Foto: Arhivă personală Andrei Crăciun

De ani de zile, cutreieră lumea în lung și-n lat, de la Amsterdam, Londra, Paris, Köln, Madrid, Barcelona, la Moscova, Havana, Santiago, Palestina. Merge pe cont propriu și, ajuns acolo, își caută subiecte despre care să scrie. Pentru că Andrei Crăciun a renunțat la presa tradițională și este freelancer. L-am întâlnit între două drumuri de-ale sale, la o discuție despre cel mai nou volum care îi poartă semnătura, „Și fericirea era obligatorie”. Și l-am invitat la un dialog despre aceste călătorii, despre unele destinații, despre fericire (obligatorie sau nu), despre amintirile sale din vremea în care fericirea era obligatorie.

„Vrând-nevrând, mai mult nevrând, trebuie să mă aflu în dinamică mereu”

CV Andrei Crăciun

 

Andrei Crăciun, în vârstă de 36 de ani, are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores, din Madrid, și Tel Aviv University.

Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în România. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist (2005), cel mai bun tânăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) și cel mai bun reporter din România (2012).

A publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză: Baricadele I (Humanitas, 2014), Pălăria albastră şi alte povestiri (Herg Benet, 2015), Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015), Baricadele II (Herg Benet, 2016), Baricadele III (Hyperliteratura, 2017), Îndurabile (Herg Benet, 2017), Aleea Zorilor (Polirom, 2017), Şi fericirea era obligatorie (Polirom, 2019).  Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză și neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists).

 

Sursă CV: Editura Polirom

Andrei, mi-a plăcut ce spunea Radu Paraschivescu, că ar trebui să fie „inventate noi continente pentru setea ta de a explora”, dar îmi aduc aminte că tu afirmai că faci aceste călătorii, deşi nu îţi place să călătoreşti. Cum ai ajuns, totuşi, să baţi lumea asta în lung şi-n lat?

E adevărat şi ce a spus domnul Paraschivescu, şi ce am spus eu. Fiind jurnalist de presă scrisă şi reporter, e destul de greu să fac reportaje din faţa micului ecran al telefonului sau al laptopului şi, atunci, vrând-nevrând, mai mult nevrând, trebuie să mă aflu în dinamică mereu, să mă mişc de colo până dincolo şi asta fac, dar pot să spun că nu sunt un om care aşteaptă următorul drum cu mare bucurie. Asta şi pentru că am un exces de călătorii. Acum am venit la Timişoara direct de la Paris. Când faci asta des şi pentru mulţi ani, nu-ţi mai vine să călătoreşti la fel de mult. Dar face parte din serviciul meu şi la serviciu faci şi lucruri care îți plac mai puţin. Oamenii, când le zici că nu te omori după călătorii, spun că eşti ipocrit, nesimţit: „Cum mă, ieri erai la Paris, mâine eşti la Londra…”. Ei asociază călătoria cu faptul că te duci undeva şi stai degeaba, eventual la plajă şi la soare, or eu nu mă duc ca să stau degeaba decât rareori.

Tu eşti în momentul de faţă freelancer.

Da, de mulţi ani.

Îţi acoperă cineva costul acestor călătorii făcute în interes de serviciu?

Lucrurile sunt mai complicate, pentru că felul în care procedez eu este un pic atipic, în sensul că scriu pe mai multe domenii, despre cărţi, despre teatru, despre sport, şi sunt diferite feluri de a acoperi aceste călătorii. În cea mai recentă, cea de la Paris, de unde am venit azi-noapte, am fost invitat de ICR să acopăr evenimentul ca ziarist şi am scris nişte relatări în Metropolis. Deci, în cazul ăsta, deplasarea mea a fost finanţată de ICR, cu care nu am mai lucrat niciodată înainte. Anul trecut am fost la Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia, de exemplu. M-am dus pe banii mei, dar pe de altă parte aveam nevoie să scriu despre campionatul ăla. Fiind acolo, am putut să scriu mai mult decât aş fi scris stând acasă. Am mai avut, în perioada aia, şi o colaborare cu Rock Fm, unde dădeam mici intervenţii telefonice de la faţa locului. În felul ăsta mi-am mai acoperit din cheltuială. Gândul meu este că, oricum, mă duc unde mă interesează, după care văd eu ce fac pe acolo şi încerc să-mi recuperez banii. Nu se întâmplă aproape niciodată să ies pe plus, ci doar să-mi recuperez din banii băgaţi în deplasare.

