O carte, scrisă cu umor, dar şi cu tandră implicare afectivă, despre mimetismul naţional, uneori inadecvat, alteori de-a dreptul inept, despre cutume, despre mode ori modele, însuşite nepotrivit ori aplicate greşit, o carte despre inadecvare şi despre perpetuarea unor neputinţe ale firii poporului român, o carte despre noi, cei care suntem sau despre cei care vrem să fim şi, în egală măsură, expresia unei iubiri, aproape imposibile, faţă de neamul de care te leagă istoria unei deveniri. Aceasta este, pe scurt, povestea cărţii “Maimuţa carpatină”, lansată joi seara, la Librăria Cartea de Nisip din Timişoara, de scriitorul Radu Paraschivescu.   

Festin livresc

Festin livresc, joi seara, la Librăria Cartea de Nisip. Înconjurat de prieteni şi de cititorii fideli ai volumelor sale, scrise cu tenacitate, într-un ritm susţinut, de cel puţin o carte publicată la doi ani, scriitorul Radu Paraschivescu şi-a lansat volumul intitulat Maimuţa carpatină, apărut la Editura Humanitas. O selecţie de 30 de texte scrise, potrivit mărturisirilor autorului însuşi, în decursul ultimilor şapte – opt ani şi publicate în revista Esquire.

Prilejurile de încântare au fost însă infinit mai numeroase, pentru iubitorii de literatură care şi-au făcut răgaz să participe la lansarea de carte găzduită de Librăria Cartea de Nisip căci, alături de autor, s-a aflat şi scriitoarea Adriana Babeţi, al cărei volum, intitulat Amazoanele. O poveste, a fost declarată recent Cartea Anului 2013.

Rolul de moderator al serii i-a revenit scriitorului Robert Şerban, al cărui cuvânt înainte, rostit chiar la debutul prezentării volumului Maimuţa carpatină, a izbutit, prin ingeniozitatea abordării, să creeze un moment de suspans în rândul tuturor celor prezenţi. Un mesaj-pretext, scris cu talent de Robert Şerban, ca venind din partea unui grup de cititori nemulţumiţi de consideraţiile autorului Maimuţei Carpatine la adresa metehnelor poporului român – astfel şi-a structurat scriitorul Robert Şerban originala recenzie făcută cărţii lui Radu Paraschivescu: „Vezi, domnu’ scriitor, e ușor să încondeiezi lumea, mai greu e să trăiești în ea. Lumea e o junglă, domnule, dacă n-ai aflat. Și, ține minte, ca să scapi ușor în junglă de pericole, cel mai simplu e «țuști!» să urci în copac. Nenorocirea e că la noi, în România, au tăiat ăștia aproape toți copacii. Suntem mai mulți români decât copaci. Unde să te mai sui? Să ne faci pe noi maimuțe carpatine? Radu Paraschivescu, ţine minte că astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri și că ai putea umbla cu inima smulsă din piept, cât și cu fluturele negru în loc de mustață, bă… Ghidul nesimțitului care ești tu!”.

Aşa se face că notele dominante ale serii de joi au fost umorul fin, inteligenţa, rafinamentul comentariilor, firescul şi spontaneitatea dialogului angajat permanent între protagoniştii serii, toate posibile graţie întâlnirii fericite, în jurul aceleiaşi mese, a trei prieteni, conectaţi între ei prin multiplele fire nevăzute ale unor afinităţi comune.

“«Maimuţa carpatină» nu e scrâşnetul unui ciufut”

Prezenţă caldă şi jovială, naturală şi relaxată, autorul Radu Paraschivescu a vorbit, în nuanţe care au alternat ironia şi autoironia cu evocarea, în tuşe fine, a amintirilor dintr-un trecut asociat în amintire cu nostalgia retrăirii copilăriei.

S-au perindat astfel, rând pe rând, în faţa audienţei cucerite de memoria şi spontaneitatea autorului, frânturi de evocare născute din amintirile, redate de autor cu o acurateţe maximă, dintr-o fericită copilărie bănăţeană, petrecută în inima Banatului, la Lugoj.

Nostalgii gastronomice, convertite în nume de prăjituri, multe dintre ele specifice bucătăriei bănăţene, menite parcă anume să incite memoria papilelor gustative ale împătimiţilor de dulciuri, detalii despre preţurile fiecărui sortiment de prăjitură în parte şi istorisiri, asemeni celor despre celebrele “madeleine” ale lui Proust. Şi apoi amintiri despre napolitanele preferate, al căror ambalaj, de o calitate grafică lamentabilă, se suprapune, în amintire, peste revelaţia avută peste ani, potrivit căreia gustul lor dulce e asimilat cu nostalgia copilăriei însăşi.

