Ruxandra Hurezean. Foto: Arhivă personală

Ruxandra Hurezean se numără printre extrem de puţinii jurnalişti din România care mai scriu reportaje. Ştie – şi îi şi place – să asculte omul cu care vorbeşte, ştie să-l determine să-i aşeze sufletul în palmă şi, astfel, aceşti oameni devin eroii unor extraordinare reportaje jurnalistice. O parte din ele, pe care le-a scris de-a lungul a zece ani, din 2013 în 2023, le-a adunat într-un nou volum: Călătorie în miezul vieţii. Portrete, comunităţi, istorii, poveşti dintr-o lume în mişcare (Humanitas, 2024).

„Sunt un jurnalist bogat  în amintiri, în lecțiile de viață pe care le-am primit, în cunoașterea care mi s-a oferit. Îi sunt recunoscătoare fiecărei zile trăite printre oameni, în munți, în mine, în mahalale sau pe străzile marilor orașe, în spitale, în cele mai îndepărtate sate…”, spune Ruxandra Hurezean pe care am invitat-o să accepte, de data aceasta, rolul celui care răspunde la întrebările jurnalistului.  

„Reportajul poate oferi cam tot ce avem nevoie ca să înțelegem ce se întâmplă în lumea în care trăim”

CV Ruxandra Hurezean

Este absolventă a Facultăţii de Istorie și Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj‑Napoca, cu specializarea Sociologie.

Lucrează în presă de peste 30 de ani, timp în care s-a specializat în reportajul social. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând pentru presa locală și națională. Acum este jurnalistă la revista Sinteza şi la PressHub.

Este autoarea a cinci volume de reportaje, memorialistică și proză scurtă: Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei (Editura Școala Ardeleană, 2016), Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, reeditată la Curtea Veche, 2017), Storytelling in Dalnic Village, volum la care este co-autor împreună cu Brînduşa Armanca şi Gazda Arpad (Curtea Veche), Cartea înălțimilor: Povestea unei vieți de explorator, volum Î’publicat împreună cu alpinistul și exploratorul David Neacșu (Humanitas, 2023), Călătorie în miezul vieţii. Portrete, comunităţi, istorii, poveşti dintr-o lume în mişcare (Humanitas, 2024).

A fost premiată în mai multe rânduri de Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit Premiul Mass-Media al Ambasadei Germaniei la București, pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România.

Ruxandra, sunt fascinată de Călătoria în miezul vieţii, la care ne-ai invitat prin intermediul celui mai nou volum al tău de reportaj jurnalistic. În poveştile oamenilor este de fapt miezul vieţii?

Da, în poveștile lor este viața și-n tot ce am trăit împreună în istoria noastră recentă. În fiecare zi, în fiecare zbatere, fiecare neliniște și fiecare strop de putere care ne-a ajutat să mergem mai departe.

Eşti, de ani de zile, specializată în reportaj jurnalistic – care cere şi curiozitate vie, şi multă muncă, adesea similară cu cea de investigaţie, dar nu prea mai este solicitat de trusturile de presă, aflate în goană după senzaţional. Când şi de ce ai optat pentru acest gen jurnalistic?

Am lucrat pe domeniul politic mulți ani, însă în paralel realizam câte un reportaj. Cum pregătirea mea este în domeniul filosofiei și sociologiei, mi-am dat seama curând că reportajul poate fi mai mult decât un gen jurnalistic. El poate oferi o poveste utilă, un model de viață, dar poate servi și ca document sociologic, antropologic. Și, mai ales, el poate oferi explicații ale unor fenomene profunde, mai puțin vizibile. Altfel spus, reportajul poate oferi cam tot ce avem nevoie ca să înțelegem ce se întâmplă în lumea în care trăim. Am ales acest mod de a face presă pentru complexitatea lui, îmi oferea ocazia să explorez un subiect în profunzime. Și să ofer o imagine de ansamblu, pentru că el răspunde mai multor întrebări, îți oferă mai multe unghiuri din care privești subiectul.

„Nu-și vor pune viețile și gândurile în palma ta dacă nu simt că îți pasă”

Poveştile pe care le-ai inclus în această carte sunt impresionante, toate. Un plus de farmec este conferit de modul în care le scrii, ceea ce mă face să cred că empatizezi cu oamenii pe care îi întâlneşti şi care îţi devin personaje. Greşesc?

Inevitabil, cred eu, dacă faci presă, îți și pasă de lumea în care trăiești. Să-i înțelegi pe oameni, să te frământe problemele lor, cum trăiesc, ce nenonociri îi pot lovi și de ce se pot agăța ca să se salveze, asta vrei să înțelegi și să dai mai departe. În fond, vrei să înțelegi viața și asta nu are cum să te lase indiferent. Cred că felul în care te apropii de subiect, de oameni, contează foarte mult. Nu vor povesti cu tine, nu-și vor pune viețile și cele mai întunecate sau luminoase gânduri în palma ta dacă nu simt că îți pasă, că nu o faci pentru a avea o știre bombă, că nu te interesează în primul rând senzaționalul, ci să spui lumii ceva relevant, util, un sens și un înțeles, un sentiment de care este nevoie.  Ca să le câștigi încrederea trebuie să fii cu adevărat de încredere. Nu poți mima. Trebuie să fii măcar egalul lor în nivelul de înțelegere a lucrurilor.

