze în fața legii ori să față legi pentru găști politico-penale. Un sistem care le-a permis apoi să-și împartă și proprietăți ale statului, și zone de influență; unii au devenit oligarhi ori moguli ai unor trusturi media clădite chiar cu banii fostei Securităţi, prin care au finanțat sau declanșat campanii de linşaj la adresa celor care nu le făceau jocurile politico-financiare, prin care au influenţat în interes personal jocul politic la nivel înalt; ceilalați le-au oferit protecție și le-au deschis uși spre alte afaceri ilicite cu statul. Împreună au construit o democraţie şi un capitalism “originale”. Tot împreună au blocat, ani de zile, reforme occidentale, încercând să ţină România în sfera de influenţă a URSS. Şi asta pentru că România a ratat, în primii ani ai democrației post-decembriste, un proces de lustraţie, un proces blocat tot de ei, exponenții sistemului. Încă plătim costul pasului cu stângul şi cu stânga neo-comunistă pe care românii l-au făcut, într-o majoritate covârşitoare, în Duminica Orbului din anul 1990.

Articol publicat și în Puterea a Cincea.