Aproape jumătate dintre români (48.1%) consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România şi că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent, arată un recent sondaj Inscop. Un procent care şochează şi, în egală măsură,  înspăimântă. Idealizarea comunismului, cauzată de angoase economice, de derută valorică, peste care se suprapun o lipsă a educaţiei şi a memorializării, poate propulsa la putere partide extremiste.

Într-un interviu relativ recent pe care l-am realizat cu Andrei Pleşu vorbind, printre altele, despre  indicii care prevestesc o posibilă reapariţie a comunismului, sub o formă cosmetizată şi revigorată, şi în ţări care s-au eliberat de comunism, şi în ţări care nu l-au trăit, Andrei Pleşu a invocat răspunsul pe care istoricul englez Tony Judt i l-a dat, la finalul unei conferinţe de la Colegiul Noua Europă, la întrebarea cum judecă faptul că, atunci când cineva compară nazismul cu comunismul, este socotit ca fiind nedrept, pe motiv că aceste două excese nu se pot pune în balanță pentru că unul e foarte rău, iar celălalt nu e chiar așa: „Tony Judt a răspuns memorabil: «Între aceste două ideologii, cea mai rea, adică cea mai coerentă cu domeniul răului în sens absolut, este fascismul, dar cea mai periculoasă este comunismul, pentru că încă are aerul că buna lui intenție este nediscriminatorie, incomparabil superioară relei intenții de fond a nazismului». Comunismul e mai periculos, pentru că e «ambalat» uman, generos, nobil.” Iată aşadar cum se alunecă spre ideea că această ideologie, comunismul, „a fost o idee bună, dar prost aplicată”.

Înainte de comemorarea a 34 de ani de la căderea comunismului, Inscop Research a realizat un sondaj de opinie privind percepția publicului asupra regimului comunist, comparând datele cu cele ale unui sondaj pe temă similară din 2013. Dacă în urmă cu zece ani, 45.5% dintre români considerau că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, în noiembrie 2023 procentul a ajuns la 48.1%. Dacă în 2013, 44.4% dintre români erau de părere că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situația din prezent, în noiembrie 2023 procentul este de 46,4%.

Este o orbire colectivă în faţa cancerului societal numit comunism, cu crimele sale, cu lipsa de libertate, cu minciuna şi delaţiunea devenite cutumiare, cu lipsurile şi sărăcia dezumanizante impuse ca norme de viaţă. Dacă nostalgia faţă de comunism a celor care l-au trăit nu are nicio justificare, ignoranţa, ce poate fi atribuită mai cu seamă celor care nu au trăit în comunism sau au trăit doar în primii lor ani de viaţă, poate avea explicaţii. Prima şi cea mai mare, ca rău primordial, începe în decembrie 1989, când noua putere, al cărei exponent politic a fost Ion Iliescu, nu a fost altceva decât un eşalon doi al fostei nomenclaturi care nu a dorit abolirea comunismului – o idee bună, profanată de Ceauşescu, după cum se exprima Ion Iliescu primele sale discursuri publice – şi care lucra în perfectă simbioză cu oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei Securităţi, cu generali de Armată care aveau conexiuni în serviciile de informaţii sovietice GRU şi KGB. Ei, aceşti exponenţi ai regimului comunist, care au confiscat revoluţia, au blocat apoi, ani de zile, reforme occidentale, încercând să ţină România în sfera de influenţă a URSS, şi tot ei au blocat lustraţia, cu efecte resimţite până azi. O altă explicaţie – care îşi are geneza tot modul în care am intrat în democraţie cu neo-comuniştii la putere – este dată de lipsa unei strategii coerente de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a perioadei comuniste. De la condamnarea crimelor comunismului, în decembrie 2006, făcută de la tribuna Parlamentului prin vocea preşedintelui de atunci Traian Băsescu, nu am avut niciun discurs public oficial legat de perioada comunistă, ci doar discursuri individualizate şi sporadice. O explicaţie pentru ignoranţa colectivă este şi lipsa exerciţiilor de memorie colectivă la care şcoala şi mass-media ar trebui să recurgă constant, cu care sunt datoare faţă de societate. Cu toate acestea, manualele de istorie sunt, din acest punct de vedere, o bătaie de joc, nu au existat programe naţionale educaţionale pentru predarea în şcoli a istoriei regimului comunist, iar presa, în mare parte, a tratat în toţi anii aceştia de după decembrie 1989 prea puţin problema comunismului de la cauză la efect. Ori a tratat-o – iar asta nu o dată şi fără nicio notă critică – chiar din punctul de vedere chiar al unora dintre stâlpii regimului comunist, invitând în studiouri radio şi tv inclusiv foşti nomenclaturişti ori chiar capi ai Securităţii care vorbeau despre umanitatea şi patriotismul acestei instituţii şi ale regimului politic pe care îl slujea. Naraţiunea patriotismului care se identifică cu naţionalismul etnocentric a fost preluată apoi de oameni mult mai tineri, pe care i-au format, şi perpetuate. Pe soclul acesta a fost construit şi mitul naţionalistului patriot, atât de agresiv expus în ultimii ani, care vede în Occident un duşman al suveranităţii ţării şi al libertăţilor individuale.

Cifrele acestui sondaj de opinie care arată că, în 2023, aproape jumătate dintre români văd în regimul comunist un lucru bun pentru ţară sunt de natură să genereze frisoane. Pentru că, ipotetic, aceşti oameni cărora li s-a urât cu democraţia şi cu binele pot deveni – deşi o parte a lor probabil sunt deja – electoratul captiv al unor partide extremiste. Nu pot vota un partid comunist, socialist pentru că nu au aşa ceva în oferta electorală. Dar au partide extremiste care le instrumentalizează fricile, frustrările şi ignoranţa, partide cu care pot rezona pe linia eurocepticismului şi antioccidentalismului lor, partide care îşi trag seva din ideologia Partidului România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor. Pentru cei care nu ştiu ori au uitat, Vadim Tudor a fost unul dintre intelectualii desemnaţi de Partidul Comunist Român să supravegheze „frontul ideologic” înainte de 1989, a fost fost colaborator al Securităţii, iar după 1989 a îmbrăcat haina politicianului extremist, care propaga o isterie naţional-comunistă voit confundată cu patriotismul, un politician pe care presa oficială a Kremlinului îl vedea ca fiind politicianul care ar fi putut “salva” România. Epigonii declaraţi ai lui Vadim Tudor în politica românească, la peste 30 de ani de la căderea comunismului, sunt acum în Parlament şi la vârful a două partide: AUR – George Simion şi SOS – Diana Şoşoacă. Aceşti oameni care îşi exprimă nostalgia sau ignoranta admiraţie faţă de comunism, se regăsesc acum în ultranaţionalism, în suveranism, în antioccidentalism. Ei ar putea face, chiar în 2024, alegeri politice care ne vor costa pe toţi imens, pe termen lung.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.