Victor, îngrijitorul de la Palatul Schönbrunn. Foto: Ruxadra Hurezean

Subiectele, personajele ţi-au ieşit pur şi simplu în cale sau unele au fost intens căutate?

Pe cele mai multe le-am căutat, pentru că subiectele au legătură cu actualitatea de cele mai multe ori. Adică, am avut atacuri teroriste în Franța, m-am dus la Tulcea să aflu cum a fost posibil să conviețuiască acolo 22 de etnii diferite fără să-și dea în cap, care a fost secretul? Când se împlineau 100 de ani de când se decernau premiile Pulitzer am decis să merg în Ungaria, la Makó (cândva Macău) unde s-a născut el, dar și pentru că, tot atunci, în țara vecină se închideau ziarele de opoziție.

Însă, am avut parte și de întâlniri miraculoase ca să spun așa. Felul în care l-am întâlnit pe Viktor, fost îngrijitor la Schonbrunn, pare de necrezut! Și acum ne trec lacrimile pe amândoi când ne amintim. Pornisem cu gândul să fac un reportaj pe urmele lui Dinicu Golescu, să actualizez zicala lui: „Mai bine grădinar la Schönbrunn decât domn în Țara Românească”. Speram să înțeleg mai multe despre relația noastră cu Europa, să intuim decalajul, percepția culturală… Ei bine, răspunsul de la Palat a fost că îngrijitorii sunt în vacanță și nu se poate, să revin altă dată. Însă, eu plecasem oricum spre Viena, renunțând la ideea de a mai face reportajul. Eram acolo, căutam o stradă și, vorbind românește, îmi răspunde un domn mai în vârstă care se oferă să ne ajute. Îl iau de braț și facem câțiva pași împreună. Îl întreb când a venit în Viena, de unde e, ce face acolo… Îmi răspunde că este din Valea Timocului, a venit în capitala Austriei prin anii ’70, a lucrat într-o tipografie, când tipografia s-a închis, s-a angajat îngrijitor la Schönbrunn. M-am oprit în mijlocul străzii și m-am uitat la domnul Victor să văd dacă nu visez. Apoi am făcut cale întoarsă și am pornit spre Schönbrunn să aflăm povestea acestui om care s-a ridicat deasupra destinului, a istoriei și a țărilor în care a trăit.  Reportajul este în carte.

Foto: Arhivă personală Ruxandra Hurezean

„Ca să știi cine eşti tu ca majoritar, cred că trebuie să știi cu ce alte culturi și istorii ți-ai împletit viața”

Da, este minunat. Comunitatea germană din România, mai cu seamă cea săsească din Transilvania – cu istoria, dar şi cu prezentul ei – este o temă recurentă în reportajele tale. De ce?

În primul rând pentru că era foarte necunoscută și este încă nedrept de necunoscută. Nu doar nedrept pentru minoritatea germană, ci mai ales pentru noi, majoritatea. Ca să știi cine eşti tu ca majoritar, cred că trebuie să știi cu ce alte culturi și istorii ți-ai împletit viața. Or, noi nu facem destul pentru cunoașterea istoriei comune. Am avut surpriza plăcută să descopăr că cititorii erau foarte interesați, reportajele despre sași aveau record de citiri în publicația on-line unde au apărut și acest lucru se întâmpla cu mai bine de 15 ani în urmă, iar interesul continuă. Oamenii apreciază ideile și mesajele care le aduc un plus de cunoaștere dacă le oferi ceva relevant, documentat și scris plăcut nu împotmolit sau în limbaj de lemn. Tuturor ne place să aflăm ceva interesant. De noi, de cei care lucrăm în domeniul comunicării și de conștiința noastră depinde ce oferim.

Foto: Arhivă Ruxadra Hurezean

„Toți m-au marcat”

Te-a marcat în mod deosebit povestea vreunuia dintre oamenii deveniţi personaje de reportaj?

Toți m-au marcat. Când mă întorceam după câte o săptămână din spitalul de oncologie sau de la minerii din Valea Jiului, din localitățile de pe lângă graniță – „fâșia morții” – sau scotoceam pe urmele unor eroi necunoscuți, cu greu îmi reveneam. Ajungi să trăiești și să retrăiești scenele, vorbele, lacrimile, vezi urmele de gloanțe. Îl văd și azi pe Guido, un istroromân în livada lui de măslini din Istria și-n cimitirul din capătul ei unde îmi arăta crucea părinților… Acum și el este acolo, a făcut infarct  în urmă cu câteva veri. Țin legătura cu sora lui pentru că nu mă pot despărți cu totul de el. Povestea lui și a ultimilor istroromâni, cea mai periclitată minoritate din Europa, m-a marcat foarte mult. Mă trezesc deseori plănuind cum o să plec din nou spre ei…

Cum ajungi la sufletul unui om, cum îl determini să se deschidă în faţa ta?

