În vremurile în care sms-ul şi comunicarea pe reţelele de socializare nici măcar nu puteau fi închipuite, tinerii îndrăgostiţi recurgeau la mesaje subtile, codate pentru a flirta sau pentru a-şi arăta unul altuia sentimentele. Folosindu-se de evantaie, de flori, de timbre.

Limbajul evantaiului

Cel mai discret limbaj la care apelau a fost cel al evantaiului – un accesoriu care are o vechime de aproape 5000 de ani. Pentru egipteni, evantaiul era un simbol regal, ca o dovadă fiind faptul în mormântul lui Tutankhamon, de exemplu, au fost găsite evantaie din aur cu pene de struţ. Grecii îl foloseau şi ei, încă din secolul IV î.Ch., numindu-l „rhipis”. Mai târziu puţin, în secolul II î.Ch. a ajuns să fie folosit şi în China. În Europa, evantaiul pliabil a ajuns târziu, în secolele XIII – XIV fiind adus din Orientul Mijlociu. Trei sute de ani mai târziu, Europa „importa” din Asia evantaiul pliabil. Care a ajuns să cucerească rapid mai cu seamă publicul feminin din înalta societate – deşi şi mulţi bărbaţi „cu statut” îl foloseau. La petrecerile date la curţile regale din Anglia, Spania sau Franţa devenise un accesoriu nelipsit. Şi nu doar pentru că era la modă, ci şi pentru a fi folosit în comunicarea codificată, un tertip la care se recurgea pentru a ocoli o etichetă mult prea restrictivă a vremurilor. În plus, în spionaj, femeile foloseau, uneori, acest accesoriu decorativ inclusiv ca armă letală.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1797, William Coch publica, la Londra, un ghid al conversaţiilor purtate, în epocă, cu ajutorul evantaiului. Printr-o singură mişcare, acesta putea transmite o propoziţie. De exemplu, evantaiul larg deschis însemna „Aşteaptă-mă”. Deschis, ţinut în mâna stângă – „Vino să vorbim.”  Ţinut la nivelul ochilor – „Îmi pare rău.” Ţinut lângă inimă – „Te iubesc.”  Răsucit în mâna dreaptă – „Iubesc pe altcineva.” Răsucit în mâna stângă – „Suntem spionaţi.” Un evantai lăsat să cadă însemna „Vreau să fim prieteni.” Un evantai mişcat uşor în dreptul obrazului însemna „Sunt măritată.” Unul mişcat în ritm mai alert însemna „Sunt logodită.” Închiderea lentă a unui evantai deschis larg se traducea astfel: „Mă mărit cu tine.” Un evantai închis lângă ochiul drept transmitea întrebarea: „Când te pot vedea?” Pus pe obrazul drept, evantaiul transmitea răspunsul „Da”, în timp ce, pus pe cel stâng, însemna „Nu”.

Doamnelor, ce spuneţi, aţi încerca? Domnilor, aţi reţinut?

Limbajul secret al florilor

O altă modalitate de a-şi exprima sentimentele, tot în manieră codată, era prin intermediul florilor. Pentru că, deşi în zilele noastre puţini se mai gândesc la acest lucru, o floare poate transmite nu doar un mesaj de mulţumire, de apreciere, ci şi un gând, o stare sau un sentiment. Dar pentru a le lăsa să vorbească în locul tău, trebuie să le cunoşti semnificaţia.

De acest limbaj al florilor s-a făcut uzanţă începând din perioada victoriană (de pe la jumătatea secolului XIX până la începutul secolului XX), când acestea erau trimise pentru a impresiona, pentru a transmite ceva. Iar obiceiul acesta a persistă până pe la începutul secolului trecut.

De exemplu, Amaryllis (o plantă cunoscută şi sub numele de Crin de cameră) înseamnă iubire sau romantism. Bujorul este simbolul iubirii împlinite, al căsătoriei. Crizantema simbolizează prietenia. Cyclamenul – resemnarea. Crăiţele – tristeţe, iubire neîmpărtăşită, iubire nedreptăţită sau gelozie. Crinul – puritate, iar crinul regal – nobleţe. Cala – detaşare sau iertare. Dalia – fidelitate sau prietenie adevărată. Florile de câmp – iubire fără contrângeri, romantism sau sinceritate. Gardenia – iubire secretă. Gladiola – stimă, consideraţie sau o invitaţie de a păstra distanţa. Garoafa roz – admiraţie, galbenă – gelozie, roşie – fericire în iubire, albă – inocenţa, iar garoafa grena – graţie. Gura leului – decepţie. Ghioceii – puritate sau iubire sinceră. Hortensia – indiferenţă. Irişii – credinţă, speranţă, prietenie sau iubire platonică. Lăcrămioarele – iubire timidă sau suferinţă. Laleaua roşie – pasiune, cea galbenă – fericire şi recunoştinţă. Magnolia – distincţie. Margareta – inocenţă sau discreţie. Nu-mă-uita – iubire sinceră. Narcisa – fericire şi recunoştinţă. Orhideea – admiraţia pentru o femeie considerată specială, ravisantă. Petunia – alinare. Trandafirul roşu echivalează cu o declaraţie de dragoste. Cel grena înseamnă durere, cel alb – iubire inocentă, roz – fericire în dragoste, galben – noroc, iar trandafirul îmbobocit – dragoste la prima vedere. Vâscul – afecţiune sau dorinţa de a fi sărutat. Violetele de Parma – rugămintea de a da o şansă iubirii. Zambila albastră – constanţă în iubire, cea galbenă – gelozie, roz – flirt, albă – echivalează cu a-i spune cuiva că te rog pentru sine, purpurie – regret, dorinţă de a fi dat uitării.

Domnilor, luaţi, deci, aminte. Şi reţineţi că, potrivit unor obiceiuri, puteţi primi o singură floare: streliţia.

Limbajul mărcilor

În secolul al XIX-lea – început de secol XX, îndrăgostiţii găsiseră o modalitate de a-şi comunica sentimentele sau gândurile şi atunci când erau departe unul de altul. Acelea au fost vremuri în care în mare vogă era limbajul codat al timbrelor, aşa-numitul „limbagiu al mărcilor”. Poziţia în care acestea erau lipite pe cărţile poştale – al căror conţinut era la vederea oricui – transmitea sentimente, întrebări sau speranţe. De exemplu, un timbru lipit în stânga cărţii poştale, cu susu-n jos, însemna „Nu mai reveni.” În dreapta, „Sunt încântat de amorul tău.” În colţul din stânga sus, „Te voi aştepta.”, în cel din stânga jos, „Te iubesc”. În colţul din dreapta sus, „Primeşte amorul meu”, iar în cel din dreapta jos, „Când te voi vedea?”.

Sper să vă conving ca, într-o zi, să scrieţi – din nou – o scrisoare, o felicitare. Înseamnă mult mai mult pentru sufletul celui căruia vă adresaţi decât un  rece şi impersonal sms sau mesaj trimis pe vreo reţea de socializare.