Un început al revederii, al renaşterii, al scrierii în cartea vieţii, ba chiar al retrospectivei. Aceasta este semnificaţia Anului Nou evreiesc, o sărbătoare importantă pentru evrei, al cărei ceremonial a avut loc în Sinagoga din Cetate.

Sinagoga evreiască, “câmp de luptă” pentru ultimele raze răzleţe

Centrul Timişoarei,într-o miercuri, aproape de lăsarea serii. Pe strada Mărăşeşti, razele de lumină încercau din răsputeri să străpungă zidurile groase ale construcţiilor din împrejurimi. Iar bătălia se dădea pe una dintre clădirile cele mai spectaculoase. Dacă pe o parte din cărămizile ce alcătuiesc faţada şi pe uşa din lemn ajunsese deja întunericul, soarele blând de septembrie încă mai răsufla pe fereastra rotundă cu vitralii, ajungând până la cupolele turnurilor maiestoase.  Este vorba, evident, despre grandioasa Sinagogă din Cetate, unul dintre locurile de rugăciune ale comunităţii evreieşti din Timişoara.

Însă nu o simplă promenadă pe străzile urbei m-a adus în acel loc. Singura informaţie pe care o deţineam era “sărbătoarea Anului Nou evreiesc, 5.774”,  moment pe care comunitatea evreiească îl consemna în acel loc. Înainte de a începe istorisirea, vă mărturi-sesc că, personal, am avut parte de o premieră. Era prima dată când participam la un ceremonial evreiesc. Nu ştiam nimic despre momentele specifice acestei sărbători.

La ora stabilită, alături de ceilalţi participanţi am trecut pragul sinagogii. Am pătruns mai întâi într-un vestibul înconjurat dintr-o parte şi din alta de două rânduri de scări care duceau către lojele superioare. Din vestibul, am pătruns într-o sală mare, numită Heikal, cu bănci sculptate din lemn, iar în faţă, era “altarul” îngrădit de buchete de trandafiri albi.

Dar unul dintre evreii în vârstă m-a sfătuit să îmi acopăr capul cu un kipu, o mică băscuţă asemănătoare celor purtate de preoţii catolici. Nu am avut kipu, iar creştetul capului mi l-am acoperit cu o batistă. Era bine şi aşa. Aşa că eram pregătită, ochi şi urechi pentru începerea ceremoniei.

Între timp, am aflat că sărbătoream alături de evreii timişoreni Roş Haşana, care pe lângă semnificaţia de An nou, marchează facerea lumii şi ziua în care a fost creat primul om.  Brusc s-a aşternut liniştea şi mi-am dat seama că a început rugăciunea, iar limba ebraică era singurul sunet care se auzea în ecoul sălii.

“Se spune că în ziua de Anul Nou suntem scrişi în cartea vieţii”

Era prima seară din cele două zile de sărbătoare. Potrivit evreilor, obiceiurile de Roş Ha-şana, prima sărbătoare de toamnă, sunt menite să îi îndrepte către o dare de seamă pentru trecut şi către planurile de viitor, precum şi întoarcerea la Dumnezeu. Zilele, în sine, sunt pline de rugăciune, care de multe ori durează mai mult decât la orice altă sărbătoare, în afară de Yom Kipur: “Rugăciunile sunt în mare parte dedicate recunoaşterii lui Dumnezeu ca rege şi judecător asupra noastră, pentru că numai cu această recunoaştere putem începe căinţa”, ne-a mărturisit Luciana Friedman, membră a comunităţii evreieşti din Timişoara. Aceasta ne-a povestit că la zece zile după Anul Nou, are loc sărbătoarea Yom Kipur: “Se spune că în ziua de Anul Nou suntem scrişi în cartea vieţii, iar de Yom Kipur, soarta noastră este pecetluită pentru anul care vine. Din această cauză, zilele dintre aceste două sărbători trebuie să găsim împăcare pentru greşelile noastre în trei direcţii, faţă de semenii noştri, de noi înşine şi faţă de Dumnezeu”.
Şi pentru Andrei Schwartz, un alt membru al comunităţii, Anul nou reprezintă „un moment în care speranţele sunt canalizate şi reînnoite”.

O imagine a acestei sărbători este aceea a lui Dumnezeu care stă în faţa unei cărţi a viilor şi a unei cărţi a morţilor în care înscrie numele oamenilor, ne mai spune Luciana Friedman. Iar salutul în această zi de sărbătoare este strâns legat de acest fapt. Pe lângă Shana Tova, care înseamnă “să ai un an bun”, evreii se salută folosind expresia Ktiva Tova, “un înscris pozitiv în cartea lui Dumnezeu”.

Dar, fiind o sărbătoare evreiască autentică, unul dintre oaspeţi a fost chiar un israelian, mai exact, ambasadorul Israelului la Bucureşti, Excelenţa Sa, Dan Ben – Eliezer, care a retrăit, alături de evreii timişoreni, “un moment al revederii, al renaşterii, al unificării viitorului, unitatea fiind punctul forte al poporului evreu”.

Peştele, mâncarea tradiţională de Anul Nou

Sărbătoarea Anului Nou evreiesc este împânzită de diverse obiceiuri. Se mânâncă mere şi miere pentru a semnifica anul dulce, dar şi rodie, morcov sau dovleac. Mulţi consumă capul peştelui, pentru ca în anul care vine să fie la cap şi nu la coadă. De asemenea, se face Tashlich, o procesiune în care evreii merg la o apă sau la un turn de apă şi îşi aruncă în mod simbolic păcatele, această ceremonie bazându-se pe versetul biblic al profetului Micah: “Şi Tu le vei arunca păcatele pe fundul mării”.

Însă, de departe, cel mai important obicei este suflatul din Şofar, un instrument musical confecţionat din corn de berbec. Şofarul a fost de-a lungul istorie sunetul prin care li se atrăgea atenţia evreilor. Ca atare, are menirea să atragă atenţia asupra faptului că Roş Haşana se apropie: Sunetele de şofar au şi o semnificaţie metaforică: “Treziţi-vă din somn cei care dormiţi. Şi voi care moţăiţi, analizaţi-vă acţiunile şi întoarceţi-vă spre căinţă”.