Nu e ușor, dar nici imposibil nu e. Dacă ai un interes sincer pentru viața omului de lângă tine, asta se vede, se simte și ajută enorm relația, dialogul. E important să nu te plasezi pe un piedestal, să nu pornești de la rolul tău de jurnalist, vezi-Doamne, mai presus de oamenii care sunt sub lupa ta de cercetător. Nu ești altceva decât un om ca toți ceilalți, pornit să înveți de la ei.

Vocaţia de a asculta este o mare calitate a ta. Se învaţă sau e ceva ce ţine de politeţe, ceva cu care vii în bagajul de acasă?

Da, este o chestiune de educație, negreșit. Dar și de autocunoaștere, de raportare la lumea și timpul tău. Dacă ai o imagine corectă a ceea ce ești și nu suferi de infatuare, poți să te descurci bine în această meserie. Mulți jurnaliști, pentru că lucrează în preajma puterii, se molipsesc de la ea, au așa, un cine mi-s eu care-i face aroganți și plictisiți și expeditivi. Ei, nu e bine și nu e productiv. Până la urmă infatuarea se întoarce împotriva ta, te izolează de subiectul muncii tale, te respinge.

Sunt şi lecţii de viaţă pe care le-ai primit, în anii de când scrii reportaj, de la aceşti oameni?

Sigur, foarte multe. Pot să recunosc faptul  că nu am fost și nu sunt un jurnalist care să trăiască bine sau fără griji din meseria lui, dar sunt unul bogat în amintiri, în lecțiile de viață pe care le-am primit în cunoașterea care mi s-a oferit. Îi sunt recunoscătoare fiecărei zile trăite printre oameni, în munți, în mine, în mahalale sau pe străzile marilor orașe, în spitale, în cele mai îndepărtate sate…  Am învățat mult de la toți.

Ruxadra Hurezean. Foto: Arhivă personală

„Nu e ușor să vezi cum presa se prostituează, că rețelele macină vânt și că tu ești tot mai singur”

Când şi în ce context ai început să faci presă, Ruxandra? Eşti absolventă de Filosofie.

Înainte să termin facultatea, imediat după Revoluție, în efervescența acelor primi ani de libertate am început să colaborez la radio și în publicațiile apărute atunci. Era ceva nou, interesant, eliberator! Aveam ocazia să scriu în ziare adevărate nu cum era Scînteia pe care o citea tata, seara, la lampă. Participam și eu cu umilele mele cuvinte și idei la noua lume care se năștea. De la entuziasmul acela mi s-a tras.

Eşti de peste 30 de ani de presă. Te-ai întrebat vreodată – poate în ultimii ani, de când jurnalismul clasic pare că îşi pierde din valoare în faţa unui pseudo-jurnalism promovat de şi prin reţelele de socializare: De ce am rămas?

Da, recunosc, m-am întrebat. Sigur că nu e ușor să vezi cum presa se prostituează, că rețelele macină vânt și că tu ești tot mai singur. Dar nu chiar atât de singur încât să renunți. Ca un făcut, apare cineva care te trage de mânecă exact când ești mai deznădăjduit: „Am nevoie de tine, te rog, ascultă-mă”. Sau afli ceva interesant și zici mai fac subiectul ăsta și apoi mai văd eu… Și viața de jurnalist se înnoadă și te prinde din nou în mrejele ei… Mergi mai departe în pofida a tot și a toate… Să nu se înțeleagă că e doar o dependență afectivă, e și acumulare de experiență, de notorietate, evoluție profesională și atunci ai teama asta că ai arunca la coș tot ce ai acumulat, că ar fi păcat.

Ai avut vreodată sentimentul că, în lumea aceasta aflată într-o viteză dementă, în care informaţia de presă nu mai contează nici măcar 24 de ore, scrii în van aceste poveşti de viaţă?

Dacă mâine lumea s-ar lipsi de jurnaliști, de poveștile acestea nu s-ar putea lipsi. Ele îi ajută pe oameni să existe împreună, să se înțeleagă între ei, să trăiască mai mult decât propriile vieți. Uneori un model de supraviețuire îi salvează și pe ceilalți. Poveștile de viață reale ale unor semeni ne arată că nu suntem singuri cu neliniștile noastre și că din orice situație au fost unii care au răzbit. Sau dacă n-au răzbit, să vadă unde au greșit. În toți ceilalți suntem și noi.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.