Cum îţi alegi destinaţiile?

Nu am un criteriu standard. A venit invitaţia să merg la Paris, am mers la Paris. A venit pentru Timişoara, am venit la Timişoara. Acum două săptămâni am lansat o carte la Londra, la invitaţia unor oameni care lansează autori români pentru publicul român la Londra. Acum mă întorc la Bucureşti, iar apoi plec peste câteva zile într-un alt loc, pe cont propriu, unde nu am un obiectiv anume. Nu se va întâmpla, însă, să stau de pomană, voi scrie şi de acolo ceva. Sunt tot timpul, în egală măsură, şi în vacanţă, şi la muncă. E un mix bizar.

„Cuba e, strict ca loc unde de poţi afla la un moment dat, un fel de Paradis”

Ai umblat, „în trena meseriei” tale, pe „străzile secundare din Edinburgh, în cârciumile din Budapesta și în bordelurile din Amsterdam, în berările din Santiago și în cartierele bogaților din Lima, în restaurantele austere din Minsk și într-un local cu specific etiopian din Bruxelles, în ploaia londoneză și în căldura eternă din Tenerife, în metroul din Madrid și pe stadioanele părăsite din Efes, în Barcelona și Palestina, în portbagajul mașinii care m-a dus în Transnistria, în cafenelele Parisului și în nopțile de la Roma, în domul din Köln și pe podurile de pe râul Arno, în Florența”, ca să amintesc doar câteva locuri. Unde ţi-a plăcut cel mai mult?

În Havana, Cuba. Pentru că, în primul rând, îmi place clima tropicală, pentru că am o natură melancolică, nostalgică, iar Cuba e un loc în care poţi să-ţi permiţi, ca turist, să ai reverii faţă de propriul trecut. În acelaşi timp, îmi dau seama că, pentru cetăţeanul cubanez, e nasol să trăiască prezentul, dar eu mă duc şi plec, iar atunci văd altfel lucrurile, poate chiar în mod nedrept, dar Cuba e, strict ca loc unde de poţi afla la un moment dat, un fel de Paradis.

Dar oamenii unde ţi-au plăcut cel mai mult?

Tot acolo. Din Europa îmi plac oamenii din Irlanda, din Italia şi din Cehia, ca să fac aşa o mică ierarhie.

„De aia îi spune presă, că trebuie să pună presiune pe autorităţi”

Ai scris despre: „supraviețuitori din războaie, supraviețuitori din lagăre de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilități, leproși, sportivi, aurolaci, hoți, oameni fără adăpost, copii care n-au ce să mănânce, copii de bani gata, regi, președinți, actori, scriitori, șoferi, șoferi-scriitori, taximetriști, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, călugări, medici, bolnavi incurabil, orbi, poeți, alcoolici, luptători pentru pacea mondială, criminali, politicieni, naivi, revoluționari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodată succesul, îndrăgostiți, călăi, torturați și toți ceilalți, pe care i-am uitat”. Post-scriptum, să zic aşa, care au fost reacțiile? Dar înjurat, ameninţat ai fost?

Şi da, şi nu. Unele reacţii au fost bune, când lucram alături de mai mulţi colegi la materiale despre Revoluţie, de exemplu, au fost nişte reacţii concrete la nivel legislativ, la un moment dat s-a oprit finanţarea pentru drepturile băneşti ale unor revoluţionari care nu prea le meritau, asta ca să-ți dau un exemplu de bucurie gazetărească. Câteodată am scris despre oamenii care nu au acte de identitate, sunt foarte mulţi în România, estimativ undeva la 100.000, ceea e foarte mult. Guvernul României de la vremea aia iniţiase nişte proceduri ca să ajute aceşti oameni năpăstuiţi. Am scris despre mulţi oameni cu probleme. Uneori, am avut reacţii imediate de solidaritate, alteori, reacţii instituţionale, dar asta se întâmplă foarte rar. Tocmai de aia îi spune presă, că trebuie să pună presiune pe autorităţi.