Acestea toate şi încă multe altele au fost argumentele invocate de autor spre a-şi susţine dependenţa afectivă de matricea spaţiului carpatin, care îi este, în egală măsură, potrivit propriilor mărturisiri, sursă de inspiraţie, dar şi obiect al dorului atunci când, în varii împrejurări, se întâmplă să se afle mai mult de două săptămâni departe.

“«Maimuţa carpatină» nu e scrâşnetul unui ciufut, ci mai degrabă expresia unei speranţe”, punctează de aceea, în mod explicit, Radu Paraschivescu. Adăugând că, în întreagă această încleştare a sa cu metehnele propriului neam, al căror receptor inteligent şi înzestrat cu umor este, nădăjduieşte că “normalitatea va înceta – nu se ştie când şi nu se ştie cum – să aibă statut de excepţie”.

Acesta e şi motivul pentru care, în cuprinsul celor 30 de texte selectate să facă parte din cuprinsul volumului, autorul a inclus, într-o radiografie făcută cu acurateţe manifestărilor stridente din spaţiul public de la noi, excesiv tabloidizat şi invadat  pe alocuri de crasă mitocănie, atât exasperările sale, convertite în umor fin, legate de textele pieselor de muzică uşoară, cât şi exasperările legate de neinspiratele selecţii onomastice operate de părinţii care îşi condamnă pruncii la a purta nume aiuritoare.

România, un spaţiu unde plictiseala nu e doar interzisă, ci şi imposibilă

Cuceritoare, în context, au fost atât istorisirile savuroase despre sexagenara lugojancă pe numele său Sempronia Mămăligă, dar şi evocarea fostului primar botezat, cu un nume cu rezonanţe caragialeşti, Flor Pomponiu, a numeroşilor purtători de nume floricole care au făcut carieră în politica dâmboviţeană, a purtătorilor de nume de Mugur sau Vlăstar, deşi se apropie, în chip ironic, de vârsta senectuţii, ori enumerarea fin-ironică a numelor diminutivate ale triadei: Triţă Făniţă, Genică Boierică şi Culiţă Tărâţă.      

“Mereu pe drum, eternă şi fascinantă pentru unii, pur şi simplu surprinzătoare pentru alţii, România de azi e un spaţiu în care se amestecă toate culorile, sunetele şi aromele. Dincolo de verdicte şi generalizări, dincolo de exasperări de-o zi şi bucurii de-o oră, un lucru e sigur: trăim într-un spaţiu unde plictiseala nu e doar interzisă, ci şi imposibilă. Prin comparaţie cu România de-acum douăzeci de ani, cea de azi e veselă şi, vorba cântecului, «cu bujori în obrăjori». Prin raportare la ideal, avem, fireşte, motive de încruntare”, mai scrie, în radiografia limpede pe care o face poporului român, Radu Paraschivescu, acest “altfel de Caragiale”, cu aplecare către moravurile şi năravurile vremii şi vremurilor pe care le trăim acum.

Nu-i chip, însă, să te desprinzi în vreun fel de poporul care îţi  slujeşte astfel drept vajnică sursă de inspiraţie, admite, cu duioşie, autorul Maimuţei carpatine, care mărturiseşte, amuzat, că se întreabă adesea, cu uimire din ce îşi va fi trăgând oare resursele de inspiraţie adânca literatura norvegiană, bunăoară. Şi adaugă, chestionat din public dacă nu cumva poporul român de acum se aseamănă izbitor de bine cu poporul român portretizat cu har, acum mai bine de un veac, de Caragiale însuşi, că fiecare popor îşi seamănă sieşi şi că efectele unei schimbări în (mai) bine pot fi sesizabile, însă pesemne numai pe termen lung, căci între România lui 1989 şi România de acum există, totuşi, o notabilă diferenţă. Doar că, mai constată cu îndreptăţire autorul, “oamenii se deprind mult mai lesne cu binele decât se pot deprinde cu răul. Şi de aici derivă, în fapt, întreaga istorie a acestei paradoxale şi duioase încleştări, situate la întâlnirea, extrem de inspirată, dintre «scrâşnetul unui ciufut » şi «expresia unei speranţe»”.