În ziua în care România şi SUA aniversau cinci ani de la semnarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic – parteneriat care implică şi o componentă de securitate şi apărare – în România se vorbea, la cel mai înalt nivel, despre Armata europeană. Demers în privinţa căruia specialişti în geopolitică spun că ar avea ca scop decuplarea UE de NATO.

„Susţinem iniţiativa formării unei Armate europene”, declara preşedintele Klaus Iohannis, în timpul unei conferinţe de presă organizate în comun cu preşedintele Franţei, Francois Hollande, aflat în vizită la Bucureşti; o vizită care a avut printre obiective nu consolidarea UE şi, de ce nu, extinderea ei, ci apropierea României de un aşa-numit nucleu dur al UE – adică, de Franţa, Gemania, Italia, Marea Britanie, principalul aliat al SUA în Europa, nemaifiind luat în calcul, pe motiv de Brexit. Francois Hollande menţiona, la rându-i, că deşi majoritatea statelor europene fac parte din NATO, „Europa nu se poate baza pe capacităţile unei puteri exterioare”.

Nu e logică utilizarea cuvântului „exterioare”, din moment ce în NATO majoritatea statelor membre, 26 din 28, sunt europene, iar SUA sunt angajate, prin Tratatul Nord-Atlantic, exact în apărarea securităţii europene. E cert, însă, că Franţa nu agreează SUA, iar acum, în perspectiva ieşirii din UE a principalului său aliat, Marea Britanie, şi a constituirii unui aşa-numit nucleu dur al UE, nu se mai simte obligată nici să păstreze aparenţele. O dovadă în acest sens este declaraţia lui Francoise Hollande, făcută în ziua în care americanii comemorau victimele atacurilor din 11 septembrie: „Franţa a fost o victimă a haosului cauzat de răspunsul SUA vizavi de atacurile de la 11 septembrie”. Deşi mai plauzibilă este ideea că Franţa a fost victimă a propriilor servicii de informaţii, care nu au putut preveni atacurile, şi a propriilor politici publice privind integrarea migranţilor.

Ideea acuzării publice a SUA pentru atentatele din Franţa a fost exprimată public, cu o lună în urmă, şi de generalul francez, Jean-Bernard Pinatel. Acesta afirma, citat de unul din trusturile media controlate de Kremlin, că e necesară „lichidarea sau europenizarea totală a NATO”, care e un motiv de distanţă între Europa şi Rusia, şi că interesele Franţei şi ale Rusiei, nu doar cele economice, ci şi cele strategice, coincid.

Revenind la declaraţia d-lui Iohannis, cea privind susţinerea iniţiativei formării unei Armate europene, nu e clar, cine, unde şi pe baza căror analize a ajuns la concluzia că ţara noastră trebuie să achieseze la acest proiect; sunt state din UE care îl resping. În plus, nu a explicat nimeni dacă aderarea României la o Armată europeană ar fi compatibilă cu Parteneriatul Strategic cu SUA. Cum nu a anunţat nimeni nici ca, înaintea acestei declaraţii – făcute nu de un simplu lider politic, ci de şeful statului –, ideea să fi fost analizată în CSAT, instituţia investită prin Constituţie să organizeze şi să coordoneze unitar activităţile ce privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, şi să fi primit acordul de principiu. În 2012, înainte de momentul USL, când Germania venise cu iniţiativa creării unei Armate a UE şi când se lua în calcul, scria presa britanică, inclusiv scoaterea Marii Britanii din UE, adică a celui mai important aliat al SUA în Europa, România a evitat să participe la discuţii.

Ca o paranteză fie spus, declaraţia preşedintelui Klaus Iohannis, de susţinere a Armatei europene, făcută în chiar ziua aniversării Parteneriatului Strategic cu SUA, îmi aminteşte de o alta, făcută, în vara lui 2013, de către fostul premier Victor Ponta. La întoarcere dintr-una din vizitele în China, mergând la Ambasada SUA, la recepţia dată în cinstea sărbătoririi Zilei Americii, aducea elogii nu partenerului strategic al ţării, ci Chinei: „Tocmai m-am întors dintr-o vizită într-o ţară extraordinară, un bun prieten al României.”

Punând acum cap la cap bucăţi din acest puzzle, rămâne întrebarea: Se pregăteşte cumva, într-un viitor, decuplarea României de NATO?

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.