„Nu sunt un om care se simte confortabil în vecinătatea ideii de fericire”

Ai ieşit de pe Aleea Zorilor şi intri, aducându-ne şi pe noi, în zona în care că fericirea era obligatorie. Lăsând la o parte obligativitatea, cum arată fericirea din punctul tău de vedere?

Titlul volumului la care faci referire, Şi fericirea era obligatorie, este o expresie care a fost folosită de oameni din zona ştiinţelor sociale, concept care a existat cu privire la ceea ce s-a întâmplat dincoace de Cortina de fier, de obligativitate a unei anumite stări sufleteşti. Cum ştim cu toţii, în epoca partidului unic, optimismul cu privire la viitor era, într-o formă sau alta, obligatoriu şi el contrasta foarte puternic cu prezentul mizerabil şi ci trecutul rescris. În cartea asta eu vorbesc despre o epocă în care se trăia sub imperiul șabloanelor şi al lozincilor, dar cartea nu se opreşte aici; vorbesc foarte puţin despre perioada comunistă pentru că am trăit în ea până la şase an în România Socialistă.

Fericirea, în diferite forme, a continuat să fie obligatorie şi azi. În campaniile de marketing, în motivaţionale. Eu, însă, nu sunt un om care se simte confortabil în vecinătatea ideii de fericire pentru că nu sunt un om care vede că fericirea e o chestie palpabilă. Cred că basmele ne-au dat o idee greşită cu privire la ce înseamnă fericirea. Nu caut să fiu fericit, nu mi-am făcut din asta un scop. Există izbucniri ale diferitelor forme de frumuseţe care mă fac, dacă pot spune aşa, fericit. Asta e fericirea pentru mine, aceste flash-uri de frumuseţe care se întâmplă să existe în viaţa oamenilor.

În Şi fericirea era obligatorie scrii şi despre comunism, perioadă al cărei final te-a prins la statut de şoim.

Da, dar dacă mă documentez pot să scriu şi despre Revoluţia Franceză.

Ce voiam să te întreb este ce îţi aminteşti tu din vremurile alea?

Eram la în clasa I,  în 1989. Îmi aduc aminte foarte multe lucruri pentru că am o memorie a primilor mei ani de viaţă destul de puternică şi cred că şi un eveniment de genul ăsta, cum a fost Revoluţia, te face să-ţi aduci şi mai mult aminte. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, poate că nu mi-aş fi adus aminte de atât de multe lucruri. Ţin minte ce s-a întâmplat atunci, ţin minte că am văzut execuţia soţilor Ceauşescu, la televizor. A fost şi o situaţie mai deosebită: bunicul meu lucra ca instalator în unitatea militară unde au fost executaţi, iar noi, copiii, eram în vacanţă acasă la acest bunic – ceea ce a fost o imprudenţă din partea părinţilor mei, dar erau tineri şi nu ştiau prea bine ce fac. Am tranzitat Târgoviştea, un oraş în care se trăgea, în care mureau oameni, ca să ne ducem la ţară unde stăteau bunicii mei. Deci, ţin minte pentru că era o situaţie care, la un moment dat, putea să se transforme oricând într-o tragedie. Mulţi ani după aceea m-am uitat către evenimentele astea. Apoi, am făcut şcoală la Ştiinţe Politice, unde am studiat Istoria comunismului suficient de mult, mi-am dat licenţa în Ceauşescu, scriu, acum, un roman care se va numi Nu mai suntem nemuritori, în care Ceauşescu e unul din personaje; e un roman istoric scris tot într-o manieră poetică.

În perioada aia ai apucat să fii pătruns de mândria de a fi şoim?

Nu am avut nicio clipă sentimentul… De altfel, această formă de mândrie îmi este străină şi în ziua de azi. Cred că, în general, oamenii au foarte puţine motive să fie mândri de ceva, cred că sunt mult mai numeroase cele în care ar trebui să le fie ruşine.

Din perioada aia îmi amintesc bibelouri, de felul în care vorbeau oamenii, de cum se lua lumina, de cum era frig în casă, de şamponul de urzici, ăla verde, singurul diponibil. Dar lucrurile alea nu s-au terminat acolo, au dăinuit şi în post-comunism, când eu m-am maturizat. Pentru mine, un spaţiu de 30 de ani înseamnă foarte mult. Sigur, venim dintr-o lume care a avut particularităţile ei şi care ne-a lăsat traume, dar în ăştia 30 de ani, noi, împreună, am făcut foarte puţin.

„Mă văd îmbătrânind scriind”

Revenind la scris… Spui că, de multe ori, scrii ca să rezişti. În ce sens a rezista?

Asta e meseria, în primul rând. Dacă nu scriu, nu am serviciu, mor de foame. Dacă îmi rup piciorul şi stau în spital, nu-mi dă nimeni niciun ban. E o formă de rezistenţă în primul rând de a trece de la o zi la alta. Ăsta e unul, cel mai însemnat, dintre riscurile freelancer-ilor, faptul că eşti tot timpul supus unei precarităţi – e adevărat, asumate, dar tot precaritate. Şi scriu ca să rezist în primul rând vieţii, apoi ca să rezist în această luptă, cea mai importantă pentru mine, ca să înţeleg ce se întâmplă pe lume. Obiectivul meu e să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu şi simt că meseria asta mă ajută să înţeleg, chiar dacă, la un nivel superficial uneori, dar îmi dă ceea ce am nevoie, acea privire de ansamblu a tabloului. Sunt suficient de bătrân deja încât să ştiu că niciodată lucrurile nu sunt definitiv aşezate într-un singur sens şi că întotdeauna te poţi uita şi din alt unghi la ele. Cred că jurnalismul îmi oferă o deschidere foarte mare. Nu ştiu ce altă meserie din lume mi-ar mai putea-o oferi. Sigur, sunt ignorant când spun asta, sigur există multe alte meserii care îţi dau această deschidere, dar ăsta e genul de deschidere care îmi place mie.

Mă uit la tine cu un soi de invidie colegială. Umbli prin toată lumea, scrii cărţi, eşti freelancer pentru vreo nouă site-uri – dacă am numărat bine…

Alea le menționez, ca să nu uit de unde să cer bani. (Râde.)

… mai eşti şi „mogul de presă” (Andrei Crăciun este unul dintre fondatorii site-ului Recorder.ro – n.r.).

Un mic acţionar, absolut minoritar.

Întrebarea: de unde ai atâta energie? Cu ce ţi-o alimentezi?

Nu am. Sunt obosit. Ce-ţi spuneam mai devreme: vezi ceea ce se vede. Ceea ce nu se vede sunt gradul de uzură psihică, morală şi fizică la care am ajuns, rezultatele analizelor mele medicale, oboseala mea, fibroza ficatului, nopţile pe care nu le-am dormit în ultimii ani. Nu vezi foarte multe lucruri şi e bine că nu le vezi. E ca la un actor, despre care spui că a jucat bine, dar în spatele rolului sunt ore de muncă, de repetiţii. Energia mea e la limite care tind către zero. Nu am de ales atâta timp cât vreau să fac meseria asta, care îmi place. Iar dacă ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătesc, îl plătesc.

De ce ai plecat de la patronul de presă care îţi asigura o oarecare certitudine a zilei de mâine?

Pentru mine, se terminase epoca aia. Şi pentru că îmi place mult mai mult statutul pe care îl am acum, faptul că nu sunt într-un loc anume şi că nu ştii de unde să mă iei, dar, totuşi, mă găseşti, pentru mine e o consolare. Şi sunt şi de ăsta sociopat şi mizantrop şi halele cu mulţi oameni mă înspăimântă.

Te vezi îmbătrânind în presă?

Nu cred că ziariştii apucă să ajungă bătrâni. Dacă, totuşi ajung, da, mă văd. Şi nici ştiu dacă e presă, aşa cum ar trebui făcută presa. Dar, cu siguranţă, mă văd scriind.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.